Ochii tăi s-au prefăcut în a mea scrumieră

*
îți scriu zile și nopți, prima frază era Rusia nu există, Parisul e inexistent.

mâinile-mi devin tot mai invizibile, a te săruta e ca și cum aș săruta un perete gol, și nu ne-am sărutat.

privesc acest corp atât de real, câți l-au iubit până la mine (cine ar putea iubi un corp rătăcit?),
câte ierni pretimpurii i-au hăulit în viscere.

pe marginea acestei frunze se scrie viața mea, și se intimidează și se experimentează poezia, se încearcă a scrie versul clar care clachează și se transformă în corp.

lecturez testamentul lui Kafka ca pe unica scrisoare de dragoste. degrabă va ninge la Paris. de asemenea și în Rusia, altă zăpadă. primăvara va veni prin viscere.

cei care m-au iubit vor încerca prin forță să revină la mine.

iubitule, ochii tăi s-au prefăcut în a mea scrumiera. a te săruta înseamnă a săruta inconvenientul timpului.

citesc testamentul lui Kafka, unicul ce mi-a rămas.
între timp, se întorc liniștiți acei care doresc să mă vadă sfântă și goală.

Poem de Natalia Litvinova, traducere în română de Andrei Langa
Pustietate, Ediciones del Dock; 2010


*****

TUS OJOS SE HAN VUELTO MI CENICERO

días y noches te he escrito, la primera frase era no existe Rusia, París no existe.

mis manos se vuelven más y más invisibles, besarte es besar una pared en blanco, y no nos hemos besado.

miro este cuerpo tan cuerpo, cuántos lo han amado (¿quién podría amar un cuerpo perdido?), cuántos inviernos prematuros festejaron en su vientre.

al margen de esta hoja se escribe mi vida, y se asusta y se intenta poesía, se intenta verso claro que fracasa y se vuelve cuerpo.

leo el testamento de Kafka como única carta de amor. pronto en París caerá la nieve. en Rusia también, otra nieve. vendrá la primavera por vientre.


los que me han amado intentarán volver a mí por la fuerza.

querido, tus ojos se han vuelto mi cenicero. besarte es besar la desventaja del tiempo.

leo el testamento de Kafka, lo único que me queda.
mientras, regresan tranquilos los que me quieren santa y desnuda.


Natalia Litvinova
Esteparia, Ediciones del Dock; 2010

În drum spre lumină

*
Ceea ce visez nu se află în arheologia ta,
ci în inima mea,
în pulsațiile ei,
plenitudinea vagă a memoriei
de pe când eu eram vânt
iar tu leagănul unui râu necesar
ce răsarea printre lacrimi,
-atât de deschisă-
exprimată prin căldură.

Fost-am o îmbinare de apă și aer
cu vârtejul nud al umbrei,

în drum spre lumină.


Poem de Manuel M. Barcia, traducere în română de Andrei Langa


*****

CAMINO HACIA LA LUZ

No está en tu arqueología lo que sueño,
sino en mi corazón,
en su latir,
la incierta plenitud de la memoria
cuando yo era el viento
y tú cauce de un río inevitable
que amanece en el llanto,
-tan abierta-
resumida en calor.

Y fuimos conjunción del aire y el agua
y el vértigo desnudo de la sombra,

camino hacia la luz.


Manuel M. Barcia

Incomplet

*
De mică m-am deprins să mă plimb
pe cărări părăsite,
uneori cu o carte în mâini,
alteori alături de moarte.

Obișnuisem să înjumătățesc noaptea
și să trăiesc după perdelușe,
sau în sunetele sentențioase
ale clopotelor de la biserică.

Noapte după noapte
mi se amestecau ochii cu apă
și picioarele-mi se urcau prin copaci,
în căutarea vreunei note, a unui acord,
a unei lumi unde să mă pot refugia.

Mai mult în glumă mă cățăram pe acoperișuri
și, cu gluga mea albă,
puneam cap la cap trenuri iluminate ce fluierau
sub un cer de promoroacă.
Aprindeam, mai apoi, lumânări pe care le ascundeam
pe sub plapume
pentru a citi morților în timp ce ascultam
gălăgia din stradă.

Strigătele vreunui bețiv blestemând,
clinchetul cheilor din alte vremuri,
plescăitul vesel al apei curgătoare pe drum,
râsetul vreunei fete îndrăgostite,
muzica, săruturile,
pașii grăbiți, muzica,
săruturile, tăcerea,
atingerea gingașă a pielii, săruturile.

De mică mă deprinsesem
cu durerea și cu resemnarea,
cu plimbările lungi, fără nimeni alături,
spre a căuta în mintea-mi nebunia,
muțenia, mahna din hăul cuvântului.

Făcut-am să sângereze un pian și am rugat,
fără succes, să vină un zeu de metal.
Prietena mea cea ma bună era o prostituată
care a vrut, deasemenea fără succes,
ca o burtă abominabilă
să mă acopere cu aur.

Aurul meu, însă, erau minutele
pe care le petreceam singură, aurul meu
erau orele ce dansau
în interiorul unei colivii, aurul meu
erau acele mici veverițe
din fața grădinilor chinezești.

Există o liniște ce mă așteaptă
după ce nu voi mai fi copila
care a crescut fără haine.

Au venit orele de pe urmă.
Deschid sertarul cu flăcări
Locatarul doarme în ungherul său,
ignoră rana lăsată în ceafa-mi,
ignoră asasinatul înfiorător
pe care l-a comis.

Au venit orele de pe urmă.
Vizitatorul a sosit de la nord,
iar în loc de pantofi are în picioare
două amfore de fier.
Poartă un ceas de hărtie pe mână
și promisiuni zaharisite
din care se înfruptă furnicile.

Mă îmbrâncește
tocmai până în locul unde dispar
sunetele, mă împinge, fără zgomot,
precum un elefant în căutarea
potecii spre propriul cimitir.

Iată, așadar, că de mică
m-am obișnuit să mă plimb
pe potecile părăsite, uneori cu o carte,
alteori alături de moarte,
cu un mers discret,
ca acel om care mângâie filele unei cărți
neterminate.

Ar fi difícil de revenit la acea stare
febrilă, la acea senzație inexplicabilă
de plinătate în a săruta paginile unei cărți
în formă de funie.

Țin geamurile închise
și urmăresc razele ce se varsă pe masă,
praful ce-l face această dezordine
pe raftul unde moare
și-mi locuiește viața.

Mâinele-mi se învinețesc.
Se apropie una de alta.
Nu există palat cu lumina aprinsă din nou.

În alt colț ard cuvinte,
frunze, ghipsuri, stilouri
care iată că nu mai au cerneală, almanahuri,
fotografii. Distrug numele meu și pe al tău.
Îl elimin pe poate că și pe de ce.
Inutilele promisiuni uzuale,
congelez frazele.

Orele și neliniștea cântă
precum păsările prichindele.

Am perdelele trase
și ridic un pocal de vin,
timp în care fumez tutun de vanilie
și toastez pentru voi.

Pentru prietenii efemerilor
și pentru acei care au îmbobocit
pe când focul încă ardea.
Pentru acel care mi-a supt timpul
pe când mă omora.
Pentru acel a cărui cuvinte de sare
m-au împiedicat să cred în nimic.
Pentru poetul mult prea beat de amor
spre a rescrie, pe o pagină nouă,
o nouă istorie.
Pentru acel care mă tăinuiește în zori.

Pentru acel care nu a știut să treacă peste limite
și a rămas de partea cealaltă a palatului lunilor.

Vizitatorul și locatarul
dorm acum împreună într-un pat comun,
își lasă cizmele, se întind,
beau din aceeași butelie,
îmi privesc poza și îmi smulg buzele.

Umbra-mi și eu stăm astăzi împreună,
sărbătorind pe o plajă frumoasă
cenușa ce plutește în aer și-și schimbă
culoarea din gri în verde pal, din verde pal
în purpuriu în timp ce corpul meu se afundă
totalmente în mare.

De mult timp, iată că, nu suflă vântul,
fiindcă am uitat să deschid ușa.


Poem de Concha González Nieto, traducere în română de Andrei Langa


*****

INCOMPLETO

Desde niña me acostumbré a pasear
por calles solitarias,
a veces con un libro en las manos,
otras con la muerte.

Me acostumbré a doblar en dos la noche
y a vivir detrás de los visillos,
o en el sonido absolutorio
de las campanas de la iglesia.

Noche a noche mis ojos
se mezclaban con el agua
y mis pies subían a los árboles,
en busca de una nota, un acorde,
un mundo donde poder refugiarme.

Casi por diversión trepaba a los tejados
y con mi gorro blanco,
ordenaba iluminados trenes que silbaban
bajo un cielo de escarcha.

Después, encendía velas que ocultaba
debajo de las sábanas
para leer a los muertos mientras oía
los ruidos de la calle.

Los gritos de algún borracho maldiciendo,
el tiempo de las llaves felices,
la marcha alegre del agua calle abajo,
la risa de alguna muchacha enamorada,
la música, los besos,
los pasos apresurados, la música,
los besos, el silencio,
el roce de la piel, los besos.

Desde niña me acostumbré
al dolor y a la renuncia,
a los largos paseos sin nadie,
a buscar en mi mente la locura,
la mudez, el luto en la palabra.

Hice brotar sangre de un piano y recé,
sin éxito, a un dios de hierro.
Mi mejor amiga era una prostituta
que quiso, también sin éxito,
que un vientre abominable,
me cubriese de oro.

Pero mi oro eran los minutos,
que pasaba sola, mi oro,
eran las horas que bailaba
en el interior de una jaula, mi oro,
eran aquellas pequeñas ardillas,
frente a los jardines chinos.

Hay un silencio que me espera
después de ser la niña
que creció desnuda.

Han llegado las horas finales.
Abro el cajón de las llamas.
El habitante duerme en su esquina,
ignora el daño que ha dejado en mi nuca,
ignora el horroroso asesinato
que ha cometido.

