Ochii tăi s-au prefăcut în a mea scrumieră

*
îți scriu zile și nopți, prima frază era Rusia nu există, Parisul e inexistent.

mâinile-mi devin tot mai invizibile, a te săruta e ca și cum aș săruta un perete gol, și nu ne-am sărutat.

privesc acest corp atât de real, câți l-au iubit până la mine (cine ar putea iubi un corp rătăcit?),
câte ierni pretimpurii i-au hăulit în viscere.

pe marginea acestei frunze se scrie viața mea, și se intimidează și se experimentează poezia, se încearcă a scrie versul clar care clachează și se transformă în corp.

lecturez testamentul lui Kafka ca pe unica scrisoare de dragoste. degrabă va ninge la Paris. de asemenea și în Rusia, altă zăpadă. primăvara va veni prin viscere.

cei care m-au iubit vor încerca prin forță să revină la mine.

iubitule, ochii tăi s-au prefăcut în a mea scrumiera. a te săruta înseamnă a săruta inconvenientul timpului.

citesc testamentul lui Kafka, unicul ce mi-a rămas.
între timp, se întorc liniștiți acei care doresc să mă vadă sfântă și goală.

Poem de Natalia Litvinova, traducere în română de Andrei Langa
Pustietate, Ediciones del Dock; 2010


*****

TUS OJOS SE HAN VUELTO MI CENICERO

días y noches te he escrito, la primera frase era no existe Rusia, París no existe.

mis manos se vuelven más y más invisibles, besarte es besar una pared en blanco, y no nos hemos besado.

miro este cuerpo tan cuerpo, cuántos lo han amado (¿quién podría amar un cuerpo perdido?), cuántos inviernos prematuros festejaron en su vientre.

al margen de esta hoja se escribe mi vida, y se asusta y se intenta poesía, se intenta verso claro que fracasa y se vuelve cuerpo.

leo el testamento de Kafka como única carta de amor. pronto en París caerá la nieve. en Rusia también, otra nieve. vendrá la primavera por vientre.


los que me han amado intentarán volver a mí por la fuerza.

querido, tus ojos se han vuelto mi cenicero. besarte es besar la desventaja del tiempo.

leo el testamento de Kafka, lo único que me queda.
mientras, regresan tranquilos los que me quieren santa y desnuda.


Natalia Litvinova
Esteparia, Ediciones del Dock; 2010

În drum spre lumină

*
Ceea ce visez nu se află în arheologia ta,
ci în inima mea,
în pulsațiile ei,
plenitudinea vagă a memoriei
de pe când eu eram vânt
iar tu leagănul unui râu necesar
ce răsarea printre lacrimi,
-atât de deschisă-
exprimată prin căldură.

Fost-am o îmbinare de apă și aer
cu vârtejul nud al umbrei,

în drum spre lumină.


Poem de Manuel M. Barcia, traducere în română de Andrei Langa


*****

CAMINO HACIA LA LUZ

No está en tu arqueología lo que sueño,
sino en mi corazón,
en su latir,
la incierta plenitud de la memoria
cuando yo era el viento
y tú cauce de un río inevitable
que amanece en el llanto,
-tan abierta-
resumida en calor.

Y fuimos conjunción del aire y el agua
y el vértigo desnudo de la sombra,

camino hacia la luz.


Manuel M. Barcia

Incomplet

*
De mică m-am deprins să mă plimb
pe cărări părăsite,
uneori cu o carte în mâini,
alteori alături de moarte.

Obișnuisem să înjumătățesc noaptea
și să trăiesc după perdelușe,
sau în sunetele sentențioase
ale clopotelor de la biserică.

Noapte după noapte
mi se amestecau ochii cu apă
și picioarele-mi se urcau prin copaci,
în căutarea vreunei note, a unui acord,
a unei lumi unde să mă pot refugia.

Mai mult în glumă mă cățăram pe acoperișuri
și, cu gluga mea albă,
puneam cap la cap trenuri iluminate ce fluierau
sub un cer de promoroacă.
Aprindeam, mai apoi, lumânări pe care le ascundeam
pe sub plapume
pentru a citi morților în timp ce ascultam
gălăgia din stradă.

