Tablou de cenușă

*Ignoră durerea.
Nu există timp pentru bocete:
Doar lemn pârjolit.

Pere Bessó


E posibil oare să deghizezi cuvintele acolo unde domnește cenușa? Trăim zile surde scriind în caiet; funiginea, fără răgaz, răvășește mantalele noastre. Există oare vreun manual pentru a citi de pe pereți, apoi să te reîntorci la claritatea dicționarelor. Geamuri și uși, ceea ce crepusculul a luat în stăpânire, unghere înfometate de inefabil, furia timpului supurând pești orbi, gropi de gunoi unde se răzlețesc lămpile, beția absurdă a rămășițelor. Vor rămâne, după toate acestea, caiete fără de cimitire, și oftaturi ușoare, fără negei, copii care nu se vor încrede în spini? (Râd, cu adevărat împotriva atâtor țipete. Cu toate că umblă în togă și suflă în cadelniță, nu cred în aceste dureri de oase, nici în falsa esență a atriilor ce ni le-au vândut drept paradisuri ale concordiei. Nu știu dacă într-o zi vom înceta să mai fim imbecili surzi, doar tăcere pentru a muri. Nu știu.)

Cui îi scriu, după toate cele întâmplate, în acest vid de pleoape inutile, pupile amare înfipte în învelișul penumbrei ce le locuiește? Celor care au uitat de zbor, le întorc puterea urii în flăcări, dragostea mea totală, le întorc moina, barele propriilor lor lame. (Noi, iubire, ne naștem pentru dragoste, fie că libertatea o vom plăti cu capul: poate că într-un ungher, în orice ungher, ne vom întâlni cu poemul, cu lumina din spatele umbrelor noastre, dar fericiți de a nu fi sucombat. Fiind încă fugari, claritatea ne aparține, o spune tandrețea ce apare din oglindă, lampa ce arde în drumul călătoriei noastre solitare.)


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
Baratària, 08.V.2012


*****

CUADERNO DE CENIZA

Ignora el dolor.
No hay tiempo para el llanto:
Sólo leña ardida.

Pere Bessó


¿Es posible disfrazar las palabras donde impera la ceniza? Llevamos días sordos escribiendo en el cuaderno; el hollín, sin tregua, aturde nuestras sábanas. ¿Hay algún manual para leer las paredes, volver a la limpidez del diccionario? En ventanas y puertas, el crepúsculo poseso, los colmillos hambrientos de lo indecible, la iracundia del tiempo chorreando peces ciegos, pocillos de escombro donde se enredan las lámparas, la ebriedad absurda del escombro. ¿Habrá, después de todo, cuadernos sin cementerios, y suspiros leves, sin verrugas, niños que no le den crédito a las agujas? (Me río, de verdad ante tanto aullido. Aunque anden escapulario y soplen el incensario, no creo en esos dolores de huesos, ni en la seudo esencia de los atrios que se nos han vendido como paraísos de concordia. No sé si un día dejaremos de ser sordos carneros, sólo silencio para seguir muriendo. No lo sé.)

¿A quién le escribo, después de todo, en este vacío lleno de párpados inútiles, agrias pupilas empozadas en la hiel de la penumbra que los habita? A quienes se olvidaron del vuelo, les devuelvo el poderío del odio en llamas, mi amor total, les devuelvo el fango, las rejas de sus propios cuchillos. (Nosotros, amor, nacimos para el amor, aunque la libertad nos cueste la garganta: quizá en la esquina, en cualquier esquina, nos encontremos con el poema, con la luz detrás de nuestras sombras, pero felices de no haber sucumbido. Aun siendo prófugos, la claridad es nuestra, lo dice la ternura que emerge del espejo, la lámpara que arde en nuestro viaje solitario.)