Han llegado las horas finales.
El visitante ha llegado del norte,
y en lugar de zapatos, lleva en sus pies,
dos ánforas de hierro.
Lleva un reloj de papel en la muñeca
y promesas de azúcar
que se comen las hormigas.

Me arrastra,
hasta ese lugar donde desaparecen
los oídos, me arrastra, sin estridencias,
como un elefante buscando
la ruta de su propio cementerio.

Pero ya desde niña,
me acostumbré a pasear
por calles solitarias, a veces con un libro,
a veces con la muerte,
discretamente,
como quien acaricia las hojas de un libro
incompleto.

Y será difícil volver a ese estado
febril, a aquella inexplicable sensación
de plenitud de besar las hojas de un libro
con forma de soga.

Tengo las ventanas cerradas
y miro la luz que se derrama en la mesa,
el barro que forma este desorden,
en las estanterías donde muere
y vive mi vida.

Mis manos se alejan del rojo.
Mis manos se cierran.
No hay palacio que se encienda de nuevo.

En la otra esquina quemo palabras,
hojas, alabastros, plumas
que ya no tienen tinta, almanaques,
fotos. Destruyo tu nombre y el mío.
Elimino el quizá y el por qué.
Las inútiles promesas de siempre,
congelo las frases.

Las horas y el desasosiego cantan
como pájaros pequeños.

Tengo las cortinas cerradas
y levanto una copa de vino
mientras fumo tabaco de vainilla
y brindo por vosotros.

Por los amigos de efímeros
y por aquéllos que florecieron
mientras hubo fuego.
Por el que se bebió mi tiempo
mientras me mataba.
Por el que con palabras de sal
me impidió creer en nada.
Por el poeta demasiado borracho de amor
para reescribir, en una nueva hoja,
una nueva historia,
Por aquél que me oculta al amanecer.
Por aquél que no supo traspasar los límites
y se quedó al otro lado del palacio de las lunas.

Ahora el visitante y el habitante
duermen juntos en la misma cama,
se quitan las botas, se estiran,
beben de la misma botella,
miran mi retrato y me arrancan los labios.

Hoy mi sombra y yo estamos juntas,
celebrando en una hermosa playa,
las cenizas que vuelan y cambian,
del gris al verde pálido, del verde pálido
al púrpura mientras se ahoga en el mar
todo mi cuerpo.

Hace ya tanto tiempo que el viento no sopla,
que se me ha olvidado abrir la puerta.


Concha González Nieto

Seara era minusculă

*
.....Seara era minusculă precum sărutul unui copil,
dispăruseră, dintr-odată, răspunsurile
iar în vasul cu apă
respirau, fără viață, peștii tăcerii.

.....Seara era minusculă,
vă jur,
deși orele se asemănau teribil între ele
și soarele își vărsa razele la 10 fără un sfert.
.....Seara era minusculă precum un Oroz fără părinte,
azi, existența
a început să încapă în oricare vis.


Poem de Luis Oroz, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA TARDE ERA PEQUEÑA

.....La tarde era pequeña como el beso de un niño,
no existían, de pronto, las respuestas
y en el vaso de agua
respiraban, exánimes, los peces del silencio.

.....La tarde era pequeña,
os lo juro,
aunque fueran las horas terriblemente idénticas
y el sol se derramara a las 10 menos cuarto.
.....La tarde era pequeña como un Oroz sin padre,
hoy, la vida
ha empezado a caber en cualquier sueño.


Luis Oroz.

(CAPCANELE DIAVOLULUI)

*
“Dintre capcanele diavolului, cea mai efectivă
este să ne convingă că el nu există”
Charles Baudelaire


Aș vrea deasemenea să zic
despre război. De exemplu,
el se află alături, brutal, zilnic:
se trezește în zori, surâde, își însușește
manierele, masca - încearcă
să nu poarte aceiași cravată-, își asumă
vertiginoasa inerție
care ne poartă.
Libertatea este viitorul
ce adună răbdarea
de nu sare prea departe
sau o ating intemperiile.
Ai noroc dacă până la urmă
treci pragul primăverii,
ieșind din iarnă
doar cu fulgi în plete.
Norocul tău dacă la sfârșit
nu te-au vânat proiectilele
sau, în plăcerea ta, nu ai contractat un virus
ce îți minează pe rând orele.
Norocul tău dacă într-un final
nu te-au ucis drogurile,
resemnat în a nu accepta
ritmul, viața fără de sens
ce ne surpă pe dinăuntru.

Din nefericirire sunt războaie
și mai sălbatice.

În fiecare secundă
moare mai mult de un copil.
Pâinea sa,
ca un printr-un miracol, se transformă
în stimulent al industriei de armament
de distrugere în masă.
Asupra Irakului, în clipa asta, plouă,
plouă încontinuu
cu mii de bombe,
plâng între timp fără durere
civilii care sunt căsăpiți.
Teroarea implacabilă
ocupă orice ungher.
Dușmanul ia masca
gardianului vieții lor.

Asta are loc, se întâmplă,
exact în acest nedrept,
neiertător moment,
în timp ce tu, obosită, te plângi
și îmi ceri, cu motiv,
să te ajut cu cina
și nu înțelegi
această doză impusă
de pace,
acest răgaz,
protejat de mantaua mea
doar pe perioada de timp necesară
pentru a-mi încărca
cu curaj arma de foc.

-fiindcă gloanțele sale sunt palpitații
pe care le trimit spre conștiința ta-.


Poem de Ritxi Poo, traducere în română de Andrei Langa


*****

(LAS TRAMPAS DEL DIABLO)

“De las trampas del diablo, la más lograda,
es persuadirnos de que no existe”
Charles Baudelaire


También quiero hablar
de la guerra. Por ejemplo,
ésta inmediata, brutal, diaria:
madruga, sonríe, adopta
sus maneras, el disfraz – procura
no repetir corbata -, asume
la trepidante inercia
que nos lleva.
La libertad es el fruto
que recoge la paciencia
si no se cae de maduro
o lo pudren las inclemencias.
Y suerte si al final
alcanzas tu primavera
cuando el invierno pese
como nieve en tu cabeza.
Suerte si al final
no te alcanzaron las bombas
o en el placer no hallaste un virus
que va minando tus horas.
Suerte si al final
no te mataron las drogas,
resignado a no aceptar
el ritmo, el sinsentido
que por dentro nos asola.
Por desgracia hay otras guerras
más terribles.

Muere cada segundo
más de un niño.
Su pan,
como un milagro, se convierte
en pujante industria de armas
de destrucción masiva.
Y sobre Irak, en este instante, llueve,
incesantemente llueven
miles de misiles,
lloran sin dolor mientras caen
arrasando civiles.
Implacable el terror
va tomando las esquinas.
El enemigo se disfraza
de guardián de sus vidas.

Esto pasa, está ocurriendo
justo en este injusto,
intrascendente momento,
mientras tú, cansada, te quejas
y me pides, con razón,
que te ayude con la cena
y no entiendes
esta dosis obligada
de paz,
esta tregua,
resguardado en mi trinchera
sólo el tiempo necesario
para cargar
de coraje mi escopeta

- que sus balas son latidos
que disparo a tu conciencia -.


Ritxi Poo

.

Leonida Lari

Fără ieri şi fără mâine

*
Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”
Leonida Lari


În inima rănită a singurătății nu ai vreo vrăjitorie să încalce canonul nopții. Nici o fereastră nu e întredeschisă pentru a mirosi aroma narcisului din pustietatea întunericului, parfumul petalelor în trei foi al privegherii.


Pere Bessó
Inédito "El gran cafetar", 2011


*****

SENSE AHIR SENSE DEMÀ

Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”
Leonida Lari


Al cor nafrat de la soledat no hi ha fetilleria per a jugar amb el canon de la nit. Cap finestra entreoberta per a olorar des de l’ermàs de la foscor el perfum de la flor del somni, la flaire de les fulles trifoliades de la revetlla.


Pere Bessó
Ìnèdit, El gran cafetar, 2011


*****

SIN AYER SIN MAÑANA

Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”
Leonida Lari


En el corazón llagado de la soledad no hay hechizo para jugar con el canon de la noche. Ninguna ventana entreabierta para oler desde el yermo de la obscuridad el perfume de la flor del sueño, el aroma de las hojas trifoliadas de la vigilia.


Pere Bessó
Inédito, El gran cafetar, 2011

Unde umbra domnește

*
Leonidei Lari


Fără lumină
în pragul pustietății,
scriind.

A venit clipa marii călătorii,
pentru a simți viața de la începuturi,
în aprinderea ei din nimic.

Avântul te-a dus până într-acolo
unde umbra domnește
și izbutește ușor
să dezvestească ființa, în infinit…


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

DONDE LA SOMBRA JUEGA SU PAPEL

A Leonida Lari


Sin luz
en el umbral del vacío,
escribiendo.

Ha llegado el momento del gran viaje,
para sentir la vida en sus inicios,
en el deslumbramiento de la nada.

La pasión te llevó hacia el lugar
donde la sombra juega su papel
y consigue sin trabas
la desnudez del ser, en lo infinito...


Ana Muela Sopeña

Fost-a așa

*
Fost-a așa: un soi de dezordine
în trecerea timpului.

Insolit și absurd.
Un vultur bolnav de acrofobie.
Un pește cu teamă patologică de apă.
Personajul a cărui nume orfan
nu se înscrie în propria biografie.

Și totuși
a fost o fază frumoasă și feerică
cum ar fi o biserică gotică pe plajă,
zăpada căzută pe platoul Castilia,
zborul lebedelor peste un lac.
Sau atunci când se lasă seara peste Times Square.

Uneori era pletoric
precum o podgorie în vremea recoltei
sau mirosul pământului în vreme ce plouă.
Or, mai exact, cum ar suna Concertul lui Aranjuez
de jazz, de Miles Davis.

Fost-a așa. Și dintr-odată totul dispăruse.
A fost precum nicicând nu fusese.