Strigătele vreunui bețiv blestemând,
clinchetul cheilor din alte vremuri,
plescăitul vesel al apei curgătoare pe drum,
râsetul vreunei fete îndrăgostite,
muzica, săruturile,
pașii grăbiți, muzica,
săruturile, tăcerea,
atingerea gingașă a pielii, săruturile.

De mică mă deprinsesem
cu durerea și cu resemnarea,
cu plimbările lungi, fără nimeni alături,
spre a căuta în mintea-mi nebunia,
muțenia, mahna din hăul cuvântului.

Făcut-am să sângereze un pian și am rugat,
fără succes, să vină un zeu de metal.
Prietena mea cea ma bună era o prostituată
care a vrut, deasemenea fără succes,
ca o burtă abominabilă
să mă acopere cu aur.

Aurul meu, însă, erau minutele
pe care le petreceam singură, aurul meu
erau orele ce dansau
în interiorul unei colivii, aurul meu
erau acele mici veverițe
din fața grădinilor chinezești.

Există o liniște ce mă așteaptă
după ce nu voi mai fi copila
care a crescut fără haine.

Au venit orele de pe urmă.
Deschid sertarul cu flăcări
Locatarul doarme în ungherul său,
ignoră rana lăsată în ceafa-mi,
ignoră asasinatul înfiorător
pe care l-a comis.

Au venit orele de pe urmă.
Vizitatorul a sosit de la nord,
iar în loc de pantofi are în picioare
două amfore de fier.
Poartă un ceas de hărtie pe mână
și promisiuni zaharisite
din care se înfruptă furnicile.

Mă îmbrâncește
tocmai până în locul unde dispar
sunetele, mă împinge, fără zgomot,
precum un elefant în căutarea
potecii spre propriul cimitir.

Iată, așadar, că de mică
m-am obișnuit să mă plimb
pe potecile părăsite, uneori cu o carte,
alteori alături de moarte,
cu un mers discret,
ca acel om care mângâie filele unei cărți
neterminate.

Ar fi difícil de revenit la acea stare
febrilă, la acea senzație inexplicabilă
de plinătate în a săruta paginile unei cărți
în formă de funie.

Țin geamurile închise
și urmăresc razele ce se varsă pe masă,
praful ce-l face această dezordine
pe raftul unde moare
și-mi locuiește viața.

Mâinele-mi se învinețesc.
Se apropie una de alta.
Nu există palat cu lumina aprinsă din nou.

În alt colț ard cuvinte,
frunze, ghipsuri, stilouri
care iată că nu mai au cerneală, almanahuri,
fotografii. Distrug numele meu și pe al tău.
Îl elimin pe poate că și pe de ce.
Inutilele promisiuni uzuale,
congelez frazele.

Orele și neliniștea cântă
precum păsările prichindele.

Am perdelele trase
și ridic un pocal de vin,
timp în care fumez tutun de vanilie
și toastez pentru voi.

Pentru prietenii efemerilor
și pentru acei care au îmbobocit
pe când focul încă ardea.
Pentru acel care mi-a supt timpul
pe când mă omora.
Pentru acel a cărui cuvinte de sare
m-au împiedicat să cred în nimic.
Pentru poetul mult prea beat de amor
spre a rescrie, pe o pagină nouă,
o nouă istorie.
Pentru acel care mă tăinuiește în zori.

Pentru acel care nu a știut să treacă peste limite
și a rămas de partea cealaltă a palatului lunilor.

Vizitatorul și locatarul
dorm acum împreună într-un pat comun,
își lasă cizmele, se întind,
beau din aceeași butelie,
îmi privesc poza și îmi smulg buzele.

Umbra-mi și eu stăm astăzi împreună,
sărbătorind pe o plajă frumoasă
cenușa ce plutește în aer și-și schimbă
culoarea din gri în verde pal, din verde pal
în purpuriu în timp ce corpul meu se afundă
totalmente în mare.

De mult timp, iată că, nu suflă vântul,
fiindcă am uitat să deschid ușa.


Poem de Concha González Nieto, traducere în română de Andrei Langa


*****

INCOMPLETO

Desde niña me acostumbré a pasear
por calles solitarias,
a veces con un libro en las manos,
otras con la muerte.