André Cruchaga
Barataria, 08.V.2012

Vremea disonanțelor

*
E vremea de plutit prin zone înclinate, însă, cu siguranță,
nu pe pânza orizontală a câmpiei, impregnată de respirații
condensate. Vedem venirea aerului, reținut
în transpirația muscoilor, ulii în așteptarea
zilei următoare pentru a se îmbăta cu cenușă.
Să punem alături lava cotidiană a cadavrelor, îngropate
sau lăsate în voia soartei, înstrăinate de atâtea straturi de frunze.
Frunzișul este sinistru în lumina fiecărui trecător: intuiția
a devenit necesară pentru a face să transpire acest paraclis
în care respirația încetinește înspre un zori de zi încețoșat,
fără o altă luminozitate decât doar vechiul discurs al funiginii.

(Cu toată astă conjurație, conspirații și tranzacțiuni,
nu putem, unul pentru altul, să găsim propia noastră cameră:
nu e doar molia cea care găurește aripa, tortura ca atare
ne vine din toate direcțiile, face praf din suflet,
pătrunde iremediabil în corp,
are toate capacitățile pentru a intra în teritoriul nostru;
astfel, cu tresăriri, trebuie să gândesc la sediul pubisului tău;
să surâd pe de altă parte peisajului deschis, să mă lansez,
să cad în delirul spermei.)

Nu există niciun oraș care să evite flagelul. –Eliberăm umbra
pavajului și încrucișarea, sucombă auzul și mirosul.
Procesul în sine ne supune înfometării, spectre
ce mușcă din spirit și rațiune, -cuvântul are chip de lână,
incertitudini asemănătoare infinitului nopții,
amărăciunii de la lipsa iubirii ce bântuie lumea. Astă disonanță
face parte din abisurile ce ne le lasă noaptea
cu manifestările ei de nebunie.

(Poate că într-o zi nu va fi necesară o cadelniță după poartă,
nici nu va fi nevoie de invocat suflete pure, setea presupune sunete noi
care să se rotească în irealitatea gâtlejului,
în astă tandrețe necunoscută a ombilicului tău, propriul călcâi al lui Ahile
ce se vrea pipăit, clarviziune pe o altă fereastră la răscrucea drumului.
Respirația este stranie când îmi vii în valuri mari,
când suntem împrăștiați, deja nu din causa violenței ecumenice,
ci de la delirul științei orgazmului.)

Nicicând democrația nu a avut un preț atât de înalt: plătim pentru centimetrii
de libertatate de care dispunem, cu acest abandon zilnic al demisolului
întunecos și folosit drept pâlnie a ecourilor nopții;
în oricare sărăcie, umbra dezgustului, careul spart al sentimentelor,
visul gata să nască noi obiecte, noi superficii
pentru abisul acesta, unde se obișnuește să se purifice scheletele
sau să le convertească în simple statistici pentru anuare.


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

TIEMPO DE AFONÍAS

Es tiempo de navegar por zonas en declive, y no, precisamente,
en la lona horizontal de la planicie, impregnada de respiraciones
condensadas. Vemos el acontecer del aire, detenido
en la transpiración de moscardones, azores a la espera
del siguiente día para embriagarse de ceniza.
A ello sumamos la lava diaria de los cadáveres, soterrados
o en la intemperie, enajenados por tanta mano de hojarasca.
El follaje es siniestro a la luz de cada transeúnte: la intuición
se ha hecho necesaria para transpirar esta capilla ardiente
en que el aliento se ahoga ante un amanecer de niebla,
sin más lucidez que el viejo discurso del hollín.

(Con todo este contubernio, conspiraciones y transacciones,
no podemos, el uno al otro, encontrar nuestra propia habitación:
no sólo es la polilla que permea el ala, es que la tortura
nos viene de todas direcciones, arrasa con el alma,
penetra irremediablemente en el cuerpo,
tiene plenas facultades para sucumbir en nuestro territorio;
y así, con sobresaltos, debo pensar en la mansión de tu pubis;
sonreírle por otro lado al paisaje desbocado, lanzarme,
precipitarme en el desvarío de la esperma.)