Poem de Tania Alegría, traducere în română de Andrei Langa


*****

FUE ASÍ

Fue así: una especie de desorden
en el flujo del tiempo.

Insólito y absurdo.
Un águila con vértigo de alturas.
Un pez con miedo mórbido del agua.
El personaje cuyo nombre huérfano
no se encuadra en la propia biografía.

Y sin embargo
hubo algo de bello y sorpresivo
como una iglesia gótica en la playa,
la nieve en la planicie de Castilla,
el vuelo de los cisnes sobre un lago.
O entonces Times Square cuando anochece.

A veces fue pletórico
como un viñedo en tiempo de vendimia,
el olor de la tierra cuando llueve.
O más bien el Concierto de Aranjuez
en jazz, por Miles Davis.

Fue así. Y de pronto no era nada.
Fue como si jamás hubiera sido.


Tania Alegría


*****

FOI ASSIM

Foi assim: uma espécie de desordem
no refluxo do tempo.

Insólito e absurdo.
A águia com vertigem das alturas.
Peixe com medo mórbido da água.
O personagem cujo nome órfão
não se enquadra na própria biografia.

Apesar disso
houve algo de belo e surpreendente
como uma igreja gótica na praia,
a neve na planície de Castilla,
esse voo de cisnes sobre um lago.
Ou então Times Square quando anoitece.

Às vezes foi pletórico
como um vinhedo em tempo de colheita,
um aroma de terra quando chove.
Ou melhor, o Concerto de Aranjuez
em jazz, por Miles Davis.

Foi assim. E depois já não foi nada.
Foi como se jamais houvesse sido


Tania Alegría

.

Leonida Lari

Femeia de foc

*
(Leonidei Lari, in memoriam)

Un drum umplut de rădăcini crescute din ceața dimineții,
o ultimă privire jucându-se cu formele focului.

Aripi desfăcute ce acoperă sângele scurs din sicriu,
acolo unde se surpă pământul spre a face loc focului.

Femeie ferită de farmece de o bentiță pusă pe frunte,
foc nevăzut scututurându-și flăcările peste întuneric.


Andrei Langa


*****

LA DAMA DEL FUEGO

(a Leonida Lari, in memoriam)

Un camino lleno de raíces crecidas en la neblina del alba,
una última mirada jugándose con las formas del fuego.

Alas abiertas que cubren la sangre salida de la tumba,
allá donde se derrumba la tierra haciéndole sitio al fuego.

Dama protegida de los hechizos por una cinta pegada en la frente,
fuego oculto sacudiendo sus llamas sobre la oscuridad.


Andrei Langa


*****


Leonida Lari nace el 26 de octubre de 1949 en Bursuceni. Fallece el 11 de diciembre de 2011 en Chișinău

Elegie pentru o femeie pământeană

*
Alegeam o femeie pământeană

Aici erai, ca în fiecare zi
plimbându-ți visul urât
printre priviri indiscrete.
Când de pe urma mângâierilor
îți cureți păcatele făcute acum
cu drumeți anonimi
și sudoarea așternutului tău.
Când ți se urcă ura
tocmai din intestine,
cu gust amar, rămas în gură,
de piele moartă
care îți contagiază saliva
în fiecare noapte.
Când plângi în tăcere
după făptuirea păcatelor
cât timp copiii dorm,
pentru ca să nu audă bocetul,
fiindcă orele se umflă
însărcinate de infern
care palpeză și-ți înscrie pașii
după tocurile de pantof înalte și dres
deasupra trotuarului spart.
Când încerci să scapi,
crescând singurică
și vorbind cu orele
care nu te ascultă,
care calcă pe urmele lumii
hălăduind prin timp
cu bătrânețea sa înecată, ca și a ta,
în dragostea taciturnă a gurii tale
visând tăcerea.
După ce trece totul
te dezbraci în mod asemănător
în fiecare noapte
ca și când ai fi sngură...
Nu mai ești tu
fără tocurile de pantof
iar corpul ți se desparte
un pic mai mult de suflet
în timp ce îți urmează pașii
goi printre umbre.


Poem de Leonel Licea, traducere în română de Andrei Langa


*****

ELEGÍA A UNA MUJER DE MUNDO

Elegía a una mujer de mundo

Allí estás, como cada día
paseando tu mal sueño
entre miradas indiscretas.
Cuando después de las caricias
lavas tus culpas recién paridas
entre viandantes anónimos
y el sudor de tu lecho.
Cuando te crece la rabia
desde el vientre
con el regusto rancio
de piel muerta
que te contagia la saliva
cada noche.
Cuando lloras en silencio
después de tus pecados
mientras duermen los niños,
para que no oigan tu llanto
porque las horas crecen
preñadas de infierno
que tienta y marca tus pasos
con tacones y pantys
sobre la acera rota.
Cuando tratas de escapar
creciendo sola
y hablando con las horas
que no te escuchan,
que siguen el mundo paso a paso
rodando por el tiempo,
con su vejez hundida, como la tuya,
en el amor callado de tu boca
deseando el silencio.
Después de todo
te desnudas igualmente
cada noche
como si estuvieras sola...
Y te quieres menos
al quitarte los tacones
y tu cuerpo se aleja
un poco más de tu alma
mientras siguen tus pasos
desnudos entre las sombras.


Leonel Licea

Vremea cireșelor

*
On n'englue pas le diable comme un merle
à la pipée.
Aloysius Bertrand


Precum o mierlă
ce cântă pe ramul cireșului
a adâncului de abis al luminii,
zbori atât de sus, atât de sus
încât atingi cu aripa lucarna științei oculte
și ajungi pe vârful muntelui,
pe coama valului
ce nu mai apucă să respire
pe ultima plajă,
băltoacă murdară dorită de raze,
bălăcire în plăcere.
Precum cântul de mierlă,
cursa vânatului afișată,
coada peștelui întunecat al iubirii ascunse
în adâncul luminii pâlpâitoare
din candela ideii,
ajunge respirația genezei visului
în fluxul memoriei.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

TEMPS DE CIRERES

On n'englue pas le diable comme un merle
à la pipée.
Aloysius Bertrand


Com la merla
que xiula en la branca del cirerer
del fons abissal de la llum,
voles tan alt, tan alt
que de l’ala toques la lluerna de la ciència oculta
i ascendeixes al cimal de la muntanya,
a la cresta de l’ona
que mai no dorm el sufragi de la carícia
en darrera platja,
toll de tarquim enyor d’espurnes,
esguit de joia.
Com el cant de merla,
engany de la caça al reclam,
la cua de l’obscur peix de l’amor obscur
del fons de la llum repelada
al cresol de la idea,
ascendeix l’alé de la gènesi del desig
a la memòria.


Pere Bessó


*****

TIEMPO DE CEREZAS

On n'englue pas le diable comme un merle
à la pipée.
Aloysius Bertrand


Como el mirlo
que silba en la rama del cerezo
del fondo abisal de la luz,
vuelas tan alto, tan alto
que del ala tocas el tragaluz de la ciencia oculta
y asciendes a la cima de la montaña,
a la cresta de la ola
que nunca duerme el sufragio de la caricia
en última playa,
charco de cieno añoranza de centellas,
salpicadura de gozo.
Como el canto de mirlo,
engaño de la caza al reclamo,
la cola del obscuro pez del amor obscuro
del fondo de la luz repelada
en el candil de la idea,
asciende el aliento de la génesis del deseo
en la memoria.


Pere Bessó
"Poemas inéditos"

Linii inegale

*
Linii sensibile care nu trec direct, paralel
cu alte liniii neliniștite prin spațiu,
ele nu participă la completarea panoramei
cotidiene ca un obișnuit ornament.

Încrucișate, cu formele contorsionate,
liniile luptă cu înverșunare contra vântului,
a aerului indiscret ce le intră înlăuntru,
le dilată pentru a le preface în bule de săpun.


Andrei Langa


*****

LÍNEAS DESIGUALES

Líneas sensibles que no pasan directamente, en paralelo
con otras líneas inquietas por el espacio,
ellas no participan en el remate del panorama
cotidiano como un simple ornamento .

Cruz de los criss, con las formas torcidas,
las líneas luchan con todas sus fuerzas contra el viento,
contra el aire indiscreto que le entra por dentro,
las dilatan para transformarlas en burbujas de jabón.


Andrei Langa

Sunt femeia anonimă

*
Sunt femeia anonimă
care admiră noaptea mozaicurile
timpului imemorial al stelelor.

Numele meu este doar foc
și ascult în patefonul sferei
sunetele adormite
în îmbrățișarea aurorei.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

SOY LA MUJER ANÓNIMA

Soy la mujer anónima
que por las noches mira los mosaicos
del tiempo inmemorial de las estrellas.

Mi nombre es sólo fuego
y escucho en el gramófono del orbe
los sonidos dormidos
en el regazo de la aurora.


Ana Muela Sopeña

Laponia

*
De pe înălțimile munților Sarek pot privi pământurile sfinte ale nordului;
câmpiile albe, piscurile ninse,
ținut al celor o mie de lacuri, păduri de mesteacăn, mlaștine solitare,
bărbați fără chip, femei cu voci joase.

Magie eternă pe malul Lacului Irani.
Soarele din miezul nopții îl privesc extaziată,
vocea mea sparge imensitatea gheții,
în noaptea asta de lumină fără moarte sau timp
când soarele e etern în Laponia sacră.

Litania melodiei Sami
îmi vine senină în martie precum în gerar.
Oameni din opt anotimpuri,
peregrini ai zilelor lungi
pe urme de urși, vulpi și reni.

Ținuturi arctice milenare,
sanctuarul tăcerilor
unde se întâlnește prezentul cu trecutul,
nu există ore… timp nu există.


Poem de Elisa Golott, traducere în română de Andrei Langa


*****

LAPONIA

Desde las alturas de las montañas de Sarek puedo mirar las tierras sagradas del norte;
las blancas llanuras, las cumbres nevadas.
lugar de los mil lagos, bosques de abedúles, pantanos solitarios,
hombres sin rostro, mujeres de voces silenciadas.