No hay ciudad que escape a este flagelo. —Libramos la sombra
del pavimento y la encrucijada, muere el oído y el olfato.
El devenir nos asedia con hambre obstinada, espectros
que muerden espíritu y razón, —la palabra tiene rostro de lana,
incertidumbres parecidas al infinito de la noche,
a la angustia del desamor que habita al mundo. Esta afonía,
es parte de los acantilados que nos avienta la noche
con sus perfiles de locura.

(Un día quizá ya no sea necesario un incensario detrás de la puerta,
ni haya que invocar almas puras; la sed supone sonidos nuevos
que giren en el imaginario de la garganta,
en esa ternura desconocida de tu ombligo, mi talón de Aquiles
al tacto, videncia de otra ventana en la bifurcación del camino.
El aliento es extraño cuando te me vienes en marejadas,
Cuando somos azotados, ya no por la violencia ecuménica,
sino por el delirio de la ciencia del orgasmo.)

Jamás la democracia tuvo un precio tan alto: pagamos los centímetros
de libertad que tenemos, con ese abandono cotidiano del sótano
sombrío y el embudo de la noche en los ecos;
en cada penuria, la sombra del hastío, el patio roto de los sentidos,
el sueño a punto de parir nuevos objetos, nuevos exteriores
para este abismo, donde es costumbre purificar los esqueletos
o convertirlos en simples estadísticas para los anuarios…


André Cruchaga

Trecătorii, relativitatea trotuarelor

*
Pentru Ana Muela Sopeña.


Deasupra dalelor, conspirațiile somnolenței, serile
urgentate de umbre, brățarele sprijinite de briză,
trecători răniți de tremurul necruțător al trupului;
poate că de trotuare ce tocesc pantofii, cei ce percep scările
râsului, spuma din urmă, cea pe care o lasă memoria
în timpul numit de cineva a fi al întunericului: zilele fără de aer
sunt relative, asemenea și credința în greșeli – apostila în josul
caiețelului cu notițe, ce luminează ungherele de pe vârful
respirației, îndoielile, mai întâi de toate, care convoacă
statuile în lentilele aburite ale cerului.
Trotuarele sunt aceste șine ce-s mai mult decât carbon cât
ard ciudățenia cu goliciunea ei în flăcări; sunt intensul
parcurs al pașilor, ce ajung a fi în piept coincidențe
relative, margini ale serii care îneacă necazurile,
memorii aruncate în vânt fără lentile, vocea mușcând
din țintele unui tâlhar care analizează fotografii, pasaje, geamuri,
oglinzi, vocea ce se ridică în vârful picioarelor.
Venim după ce stăm la coadă la rânduri lungi pentru energizare,
căutăm drumul mâinilor, drumul obișnuit de război,
difuzorul gipsului, ochiul din canelura lămpilor.
Ajungem în inima pietrei, unde vântul din nord este epuizat
în drumul făcut paralel cu foamea: cel care își fixează energizarea,
propriul său orar între rigorile focului: lumina trecătorilor
legată de temple, de strada unde se exteriorizează indiferența.
Cel care strânge frig sau numără clopotnițe:
uneori poemul e un cuib fără viață, unde flăcările
mușcă din gol, cuvântul care ne oferă uitarea,
rugina limitelor în chiparoșii ajunși pe fețele de masă.
Fiecare poet pășește pe marginea atâtor nume, nivelând
propria sa piele de pertutbațiile funebre,
mușcând nepăsarea ce trece pe alături de noi: survin
lungi întristări, în nebunia asta a pupilelor: orice trotuar
e un drum decodificat ce ne umple de urme: înaintea poetului,
sicriul tristeții, trenul lichid plin de uluire,
volumele rezistând la întuneric, la cravatele ce sângerează.
Ziua nu e suficientă pentru a desface toate bătăliile:
oglinzile plutesc pe aripi obosite, avem de exploarat
alte deluvii, să mușcăm fumul porturilor, să descifrăm ieroglifele
fiecărui deget din convoiul procesiunilor funerare, a fiecărul ciclu
din melancolia iernii, a fiecărei ore din cifrul lacrimilor.
În această relativitate, doar memoria ne salvează: doar stând pe spate,
visul este exact. Toate celelalte lucruri sunt teatru jucat în urmele
lăsate de sudoare, vestigii ale dramei ce se trăiește pe trotuare.


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

TRANSEÚNTES, RELATIVIDAD DE LAS ACERAS

A Ana Muela Sopeña.


Sobre las losas, las conspiraciones de la somnolencia, las tardes
urgentes de sombras, los brazaletes sostenidos por la brisa,
transeúntes heridos por la desmesura del estremecimiento;
tal vez las aceras devorando los zapatos, entienden las escaleras
de la risa, la espuma entonces, que va dejando la memoria
en el tiempo que uno nombra a oscuras: los días sin aire
son relativos, lo es también la fe de erratas —la apostilla al pie
del cuaderno de apuntes, que aclara las esquinas del techo
de la respiración, las dudas después de todo que convocan
las estatuas en los turbios anteojos del cielo.
Las aceras son esos rieles que exceden los carbones de cuanto
quema la extrañeza en su flamígera desnudez; lo es el intenso
filo de los pasos, que en el pecho se vuelven coincidencias
relativas, orillas de la tarde que ahogan las espinas,
memorias arrojadas al aire sin anteojos, la voz mordiendo
las aldabas del ladrón que recorre fotografías, pasillos, ventanas,
espejos, la voz que se columpia de puntillas.
Venimos de andar largas colillas de aliento, vamos buscando
el camino de las manos, el camino siempre del combate,
el altavoz del alabastro, el ojo en el surco de los candiles.
Llegamos al punto de la piedra donde el cierzo es consumido
por el camino próximo al hambre: cada quien fecha su aliento,
su propia agenda en los rigores del fuego: luz de transeúntes
anudada a las sienes, a la calle donde se eleva la indiferencia.
Cada quien acumula fríos o campanarios:
A veces el poema es un nido apagado, donde los relámpagos
muerden la tinta, la palabra que nos da el olvido,
la herrumbre de los límites en los cipreses ascendidos a manteles.
Cada poeta camina al filo de tantos nombres, desenredando
su propia piel de los desvaríos fúnebres,
mordiendo la indiferencia que transita a nuestro lado: suceden
largas tristezas, en esta locura de las pupilas: cada acera
es un camino descifrado que nos llena de vestigios: frente al poeta,
el ataúd de la tristeza, el tren líquido de asombro,
los libros resistiendo a la oscuridad, a las corbatas que sangran.
El día no es suficiente para librar todas las batallas:
los espejos flotan en alas fatigadas, habremos de explorar
otros diluvios, morder el humo de los puertos, descifrar los jeroglíficos
de cada dedo en el convoy de las funerarias, de cada círculo
en la melancolía del invierno, de cada hora en la llave de las lágrimas.
Dentro de esta relatividad, sólo la memoria nos salva: aún sobre
la espina, el sueño es preciso. Lo demás es teatro en las enredaderas
del sudor, vestigios del drama que se vive en las aceras.


André Cruchaga
Barataria 24-X-2011

Molipsire de la lumină

*
Îmi adun paşii, într-o manieră deliberată, la lumină;
e necesar de a recupera acest simbol al virtuţii,
pin apărut, dintr-odată,
în sânge; încremeni aşa precum roua într-o podgorie,
precum veziculele cu apă de pe piele, mierea soarelui
desprinsă ca o lanternă din conştiinţă.
A fost necesar să despic pinul pentru a îndepărta trebentină
de pe altar, albeaţa cea fără frică de spânzurătoare.
Aşa ar trebui să fie, după cele întâmplate,
când totul se curăţă de funigine
şi recuperăm în mod diferit clarviziunea zilelor.
Am ieşit intact din temniţă; mă protejează sau mă iradiază lumina
livezii: acel eleşteu pe care l-am rătăcit prin oglinzi;
s-au refăcut simetriile prin laterale,
înfăşurate în lemnul verde de papirus.
(Învăţăm, aşa cum a spus San Augustin, conform adevărului
Care ne ghidează din interior, şi nu după cuvintele
Ce ne vin dinafară.)
După asta, vântul, fără suferinţa umbrelelor, populează interiorul:
aripă suavă de lumină în pepinieră.
Şi, ca să nu pară puţin, am cornişă din partea de Vest,
ca o parabolă previzibilă, frunziş plin de viaţă, al horoscopului,
fără băsmăluţe. Până acum ştiu că ochiul priveşte ceea ce vrea:
sar peştii silabelor
pentru a înota prin atâta concavitate mizerabilă.
Lumina molipseşte când întunericul muţeşte...