Magia eterna en la ribera del Lago Irani.
El Sol de Medianoche miro extasiada
mi voz hace eco en la inmensidad del hielo
en esta noche de luz sin muerte ni tiempo
cuando el Sol es eterno en la Laponia sagrada.

La letanía del canto Sami
me llega clara en marzo como en enero.
Gente de la ocho estaciones,
peregrinos de largos días
tras la huella de osos, zorros y renos.

Tierras árticas milenarias
santuario de los silencios
donde se une el presente y el pasado
no existen las horas...no existe el tiempo.


Elisa Golott

Poem de Marisa León

*
-Cine ești acum.
Cândva erai al Sufletului meu
și iată că nu mi te mai recunosc.-

Cine ești?

Poate felina în baobab
zărind de departe Estul și Lumina
poate trădezi tremurul imortalității
când reinventam morfina Sufletului

permutându-te printre ecouri
în pergamentul ce povestește vechea noastră istorie

istorie ce se repetă…

Acu sunt o altă persoană decât cea care eram în altă eră
unde tu și eu nu utilizam pielea
și sorbeam din izvorul primar
mana cerească…

Acum, rătăciți și necunoscuți
ne reîntâlnim în timp
-și vântul știa asta-
și tu, dormitând, nu te trezeai…

Nici săruturile mele nu te trezeau
din letargia ta eonică.


Poem de Marisa León, traducere în română de Andrei Langa


*****

POEMA DE MARISA LEÓN

-Quién eres ahora.
Antes de ahora eras de mi Alma
y ya no te reconoces en mí.-

¿Quién eres?

Acaso el felino en el baobab
divisando el Este y la Luz
acaso presientes el escalofrío de la inmortalidad
cuando reinventamos el morfema del Alma

mutando entre ecos
en el pergamino que cuenta nuestra vieja historia

la historia que se repite...

Ahora soy otra persona de la que fui en otra era
donde tú y yo no usábamos piel
y bebíamos de la fuente primigenia
del maná de los dioses...

Ahora, errantes y desconocidos
nos reencontramos en el tiempo
-y el viento lo sabía-
y tú, durmiente, no despiertas...

Ni mis besos te avivan
de tu letargo de eones.


Marisa León

Simt apele tulburi ce-mi învăluie cărarea...

*Simt apele tulburi ce-mi învăluie cărarea
și, fără să vreau, pașii mă duc spre sfârșit.
Sunt vechi ca frunza
căzută la inima pământului,
ridicată de vânt și împrăștiată
prin pustiul umbrelor.


Leonard Tuchilatu


*****

Siento las aguas sucias que rodean mi senda
y, sin querer, los pasos me llevan hacia al final.
Soy viejo como la hoja
caída sobre el corazón de la tierra,
levantada por el viento y dispersada
en el desierto de las sombras.


Poema de Leonard Tuchilatu traducido al español por Andrei Langa

Cimitir de păsări

*
Începe
întoarcerea
păsărilor; acelea, anume acelea care s-au cuibărit
în anii pantalonilor scurți și ai fundei
parfumate
purtată la slujba religioasă de duminică, turnuri
cu clopote,
găuri făcute în pământ în care aruncau pietricele
acei
care au ridicat pe înălțimi
singurătatea extenuată
a memoriei
a copilăriei și mă întreb
unde și-a abandonat aerul aripile,
în ce colț al lumii au murit ele
și și-au lăsat ultima palpitație vibrând printre penele
primăverii pasagere.

Reîntoarcerea
stolurilor
de păsări – cele ce-au străbătut cutezătoare cerurile
tinereții –
la nostalgia extremă a memorei,
sori de vară,
corpuri îmbrățișate
și miere aurie în stupurile
săruturilor. În ce loc
au murit? Cine le-a văzut pentru ultima oară?
Unde au plecat?

Au zburat
păsările
și au multiplicat
ciripitul cântecelor lor în cuiburile de toamnă; însă unde
au lăsat
bătaia frenetică a aripilor? Unde
au murit toate împreună?

Privesc
azi
păsările
în revenirea lor zgomotoasă în preajma-mi; poate că - îmi zic –
sunt acelea, exact acelea care să-mi spună
spre ce loc
duce
ultimul zbor resemnat
al zilelor
de iarnă.


Poem de Julio G. Alonso, traducere în română de Andrei Langa
Notă. –Poem inclus în Antologia de Poeme în Văzduh (ianuarie, 2008)


*****

CEMENTERIO DE PÁJAROS

Amanecen
revuelos
de pájaros; aquellos, los mismos que anidaron
años de pantalones cortos y vestidos con lazos
perfumados
de las misas de domingo, torres
de campanario,
hoyos de guá en juegos de canicas;
aquellos
que alzaron en los picos
la extenuada soledad
de la memoria
de la infancia y me pregunto
dónde abandonaron sus alas el aire,
en qué rincón murieron
y dejaron el último latido temblando entre las plumas
de la breve primavera.

Retornan
vuelos
de pájaros –los que cruzaron atrevidos cielos
de juventud-
a la extremada nostalgia del recuerdo,
soles de veranos,
cuerpos abrazados
y amarilla miel en las colmenas
de los besos. ¿Y en qué lugar
murieron? ¿Quién los vio la última vez?
¿A dónde fueron?

Volaron
los pájaros
y multiplicaron
el clamor de sus cantos en los nidos de otoño; ¿pero dónde
dejaron
el batir frenético de sus alas? ¿Dónde
murieron todos?

Y miro
hoy
los pájaros
en revuelos ruidosos en mi torno; tal vez –me digo-
aquellos, los mismos que me digan
a qué lugar
conduce
el leve último vuelo
de los días
de invierno.


Julio G. Alonso
Nota.-Poema publicado en la Antología de Poemas Alaire (enero, 2008)

Fără să ştie

*
Evident că nu semăn
Cu nici unul dintre aceşti torcători de cuvinte
Care îşi croşetează costume şi cariere,
Glorii, orgolii,
Deşi mă mişc printre ei
Şi ei îmi privesc cuvintele ca pe nişte pulovere,
«Ce bine eşti îmbrăcată!» îmi spun,
«Ce bine iţi vine poemul»,
Fără să ştie
Că poemele nu sunt haina mea
Ci scheletul
Extras dureros
Şi aşezat deasupra cărnii ca o carapace,
Cu lecţia ţestoaselor care astfel supra­vieţuiesc
Lungi şi nefericite
Secole.


Ana Blandiana


*****

SIN SABER

Evidentemente no me parezco
a ninguno de esos hilanderos de palabras
que se hacen los trajes y las carreras de ganchillo,
las glorias, los orgullos,
aunque me muevo entre ellos
y ellos miran mis palabras como si fueran jerséis,
“—¡Qué bien vestida vas”, me dicen.
“—¡Qué bien te queda el poema!”,
sin saber
que los poemas no son mis vestidos,
sino el esqueleto
extraído con dolor
y colocado encima de la carne como un caparazón,
siguiendo el ejemplo de las tortugas
que así sobreviven
largos e infelices
siglos.


Ana Blandiana

Fragment 21/3

*
Aseară
după ce-am terminat de citit amintiri(le)...
lui C.G.Jung
am avut un vis zăpăcit
şi-am sărit brusc
din somn,
transpirat.
Treaba se întîmpla la Ambasada Română
din Republica Moldova,
altfel zis
Basarabia.
Un ostaş din garda de pază s-a sinucis,
împuşcîndu-se de-a-dreptul în cap,
reuşind înainte de asta
să-mi lase-o
ţidulă:
M-am plicitisit.
Oare cît o să stau
mai parşiv decît astăzi
la poarta
propriei
ţări?


Eugen Cioclea


*****

FRAGMENTO 21/3

Ayer por la tarde
después de leer las memorias…
de C.G.Jung
tuve una visión loca
y salté de repente
desde mi sueño,
sudoroso.
La cosa sucedió en la Embajada de Rumanía
en la República Moldova,
es decir
Basarabia.
Un soldado de la guardia de seguridad se había suicidado,
disparándose un tiro en la cabeza,
logrando antes del suceso
dejarme
un billete:
Me he aburrido.
¿Por cuánto tiempo voy a estar
tan despreciable como hoy
en la entrada
de la propia
patria?


Eugen Cioclea
Traducción del rumano al español: Andrei Langa

Fără mângâiere

*
Prinsă de un fir al pânzei de păiangen
contemplu chihlimbarul
ce parfumează
insectele buimăcite

Se lasă tăcerea și în golul
meridional al cedrilor
se prăbușește ultimul măcăit al rațelor

Urc pe conturul chiparoșilor
și în mersul meu pe profilul său conic mă opresc

Două cercuri perfecte caută că reflecte universul

Suprafața mea are fisuri profunde
precum coaja castanului

Un mediu ambiant violent mă urmărește încă prin
duhoarea vagă ce înnebunește furnicile

Pașii lor ușori sapă labirinturi
și tatonează temelia copacilor

În urma căderii frunzelor
se scurge o sevă crocantă
ce ajunge tocmai până la apă

Acolo se reflectă tăcerea
lividă a stelelor

Chiriecii și broaștele își răspund reciproc
și patima lor e înghițită de toamnă.