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

CONTAGIO DE LA LUZ

Vuelvo mis pasos, de manera deliberada a la luz:
es necesario recuperar ese símbolo de la virtud,
el ocote revelado, de pronto,
en la sangre; quedo así, como el rocío en un viñedo,
los manteles henchidos de la piel, la miel del sol
como una linterna desprendida de la conciencia.
Ha sido necesario, hendir el ocote para repartir el altar
de la trementina, la albura sin ansiedades de horcones.
Debe ser así, después de todo,
cuando todo dejó de ser hollín,
y nos viene diferente la clarividencia de los días.
He salido ileso de la mazmorra; me ampara o irradia la ráfaga
del huerto: aquel estanque que perdí en los espejos;
volvieron las simetrías al costado,
hiladas por la madera verde del papiro.
(Aprendemos, realmente como dijo San Agustín, según la verdad
Que nos dirige desde el interior, y no por las palabras
Que nos vienen desde fuera.)
Después, el viento, sin aflicción de paraguas habita el interior:
suave ala de luz en el almácigo.
Y, por si fuera poco, tengo el alero del poniente,
como una parábola previsible, follaje viviente, del zodíaco,
sin pañuelos. Hasta ahora sé que el ojo mira lo que quiere:
saltan los peces de las sílabas
para fluir entre tanta concavidad miserable.
La luz contagia cuando la oscuridad calla…


André Cruchaga
Barataria, 16.VIII.2011
De: Contagio de la luz, inédito, 2011

Cuvânt despuiat printre picioarele mele

*
Around here they called it Suicide hall, it's where people end up
when they don't know where else to go. The hopeless, the desperate.
A good place to step off the side of pier and quietly vanish.
CAMP ROCK


Ne trezim în momentul negurii, când pasărea deschide evanghelia sa,
când cheile luminii trezesc dormitorul.
În fiecare clipă imaginară despuiem cuvinte: dezgolim
balcoanele, respirăm îngerul în mijloc de umbre.
Muşcăm marginile limbii: gâtul roşu al lunii sub
cele patru opriri ale rădăcinilor.
Mereu ai un loc în noapte pentru a coloniza umbrele,
să lecturezi labirintul perpetuării fără ca să pângăreşti fanta focului.
Noaptea cade ca un vagon în plin vânt,
cuvintele rămân în peregrinajul limbii: există un destin şi e anume acesta,
profunditatea operei pe care o citeşte orizontul
când luminează peste tăcere, de acolo din susul memoriei.
(Adesea prindem ornamente la urechi pentru ca monştrii
să fie mai blânzi în plină fosforescenţă de cadavre;
forţa gravitaţională mişcă drumurile aromei, elicele
conştiinţei, mirtul ars în ceasul chimic,
oceanele cu ustensilele descarnate,
vreun epilog în coşmarul fulgilor, în insistenţa
postumă a uleiului de parafină către pacienţa propulsorului încetinit:
ardem cuvintele din geamurile închise; portretul
pietăţii nu există, cu excepţia reclamaţiei groteşti a calendarului
în emanaţiile sale de cadavru nevertebrat; în cultura sării,
disecăm patul precum somnoroşii, bonomi sau drept peşte bun pentru Postul mare,
de provenienţă dubioasă.
La fiecare prag al alfabetului, gura pronunţă tatălnostru,
stufiş cu miros clar de nadă, armură indigenă pe timp de pace,
frică de vestigiile promiscue ale întristării,
de această piaţă cu grămezi vârfuite de varză, copii marginali ai verdeţurilor,
inefabile amprente de litografie când ea se transformă în simplu ornament.)
Se stârnesc atrocităţile în cerurile divizate: se umflă furunculul
precum vremea de căinţă, - ne dilată această lăcomie murdară
a orhideelor, plapumele pline cu puf ale norilor, hidrogenul
agitat la fiecare uşă sau carte, la rezistenţa în camera de gaz
a cenuşii, la fulgerul deplin al seminţelor.
Deodată a trebuit să pun în ordine tot acest timp trăit printre
clarităţi obscure şi plicticoşi imuni, zile de incest, de oglinzi
dansând cu alte oglinzi, de ore aruncate în ploaia oglinzii,
de erori repetate precum studiile primare, cu tot
arsenalul de inodore, cu domeniile amurgite ale gustului,
cu această imitaţie a crepusculului pe punctul de a deveni piatră.