Dorința distruge grumazurile cerbilor
și stoarce un lichid călduț ce colorează frunzișul

Coconul agățat al unei omizi
se umezește odată cu trecerea iernii
între timp… căldura dispare
și frigul devine stăpân

Miroase a rășină și a mosc
alunec înspre nimic
nemișcarea mă îmbracă
și ritmul vital
scapă un ultim șopot
în urechile mele… foarte depărtat


Poem de Leticia Garriga, traducere în română de Andrei Langa


*****

SIN ALIENTO

Prendida de un hilo de telaraña
contemplo el ámbar
que perfuma los
insectos retorcidos

Se desata el silencio y en la oquedad
meridional de la sabina
se estrella el último graznido de los patos

Trepo por el contorno del ciprés
y en mi andar por su perfil cónico me detengo

Dos círculos perfectos buscan reflejar el universo

Mi superficie tiene hondas grietas
como la piel del castaño

Un entorno violento me sigue aún entre el
vago hedor que enloquece a las hormigas

Sus pisadas leves cavan laberintos
y palpita el lecho de los árboles

Del caer de las hojas
se desborda un arrope crujiente
que llega hasta el agua

Ahí, se refleja el silencio
pálido de las estrellas

Los grillos y ranas se contestan
y su vaho empapa el otoño

El hambre destroza cuellos de ciervos
y escurre un líquido tibio que tiñe la hojarasca

El capullo colgante de una oruga
se humedece al ritmo del invierno
mientras... se paraliza el calor
y se entume de frío

Huele a resina y almizcle
me deslizo en la nada
la quietud me envuelve
y el ritmo vital
desprende el último susurro
en mi oído... muy adentro


Leticia Garriga

Almila Alp

*
Goliciunea sticlei ce pătrunde pănă în nucleul poveștii tale răsfrânge secarea sânilor, însă nicicând un mă voi obișnui să port cămașă cu mânecă scurtă ca să scăp de simpla singurătate, adică nu există flori pentru atâta sânge în noaptea asta de toamnă, cafeaua aburește trist și nu îți ies din cap acele versuri de Almilia Alp: sunt cumva inima fiecărui bărbat, cum ar fi păsările migratoare în propria lor apertură. Așadar, capitularea pereților, mersul accelerat al pietonului, mirosul de cenușă umedă. Sunt eu cel care va alege urmele morții.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

ALMILA ALP

La desnudez del vidrio hacia el meollo de tu historia refleja el reseco de los pezones, pero nunca me acostumbraré al corte de mangas para despejarme de la ingenua soledad, pues no hay flores para tanta sangre esta noche de otoño, el café humea triste y no se te van de la cabeza aquellos versos de Almila Alp: de algún modo el corazón de cada hombre, como las aves migratorias en su propia ventana. Así, la derrota de las paredes, el paso apresurado de viandante, aroma de ceniza mojada. Seré yo quien elija las huellas de la muerte.


Pere Bessó


*****

ALMILA ALP

La nuesa del vidre cap al moll de la teua història reflecteix la ressecor dels mugrons, però mai no m'acostumaré al tall de mànegues per a despullar-me la ingènua soledat, car no hi ha flors per a tanta sang aquesta nit de tardor, el café fumeja trist i no se te'n van del cap aquells versos d'Almila Alp: d'alguna manera el cor de cada home, com les aus migratòries en la seua mateixa finestra. Així, la derrota de les parets, el pas apressat de transeünt, aroma de cendra mullada. Seré jo qui trie les traces de la mort.


Pere Bessó

Sublimație

*
Ce să fac
dacă tot ce-i al meu se ghicește în umbra ta,
dacă mâinile nu mi se supun
nici mareea nu ține seama de subterfugiu
și revine ca întotdeauna Luna
pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile
cu amintirile amprentelor
în zăpadă și în locuința de cenușă
unde vântul suflă dinspre apus
până la răsăritul soarelui iar noaptea
revine după trecerea timpului nocturn
al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii
fumului și vocea sa prețioasă de miere,
să împiedic ca sticla să se acopere
cu ceața de la furtună și să dezgolească
buzele tale naufragiul tăcerii
versului prins fără acul îndoit
în plasa sorilor desenați
la întâmplare în zorii sentimentului
ce se agață de apă
și compromite caligrafia cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului
unde germinează arbuștii din oase,
și se îmbrățișează cenușiul și transparența
săruturilor prin întuneric
în tufele preaplinului poemului
și în rana de corp intangibilă.

Ce să fac ca să nu stau trează
și nici să simt ochii tăi în privirea-mi,
ce fac cu pielea, cu suferința sângelui,
zi-mi că se face cu sufletul,
noi,
și cu iubirea.


Poem de Montserrat Martínez, traducere în română de Andrei Langa


*****

SUBLIMACIÓN

Qué he de hacer
si todo lo mío se adivina en tu sombra,
si las manos no me obedecen
ni acata la huida la marea
y vuelve siempre la Luna
a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,
con los recuerdos de las huellas
en la nieve y en la habitación de ceniza
donde el viento sopla del ocaso
hasta el amanecer y la noche
regresa tras los pasos del tiempo nocturno
del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas
del humo y su preciosa voz de miel,
impedir que el cristal se empañe
con el vaho de la tormenta y desnuden
tus labios el naufragio del silencio
del verso atrapado sin anzuelo
en la red de los soles dibujados
al azar en el albor del sentimiento
que se sujeta al agua
y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río
donde de los huesos brotan rosales,
y se abrazan el gris y la transparencia
de los besos a oscuras
en el rocío del raso del poema
y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta
ni sentir en mi mirada tus ojos,
qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,
dime qué con el alma,
nosotros,
y con el amor.


Montserrat Martínez

Tihnă

*
E duminică - știm asta –

fiindcă lucrurile strălucesc de la sine
în obișnuința lor de a ne vedea de departe
când stăm apatici și însingurați

În ziua cu a sa efervescență
în care fermentează ananasul
cu gradele de alcool printre vene

Tăcerea își extinde frumusețea
în fisurile ce există înăuntru capului meu
totuși - știm asta – persistă
licărirea memoriei
contemplând lumina amiezii


Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa


*****

QUIETUD

Es domingo – lo sabemos-

porque las cosas brillan por sí mismas
en su costumbre de vernos desde lejos
cuando estamos apáticos y a solas

En el día con su efervescencia
en que fermenta la piña
con los grados de alcohol entre las venas

El silencio expande su hermosura
en las grietas que existen dentro de mi cabeza
sin embargo –lo sabemos- que persiste
el fulgor del recuerdo
contemplando la luz del mediodía


Marina Centeno

Totul

*
Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie câteodată, cozi la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gândaci de Colorado, benzină,
steguleţe, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export,
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,
întâmpinări la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,
zvonuri, serialul de sâmbătă seara,
cafea cu înlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
producţia la hectar, Gerovital, aniversări,
compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,
vin de regiune superior, adidaşi,
bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,
peşte oceanic, Cântarea României,
totul


Ana Blandiana


*****

EL TODO

Hojas, palabras, lágrimas,
cajas de cerillos, gatos,
a veces tranvías, colas para la harina,
catarinas, botellas vacías, discursos,
imágenes persistentes de la televisión,
escarabajos de patatas, gasolina,
banderas, retratos conocidos,
Copa del Campeón Europeo,
máquinas de cilindros, manzanas que se niegan a la exportación,
periódicos, pan, mezcla de petróleo, claveles,
recepción en el aeropuerto, Cico-cola, chocolates,
salami de Bucarest, dieta de yogurt,
Gitanas con cigarros Kent, huevos de Crevedia
rumores, la serie de sábado por la noche,
sucedáneos del café,
la lucha de los pueblos por la paz, coros,

producción por hectárea, Gerovital, Aniversarios,
compota de Bulgaria, reunión de trabajadores,

vino de la región superior , Tennis Adidas,
chistes, los niños de la Avenida Victoriei,
peces marinos, Canción rumana,
el todo.


Ana Blandiana
Traducción al español: Beatriz Estrada

.

Nilgün Marmara (1958-1987)

Absența lui Nilgün Marmara (1958-1987)

*
Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath


Îmi continui dansul în acest sicriu vertical
propice zilei și nopții
Nilgün Mármara


Cântec de lebădă înainte să sune muzica poemelor vieții împotriva morții, o tăcere densă, piezișă și crudă de aragaz, casa miroase din nou a praf și apar florile de mucegai ce urmează bucuriei vădite a trandafirilor. Una și aceeași beznă, aceeași lilieci reflectați în oglindă, aceeași mângâiere a marii magnolii de pe cărarea din rigolă ce crește smochinii tăinuiți, divizându-se între visul și vraja intimității păsării cu buclă roșie din colivie, aceeași apariție palidă a frumuseții înfășurată în tifon de pe geamul înalt ce cheamă de după peretele mării.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

AUSENCIA DE NİLGÜN MARMARA (1958-1987)

Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath

sigo mi danza en este ataúd vertical
propicio al día y la noche
Nilgün Mármara


El canto de cisne antes de la música azul de los poemas de la vida contra la muerte, un silencio espeso, tajado y lacerante de cocina a gas, la casa huele de nuevo a polvo y regresa el moho después del regocijo tan vivo de las rosas. La misma oscuridad, los mismos murciélagos en el espejo, la misma caricia de la gran magnolia por la senda de la acequia que lleva a los higos chumbos secretos, dividiéndose entre el sueño y el hechizo de la intimidad del pájaro de lazo rojo en la jaula, la misma aparición lívida de la belleza envuelta en gasas desde la alta ventana que llama tras de la tapia del mar.


Pere Bessó
De Aigües turques, 2010


*****

ABSÈNCIA DE NILGÜN MÁRMARA (1958 - 1987)

Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath

Continue la meua dansa en aquest taüt vertical
propici al dia i la nit
Nilgün Mármara


El cant de cigne abans de la música blava dels poemes de la vida contra la mort, un silenci espés, tallat i lacerant de cuina a gas, la casa olora de bell nou a pols i torna el florit després de la joia tan viva de les roses. La mateixa foscor, els mateixos rats penats en l’espill, la mateixa carícia de la gran magnòlia per la senda del reguer que duu a les figues de pala secretes, dividint-se entre el somni i l’encís de la intimitat de l’ocell de floc roig en la gàbia, la mateixa aparició lívida de la bellesa embolcallada en gases des de l’alta finestra que crida darrere de la tàpia del mar.


Pere Bessó
De Aigües turques, 2010

Femeia care plânge cu un singur ochi

*
Sub pleoapa deschisă a nopții locuiesc absențele moarte.
Cu lacrimi calde și negre, însuflețește stelele împrăștiate pe un cer friguros.
Cu plapuma memoriei îmbracă numele lor născute din nimic, peste scrum toarnă foc
și tăcerile tac.


Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA MUJER QUE LLORA CON UN SOLO OJO

En el párpado abierto de la noche habitan las ausencias muertas.
Con cálidas lágrimas negras, aviva las estrellas esparcidas en un cielo frío.
Con el manto de la memoria abriga sus nombres de la nada, las cenizas las torna fuego
y los silencios callan.


Mercedes Ridocci

Selena

*
Luna în descreștere îți stă agățată de gât,
lipită de piept cu cealaltă față, întunecată.

Apelezi periodic la un flux de lumină -
un gest genuin, exclusiv aprioric.

Față nefericită a lunii lipită de tine,
intrată în conul anemic al umbrei.


Andrei Langa


*****

SELENE

La luna disminuye y está colgada a tu cuello,
pegada al pecho con la otra cara, oscura.

Usas periódicamente un flujo de luz –
un gesto genuino, exclusivamente apriorístico.

La cara infeliz de la luna pegada a tí,
la que entró en el cono anémico de la sombra.


Andrei Langa

Back up

*
Pot simți teama în firele de praf.
Îți ascult durerea
-cea de cândva și cea de acum-
o percep, fiindcă ți-am alinat singurătatea
și cunosc străfundul unui freamăt,
îl știu,
prin mila ploii
și prin adevărul tău străvechi impus păsărilor,
și îl mai știu pentru că tu erai, traversând aleea,
lumina și alambicul,
îți pot simți teama, să nu ai dubii,
atât de adâncă precum o salcie și memoria sa.


Poem de Paloma Corrales, traducere în română de Andrei Langa


*****

BACK UP

Puedo sentir tu miedo en las motas de polvo.
Escucho tu dolor
—el de antes y el de ahora—
lo sé, porque he acariciado tu orfandad
y conozco el abismo de un crujido,
lo sé,
por la misericordia de la lluvia
y por lo inmemorial de tu verdad adherida a los pájaros,
y lo sé porque tú eras, cruzando la avenida,
la luz y el alambique,
puedo sentir tu miedo, no lo dudes,
tan dentro como un sauce y su memoria.


Paloma Corrales

Tu

*
Imposibilul cel posibil ești tu.
Furia care mă calmează ești tu.
Orbita pe care mă rotesc ești tu.
Liniștea care mă exaltă ești tu.
Ceea ce numește misterul ești tu.
Absența care stă alături ești tu.
Soarele care mă îngheață ești tu.
Aerul ce mă înfășoară ești tu.
Atracția cutremurului ești tu.
Rădăcina care mă duce ești tu.
Strălucirea fiecărei nopți ești tu.
Magnetul ce mă capturează ești tu.
Ghețarul ce mă dogorește ești tu.
Ceea ce inundă genunea ești tu.
Tăcerea care îmi vorbește ești tu.
Călăuza care vrăjește ești tu.
Foamea care mă ingerează ești tu.
Însetarea îmbătătoare ești tu.
Forța care mă propulsează ești tu.
Bolta cerească din gheenă ești tu.
Fulgerul care mă despică ești tu.
Durerea cea agreabilă ești tu.
Invizibilul cel vizibil ești tu.
Viața cea care mă omoară ești tu.
Ceea ce mă reanimează ești tu.
Ecoul universurilor ești tu.
Ceea ce rămâne din toate ești tu.


Poem de Ángel Guinda, traducere în română de Andrei Langa


*****

TÚ

Lo imposible posible eres tú.
La furia que me calma eres tú.
La órbita en que giro eres tú.
La quietud que me exalta eres tú.
Lo que nombra el misterio eres tú.
La ausencia que acompaña eres tú.
El sol que me congela eres tú.
El aire que me envuelve eres tú.
La prez del terremoto eres tú.
La raíz que me eleva eres tú.
La luz de cada noche eres tú.
El imán que me atrapa eres tú.
El glaciar que me quema eres tú.
Lo que llena el vacío eres tú.
El silencio que me habla eres tú.
La brújula que embruja eres tú.
El hambre que me come eres tú.
La sed embriagadora eres tú.
La fuerza que me empuja eres tú.
El cielo en el infierno eres tú.
El rayo que me parte eres tú.
El dolor placentero eres tú.
Lo invisible visible eres tú.
La vida que me mata eres tú.
Lo que me resucita eres tú.
El eco del abismo eres tú.
Lo que queda de todo eres tú.


Ángel Guinda

Album cu fotografii

*
Pe poteca adormită
pielea ta așteaptă mereu semnalele mele
timp în care dansez goală până a te întâlni.

Ochii mei se delectează cu ochii tăi
și merg în spatele unei cortine
pentru a mă ascunde de buzele tale.

Un anotimp de lumină geme și visează
mâinile mele aflate în umbra ta.

Echinocții somnambule păstrează pupilele tale
în aceste pergamente oculte
ce apar fără panică în vise.

Spuza oceanului
îmi amintește de păsările tale de aramă
și de ascunsele mele mângâieri indecente.

Abdomenul meu îndrăgostit simte amprentele
și respirația ta de ceață
în albumul cu fotografii de culoare sepia.

Degetele-mi alunecă pe chipul tău
pe când un sărut acvatic decide
că senzualitatea-ți e parte din planul meu.

Infinitul conspiră în tăcerea sa
pentru a fi două spirite desculț
în clipocitul apei.

Suspin în afara timpului și observ stelele
ce luminează fără teamă Calea Lactee.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

ÁLBUM DE FOTOS

En la senda dormida
tu piel aguarda siempre mis señales
mientras danzo desnuda hacia tu encuentro.

Mis ojos se deleitan con tus ojos
y voy detrás de un biombo,
para esconderme de tus labios.

Una estación de luz gime y desea
mis manos en tu sombra.

Equinoccios sonámbulos aprecian tus pupilas
en esos pergaminos escondidos
que aparecen sin pánico en los sueños.

La espuma del océano
me recuerda a tus pájaros de cobre
y a mis caricias lúbricas ocultas.

Mi vientre enamorado detecta tus pisadas
y tu aliento de bruma
en el álbum de fotos color sepia.

Mis dedos se deslizan por tu rostro
mientras un beso acuático decide
que tu lujuria es parte de mi plan.

Lo infinito conspira en el silencio
para ser dos espíritus descalzos
en murmullos de agua.

Suspiro sin el tiempo y observo las estrellas
que alumbran sin temor la Vía Láctea.


Ana Muela Sopeña

Portret de duminică

*
Iarba creşte spre cer
direct din ochii noştri
ca un început de baladă
se aliniază planete într-un colţ de carte
ploi molcome strâng în braţe
trupurile fragile ale copiilor nenăscuţi
se furişează pe gaura cheii
la început de duminică
şi împletesc nesomnul mamelor
ca pe nişte leagăne
purtate în bătaia vântului


Tincuţa Horonceanu Bernevic


*****

RETRATO DE DOMINGO

La hierba crece hacia el cielo
directamente de nuestros ojos
como un comienzo de balada
se alinean los planetas en una esquina de libro
las lluvias suaves abrazan entre brazos
cuerpos frágiles de niños por nacer
se cuelan por el ojo de la cerradura
al comienzo del domingo
y entrelazan el insomnio de las madres
como a unos columpios
llevados por los golpes del viento


Tincuţa Horonceanu Bernevic

Poem fără titlu de Viktor Gomez

*
Lumina muțește.
Se pare că fi-va un an roditor.

Miguel Angel Curiel.

Intempestive conversații nocturne în Jerez


O vioară spartă, zicea Leon Felipe.
Un cal azuriu, Georg Trakl.
Un animal bizar, invoca Blanca Varela.
Eu nu știu,
în aceste ape transparente,
în astă lipsă de noroi,
cum să nu sorbi
veninul transparenței sale fără
să mori pe bune,
cel ce a rămas să se zbenguie,
ce rămâne să păteze
-precum pruncia mea prinsă în țățăni-
un țărm de bestiali insomniaci.
Deoarece există ape limpezi
ce sunt mortale,
însă nici un copil nu muri
jucându-se pe malul întinat.
Eu nu știu cum să explic asta.


Poem de Víktor Gómez, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul „Am perfecționat inutilul în inutil“
Volum nefinalizat


*****

POEMA SIN TÍTULO DE VÍKTOR GÓMEZ

La luz calla.
Parece que habrá buena cosecha.

Miguel Ángel Curiel.


Intempestivas conversaciones nocturnas en Jerez


Un violín roto, decía León Felipe.
Un caballo azul, George Trakl.
Un extraño animal, invocaba Blanca Varela.
Yo no sé,
en estas aguas transparentes,
en esta ausencia de barro,
cómo no beber
el veneno de su claridad sin
morir al bien
que se quedó jugando,
que se queda embarrando
−como mi infancia en su quicio –
una orilla de asnos insomnes.
Porque hay aguas limpias
que son mortales
pero ningún niño se murió
jugando en la orilla barrosa.
Yo no sé como explicarlo.


Víktor Gómez
Del poemario "Perfeccione lo inútil a lo inútil"
Poemario inconcluso

Lisabona

*
Străzile din Lisabona își mușcă colțurile
și ating în secret sărăcia,
sună un geamăt fragil ce alină ca o muzică fado,
precum lacrima dulce,
ca un vers sanguin de Pessoa
curgând prin vâna farsorului.

Cazi peste lume cu un foșnet obscen,
copilă cu genunchi murdari,
nisip pătruns de paloare și moloz,
marginile râului Tajo te scuipă pe fese
când ești dezgolită de tot,
când miroși a carne și a brățări
și te agiți cu gesturi lesbice.

Nu există cuvinte care ar pipăi tăcerea asta murdară
ce germinează în toate părțile,
acest miros lasciv de câine urcând prin mușchi
iar tu, atât de introspectă,
gângăvești în limba învinsului toată tenebra perversă
și oferi dragoste scheletului.

Intri în noapte învăluită de var, gravidă cu garoafe,
și iubești, iubești așa precum nu-i posibil să iubești
fără să ai acordul de prelungire a vieții dat de înger,
fără timpul ce îți subție lent anatomia.
Nuditatea ta nu îți aparține,
nici rugăciunile tale,
nici șira spinării dură a purității de care se disipează aerul.

De ce tu, copilă despletită de apele râului,
cu dulceag tremur de vrabie
ai luat-o spre mare.


Poem de Sara Castelar Lorca, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Pulsul"


*****

LISBOA

Las calles de Lisboa se muerden las esquinas
y lamen en secreto la pobreza,
suena un gemido frágil que roza como un fado,
como lágrima dulce,
como un verso sanguíneo de Pessoa
fluyendo por la vena del farsante.

Caes sobre el mundo como un crujido obsceno,
niña de rodillas sucias,
arena penetrada de palidez y escombro,
las orillas del Tajo te escupen en las nalgas
cuando estás más desnuda,
cuando suenas a carne y a pendiente
y lésbica te agitas.

No hay palabras que toquen este silencio sucio
que brota en todas partes,
ese aroma lascivo de los perros subiendo por los muslos,
y tú, tan suya
balbuceas en la lengua del vencido toda oscuridad perversa
y ofreces al amor el esqueleto.

Vas a la noche azotada de cal, preñada de claveles,
y amas, amas como no es posible amar
sin la prolongación del ángel,
sin el tiempo que lentamente curva tu honda anatomía.
Tu desnudez ya no te pertenece
ni tus rezos
ni la espina cruel de tu blancura donde se rompe el aire.

Porque tú, niña despeinada de río,
con dulcísimo temblor de gorriones
has girado en el mar.


Sara Castelar Lorca
Del poemario "El pulso"

Misteriosul domn Barden

*
Nimeni nu știa cu exactitate de unde venise domnul Barden. Într-o bună zi, casa cea veche a soților Ramila, care plecaseră de aici mâhniți în urma sinuciderii Amaliei – fiica lor mai mare – se pomeni ocupată de către un domn pe care, după o săptămână de zile, îl vedeam pășind pe drumurile colbăite ale satului.
Era mult prea bătrân, slab și cu pielea tăbăcită, avea puțin păr pe cap și barbă grizonantă, mergea încovoiat băgat într-un sacou negru din piele de caprioară, pantaloni cenușii și o cămașă de culoare indefinibilă, la gâtul căreia stătea înnodată o panglică de culoare cafe sau roșie asemenea unei cravate.
În acea dimineață stăteam în magazinul lui Pietro cumpărând niște mazăre. Doamna Marga o cântărea, moment în care se deschise poarta scârțâitoare și intră domnul Barden. Ambii am rămas stâlp. Bătrânul înaintă spre tejghea și mă făcu să întorc capul și să privesc cu ochii săi gri, ciocăni cu bastonul în încăpere și eu dădui câțiva pași în urmă, după care se îndreptă spre doamna Marga.
-Îmi trebuie petrol lampant.
Doamna Marga încercă să zâmbească și o perdea verde înghiți corpul său; apoi apăru cu o butelie și o puse pe tejghea.
-Un baril – se indignă domnul Barden.
-Voi cere să vi să se aducă acasă, peste aproximativ o oră.
- Eu îl voi duce, – răspunse bătrânul lovind încă o dată cu bastonul în încăpere și făcându-mă să mai dau un pas înapoi.
Doamna Margo se lăsă din nou înghițită de perdea și atunci îl auzii pe domnul Barden bolmojind:
-Nu sunt calic.
Eu mă făcui că nu înțeleg și îmi băgai mâinile într-un sac deschis de fasole ce sunară a ceartă.
-Să nu faci așa ceva!
Mă întoarsei cu fața spre el și îmi veni în cap să-i zic doar:
-Nu, domnule. Scuzați.
-Câți ani ai?
-Unsprezece, domnule, – am zis gata să izbucnesc în plâns.
-La vârsta ta făceam deja baie singur. Înțelegi?
Doamna Marga și soțul ei Pietro veneau, cu mare greutate, împingând un butoi și moșul își luă privirea de pe mine. M-am simțit eliberat. L-au pus în fața ușii de la intrare și Pietro se porni spre bătrân.
-Iată-l, domnule... - și zâmbi.
-Barden!, Barden. Cât costă? – a zis foarte, dar foarte serios.
-Șase pesete.
Bătrânul sprijini bastonul său de tejghea, își descălță un papuc, scoase un plic și, de aici, o bancnotă pe care o puse pe tejghea. Am văzut piciorul său gol, foarte alb, osos și cu o unghie a degetului gros neagră, foarte neagră, toată unghia era neagră, era unghia cea mai neagră văzută vreodată de mine. Doamna Marga luă bancnota, deschise un sertar și puse câteva bancnote și niscaiva monede ce sunară mut pe sticla tejghelei. El băgă bancnotele în plic și împreună cu piciorul osos și unghia neagră – foarte neagră – le băgă în papuc. Se răsuci ca să mă vadă iar eu îmi întoarsei privirea spre fasole. Ascultă cum răsuna de tropote încăperea și își luă monedele, își înșfăcă bastonul și păși până la butoi. Eu stăteam în espectativă, emoționându-mă în adevăr și așteptând să văd cum moșul ridică pe umerii săi acel butoi plin de petrol lampanat.
-Să vă ajut, domnule Barden, - zise Pietro cu voce hotărâtă.
-Chiamă atunci oamenii din căruță, care stau afară, - răspunse bătrânul.
Zicând așa, doi băieți intrară, încărcară butoiul și plecară. Moșul se opri la ușă și zise lui Pietro și doamnei Marga:
-Făceți cumva ca acest băiat să se băiască.
În timpul nopții, când tatăl meu cobora în subsol, unde își avea laboratorul și prepara medicamentele pe care i le solicitau la farmacie – farmacia noastră se afla la două colțuri de stradă depărtare de magazinul lui Pietro – mă întâlneam în grădina din spate cu prietenii mei, care mă așteptau tupilați (vă voi explica pe urmă din ce cauză), și rămâneam cu ei până ce tatăl meu ieșea din subsol; nu era dificil să înțelegi de ce tatăl meu făcea atâta gălăgie când mergea, când vorbea, când căsca, când făcea de toate întrucât era un pic surd, a pierdut odată claxonul și de atunci trebuia să apropie urechea de gura oamenilor și să strige. Iată de ce noi aflam ușor unde se afla și ce făcea.
V-am povestit aventura înfiorătoare referitoare la Pietro, despre bătrânul care se numea așa precum fac broaștele, despre mirosul său de lemn umed, despre privirea care arunca foc, papucii plini de bani și unghia neagră, ¨foarte neagră!¨, am repetat.
Hanibal - care era gras și cu care niciodată nu puteam să alergăm în joacă, nu din cauză că era gras ci fiindcă se asfixia - avea ochii fixați pe fiecare cuvânt al meu, Antonio însă nu credea în nici o silabă de a mea. Ah, da! Tatăl meu mi-a interzis să prietenesc cu Antonio deoarece tatăl său fura bovine... doar pentru asta, dar eu nu l-am văzut niciodată măcar cu o vițică. Mă căuta mereu și, în timp ce tatăl meu discuta cu Hanibal, Antonio făcea zgomot în curte iar eu îi făceam semne grăsuțului pentru ca el să se ducă în curte și să se ascundă cu Antonio, după care eu făcem un semn și ei ieșeau. Aproape că în semiumbră, deoarece în coridor exista doar o lampă, vorbeam despre multe chestii și ne spuneam unul altuia multe chestii și țineam în secret multe chestii.
Antonio – înainte de a ne vorbi despre bătrân – ne-a trântit-o:
-Am ajuns azi tocmai la Loma Alta (un sat situat la mare distanță de al nostru) și îmi displăcu – el se culca înaintea trenului și intra în orice vagon.
Apoi eu le-am povestit despre bătrân, iar Antonio ne-a speriat într-adevăr.
-Să mergem la casa acestui vampir – avea să îmi pară rău că am deschis gura.
Vom intra în grădina casei prin spate și îl vom spiona pe la geamuri. Așa vom vedea cum se transformă în liliac și cum iese prin horn să caute oameni ca să le sugă sângele.
-Mâine, - am zis pentru a câștiga din timp iar mai apoi să scornesc ceva ca să nu merg.
-Nu. Chiar azi. Când vor dormi cu toții.
Hanibal a fost ultimul în a ajunge la apel – dar a ajuns. Am început să pășim măsurat prin curtea vechii case strânși lipiți de pereții exteriori. Puține geamuri erau luminate și asta ne împiedica să mergem. Antonio era liderul, iar în spatele lui pășeam noi în tăcere, cu mult greu. Atunci se dezlănțui! Din toate părțile începură să iasă niște scrâșnete mortuare „bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” și să tremure ramurile și tulpinile.
-Sunt broaște, - șopti Antonio.
-Ne-a observat, să mergem de aici, - ne imploră el.
-Sunt broaște, doar broaște, - medită Hanibal convingânduse pe sine însuși.
Încercarăm să distingem ceva acolo înăuntru, ce se afla după un geam, însă văzurăm doar un pian, o ramă cu imagini fotografice, un tablou sau o oglindă și un scaun. Trei acțiuni s-au produs aproape în același timp: sunetul unei uși care s-a deschis, o lumină care era cât pe ce să se izbească în geam și noi care ne ghemuiserăm. Simțeam că inima îmi ieșea pe gură. După un scurt timp cât stăteam acolo ghemuiți, Antonio porni să se miște lipit de perete până când îi văzui fruntea că depăși golul geamului. Fără să ne lase din ochi, făcea semne ca să privim și noi deasemenea. Puțin câte puțin ne apropiasem și noi ochii de geam (îmi amintesc că îmi frecasem nasul și ajunsesem ultimul în a mă poziționa).
Bătrânul stătea pe scaun, cu picioarele desfăcute, balansa capul și scotea fum pe gură. Începu să se cutremure.
-Fumează, - zise Antonio -, tatăl meu tot fumează.
Eu mă aflam ca în altă lume, fiindcă prietenii mei aplecaseră capurile rapid iar eu mă trezii cu ochii pironiți, văzând cum bătrânul întoarse capul său spre geam și atunci a fost când am reacționat și îl aplecasem pe al meu, dar jur că mă văzuse; sunt sigur că nu doar mă observase ci chiar mă recunoscuse. Nu am mai stat mult pe gînduri, cu lumină sau fără, am șters-o care și încotro și nu ne-am oprit până când nu am ajuns în stradă perfect sănătoși și întregi, cu toate că Hanibal respire foarte urât, ca și cum se înădușea.
În ziua următoare – care era duminică – auzii cum tatăl meu discuta cu cineva (ca de fiecare dată aproape strigând) la ușa casei. Mă uitai și văzui că acolo stătea bătrânul. Începui din nou să tremur – poate că se plângea pe mine. Tata își apropia urechea de bătrân și văzui cum acesta deschise gura și doi colți lungi se îndreptau direct spre gâtul tatălui meu. Fugii înspăimântat pentru a mă ascunde în grădină!
Inima mi se urcă în cap și o ascultam cât bate de tare, timp în care vedeam de la distanță cum tatăl meu făcea notițe în caietul său de rețete și își luă rămas bun de la bătrân.