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

DESNUDA PALABRA ENTRE MIS PIERNAS


Around here they called it Suicide hall, it's where people end up
when they don't know where else to go. The hopeless, the desperate.
A good place to step off the side of pier and quietly vanish.
CAMP ROCK


Despertamos al instante del vaho, cuando el pájaro abre su evangelio,
cuando las llaves de la luz despiertan la alcoba.
En cada imaginario desnudamos las palabras: desnudamos
los balcones, respiramos el anhelo en medio de las sombras.
Mordemos las ancas de la lengua: el cuello rojo de la luna bajo
las cuatro estaciones de las raíces.
Siempre hay un lugar en las noches para habitar las sombras,
leer el laberinto de la perpetuidad, sin prostituir la rendija del fuego.
Las noches caen como un vagón en pleno viento,
las palabras quedan en el búho de la lengua: hay un destino y ese es,
la profundidad del libro que lee el horizonte
cuando alumbra sobre el silencio, desde arriba de la memoria.
(A menudo le ponemos ornamentos a los oídos para que los monstruos
sean más apasibles en plena fosforescencia de cadáveres;
la fuerza de la gravedad mueve las calles del aroma, las hélices
de la conciencia, el mirto quemado en las entrepiernas del reloj,
los océanos con utensilios descarnados,
algún epílogo en la pesadilla de las escamas, en la insistencia
póstuma de la parafina a paciencia de locomotoras desvencijadas:
quemamos las palabras de las ventanas cerradas; el cuaderno
de la piedad no existe, salvo la queja grotesca del calendario
en sus poluciones de cadáver invertebrado: en la cultura de la sal,
disecamos la cama como filines, guapotes o mojarras para la cuaresma,
de dudosa procedencia.
En cada dintel del alfabeto, la boca pronuncia padresnuestros,
bejucos con cierto sabor a barbasco, índigas armadura de la tregua,
miedos a la rama promiscua de la desazón,
a este mercado de hacinados repollos, niños marginales de la verdura,
indecibles dedos de la litografía cuando ésta se vuelve simple ornamento.)
Arrecian las atrocidades en los cielos divididos: arrecia la pústula
como tiempo de contrición, —nos delata esa voracidad sucia
de las orquídeas, las colchas corrompidas de las nubes, el hidrógeno
pululante en cada puerta o venta, la resistencia a la cámara de gas
de la ceniza, en plenos relámpagos de las semillas.
De pronto me toca poner en orden todo este tiempo vivido entre
oscuras claridades y clavos inmunes, días de incesto, de espejos
bailando con espejos, de horas sumidas en la lluvia del espejo,
de falacias repetidas como las lecciones de primer grado, con todo
el arsenal de los inodoros, con los campos anochecidos del paladar,
con este remedo de crepúsculos a punto de ser piedra.


André Cruchaga
Barataria