Julio Díaz-Escamilla
Traducido al rumano por Andrei Langa


*****

EL MISTERIOSO SEÑOR BARDEN

Nadie supo exactamente de dónde había llegado el señor Barden. Un día la vieja casa de los Rámila, que se fueron amargados tras el suicidio de Amalia –la hija mayor− amaneció ocupada por un señor que semanas después vimos caminar por las polvorientas calles del pueblo.
Era muy viejo, delgado y de piel curtida, con poco pelo y barba canosa, caminaba encorvado metido en un saco de gamuza negra, un pantalón gris y una camisa de dudoso color en cuyo cuello anudaba una cinta café o roja a modo de corbatín.
Aquella mañana yo estaba en el almacén de Pietro comprando unas arvejas. La señora Marga las pesaba cuando la ruidosa puerta se abrió y entró el señor Barden. Ambos nos quedamos estáticos. El viejo se adelantó al mostrador, y me volteó a ver con sus ojos grises, golpeó con su bastón el piso y yo salté unos pasos hacia atrás, luego se dirigió a la señora Marga.
−Necesito kerosene.
La señora Marga forzó una sonrisa y una cortina verde lamió su cuerpo; luego apareció con un botellón y lo puso en el mostrador.
−Un barril −protestó el señor Barden.
−Pediré que lo lleven a su casa, dentro de una hora más o menos.
−Yo lo llevaré −contestó el viejo dando otro golpe en el piso y haciéndome dar otro salto hacia atrás.
Volvió la señora Marga a dejarse lamer por la cortina y entonces escuché al viejo decir malhumorado:
−No estoy tullido.
Yo me hice el desentendido y metí mis manos en un costal abierto de habichuelas que chasquearon escandalosamente.
−¡No hagas eso!
Me voltee hacia él y sólo se me ocurrió decir:
−No, señor. Disculpe.
−¿Qué edad tienes?
−Once, señor −dije a punto de llorar.
−A tu edad ya me bañaba solo ¿entiendes?
La señora Marga y su marido Pietro llegaban, con mucho esfuerzo, rodando un barril y el viejo apartó su vista de mí. Me sentí aliviado. Colocaron frente a la puerta de entrada, y Pietro se dirigió al viejo.
−Aquí lo tiene, señor… −y sonrió.
−¡Barden! Barden. ¿Cuánto es? −Dijo muy, pero muy serio.
−Seis pesos.
El viejo recostó su bastón en el mostrador, se quitó una bota, sacó un sobre, y de allí, un billete que puso en el mostrador. Vi su pie desnudo, muy blanco,
huesudo y con la uña del dedo gordo negra, muy negra, toda la uña era negra, era la uña más negra que jamás había visto. La señora Marga cogió el billete, abrió una gaveta y puso otros billetes y unas monedas que sonaron sordas en el vidrio del mostrador. Él metió los billetes en el sobre y junto con su pie huesudo y la uña negra −muy negra− lo guardó en la bota. Volteó a verme y yo volví la vista a las habichuelas. Escuché cómo zapateaba el piso y recogía las monedas, tomó su bastón y caminó hacia el barril. Yo estaba expectante, realmente emocionado esperando ver al viejo cargar sobre sus hombros aquel tonel lleno de kerosene.
−Lo ayudo señor Barden −dijo Pietro con tono decidido.
−Entonces llame a los hombres de la carreta que están afuera −contestó el viejo.
Así lo hizo y dos muchachos entraron, cargaron el barril y salieron. El viejo se detuvo en la puerta y dijo a Pietro y a la señora Marga.
−Hagan que ese muchacho se bañe.
Por la noche, cuando mi padre bajaba al sótano, donde tenía su laboratorio y preparaba medicinas que le pedían en la farmacia −nuestra farmacia está a dos esquinas del almacén de Pietro−, me reunía en el jardín trasero con mis amigos que me esperaban ocultos (después les explico por qué) y estaba con ellos hasta que mi padre salía del sótano; no era difícil saberlo porque mi padre hacía mucho ruido al caminar, al hablar, al bostezar, al hacer todo ya que era un poco sordo, había perdido el cuerno y desde entonces tenía que acercar la oreja a la boca de la gente y él gritaba. Por eso nosotros siempre sabíamos dónde estaba y qué hacía.
Les conté la espeluznante aventura en lo de Pietro, del anciano que se llamaba como hacen las ranas, de su olor a madera húmeda, de la mirada que echaba fuego, las botas llenas de dinero y la uña negra, “¡muy negra!”, repetí.
Aníbal −que era gordo y con quien nunca podíamos jugar de correr, no por lo gordo sino porque se asfixiaba− tenía sus ojos puestos en cada una de mis palabras, pero Antonio no me creía ni una sílaba. ¡Ah, sí! Mi padre me había prohibido ser amigo de Antonio porque su papá robaba ganado… sólo por eso, aunque yo nunca lo vi ni siquiera con una vaca chica. Siempre me buscaba, y mientras mi padre hablaba con Aníbal, Antonio hacía ruidos en el patio y yo le hacía señas al gordito para que fuese al patio a ocultarse con Antonio, luego yo hacía una seña y salían. Casi en la penumbra, porque en la galería sólo había un candil, hablábamos de muchas cosas y nos contábamos muchas cosas y secreteábamos muchas cosas.
Antonio −antes de que les contara lo del viejo− nos lo dijo:
−Hoy llegué hasta Loma Alta (un pueblo lejos del nuestro) y no me gustó −él se colgaba al paso del tren y se metía en cualquier vagón.
Luego les conté lo del viejo, y Antonio nos asustó de verdad.
−Vamos a la casa de ese vampiro −me arrepentí de haber abierto la bocota−. Entramos a la casa por detrás y lo espiamos por las ventanas. Así vemos cómo se convierte en murciélago y sale por la chimenea a buscar gente para chuparle la sangre.
−Mañana −dije para ganar tiempo y luego inventar algo para no ir.
−No. Hoy mismo. Cuando todos se duerman.
Aníbal fue el último en llegar –pero llegó−. Anduvimos dando tropezones por el patio de la vieja casa pegados a las paredes externas. Pocas ventanas estaban iluminadas y eso dificultaba caminar. Antonio era el líder, detrás de él íbamos en silencio, pesadamente ¡entonces ocurrió! Por todas partes comenzaron a saltar unos ruidos de ultratumba “bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” y temblaban las ramas y tallos.
−Son ranas −susurró Antonio.
−Nos ha descubierto, vámonos −pedí suplicante.
−Son ranas, sólo ranas −musitó Aníbal convenciéndose.
Tratábamos de distinguir algo allá adentro a través de una ventana, sin mayor descubrimiento que un piano, un marco con foto o pintura o espejo y un sillón. Tres acciones se produjeron casi al mismo tiempo: El sonido de una puerta que se abrió, una luz que fue a estrellarse a la ventana y nosotros que nos acurrucamos. Sentí que el corazón me salía por la boca. Tras un rato allí acuclillados, Antonio fue irguiéndose muy pegado a la pared hasta que vi que su frente había pasado el vano de la ventana. Sin dejar de vernos hacía señas para que miráramos nosotros también. Poco a poco fuimos llevando nuestros ojos a la ventana (recuerdo que me raspé la nariz y fui el último en tomar posición).
El viejo estaba sentado en el sillón, con los pies estirados, balanceaba su cabeza y echaba humo por la boca. Comencé a temblar.
−Está fumando −dijo Antonio−, mi papá también fuma.
Yo estaba en otro mundo porque mis amigos bajaron sus cabezas rápidamente y yo me quedé atornillado viendo cómo giraba la suya el anciano hacia la ventana y fue entonces cuando reaccioné y bajé la mía pero juro que me vio; estoy seguro que no sólo me vio sino que me reconoció. No lo pensamos más, con o sin luz, salimos disparados y no paramos hasta estar en la calle sanos y salvos aunque Aníbal respirara muy feo, como atragantándose.
Al día siguiente −que era domingo− escuché que mi padre hablaba con alguien −como siempre casi gritando− en la puerta de casa. Me asomé y allí estaba el viejo. Otra vez comencé a temblar −quizás iba a quejarse de mí−. Mi padre acercó la oreja al anciano y vi cómo este abría la boca y dos largos colmillos iban directo al cuello de mi padre ¡corrí espantado a esconderme al jardín!
El corazón se metió en mi cabeza y lo escuchaba fuertemente mientras a la distancia veía que mi padre tomaba nota en su cuaderno de recetas y despedía al viejo.

Julio Díaz-Escamilla