Me acostumbré a doblar en dos la noche
y a vivir detrás de los visillos,
o en el sonido absolutorio
de las campanas de la iglesia.

Noche a noche mis ojos
se mezclaban con el agua
y mis pies subían a los árboles,
en busca de una nota, un acorde,
un mundo donde poder refugiarme.

Casi por diversión trepaba a los tejados
y con mi gorro blanco,
ordenaba iluminados trenes que silbaban
bajo un cielo de escarcha.

Después, encendía velas que ocultaba
debajo de las sábanas
para leer a los muertos mientras oía
los ruidos de la calle.

Los gritos de algún borracho maldiciendo,
el tiempo de las llaves felices,
la marcha alegre del agua calle abajo,
la risa de alguna muchacha enamorada,
la música, los besos,
los pasos apresurados, la música,
los besos, el silencio,
el roce de la piel, los besos.

Desde niña me acostumbré
al dolor y a la renuncia,
a los largos paseos sin nadie,
a buscar en mi mente la locura,
la mudez, el luto en la palabra.

Hice brotar sangre de un piano y recé,
sin éxito, a un dios de hierro.
Mi mejor amiga era una prostituta
que quiso, también sin éxito,
que un vientre abominable,
me cubriese de oro.

Pero mi oro eran los minutos,
que pasaba sola, mi oro,
eran las horas que bailaba
en el interior de una jaula, mi oro,
eran aquellas pequeñas ardillas,
frente a los jardines chinos.

Hay un silencio que me espera
después de ser la niña
que creció desnuda.

Han llegado las horas finales.
Abro el cajón de las llamas.
El habitante duerme en su esquina,
ignora el daño que ha dejado en mi nuca,
ignora el horroroso asesinato
que ha cometido.

Han llegado las horas finales.
El visitante ha llegado del norte,
y en lugar de zapatos, lleva en sus pies,
dos ánforas de hierro.
Lleva un reloj de papel en la muñeca
y promesas de azúcar
que se comen las hormigas.

Me arrastra,
hasta ese lugar donde desaparecen
los oídos, me arrastra, sin estridencias,
como un elefante buscando
la ruta de su propio cementerio.

Pero ya desde niña,
me acostumbré a pasear
por calles solitarias, a veces con un libro,
a veces con la muerte,
discretamente,
como quien acaricia las hojas de un libro
incompleto.

Y será difícil volver a ese estado
febril, a aquella inexplicable sensación
de plenitud de besar las hojas de un libro
con forma de soga.

Tengo las ventanas cerradas
y miro la luz que se derrama en la mesa,
el barro que forma este desorden,
en las estanterías donde muere
y vive mi vida.

Mis manos se alejan del rojo.
Mis manos se cierran.
No hay palacio que se encienda de nuevo.

En la otra esquina quemo palabras,
hojas, alabastros, plumas
que ya no tienen tinta, almanaques,
fotos. Destruyo tu nombre y el mío.
Elimino el quizá y el por qué.
Las inútiles promesas de siempre,
congelo las frases.

Las horas y el desasosiego cantan
como pájaros pequeños.

Tengo las cortinas cerradas
y levanto una copa de vino
mientras fumo tabaco de vainilla
y brindo por vosotros.

Por los amigos de efímeros
y por aquéllos que florecieron
mientras hubo fuego.
Por el que se bebió mi tiempo
mientras me mataba.
Por el que con palabras de sal
me impidió creer en nada.
Por el poeta demasiado borracho de amor
para reescribir, en una nueva hoja,
una nueva historia,
Por aquél que me oculta al amanecer.
Por aquél que no supo traspasar los límites
y se quedó al otro lado del palacio de las lunas.

Ahora el visitante y el habitante
duermen juntos en la misma cama,
se quitan las botas, se estiran,
beben de la misma botella,
miran mi retrato y me arrancan los labios.

Hoy mi sombra y yo estamos juntas,
celebrando en una hermosa playa,
las cenizas que vuelan y cambian,
del gris al verde pálido, del verde pálido
al púrpura mientras se ahoga en el mar
todo mi cuerpo.

Hace ya tanto tiempo que el viento no sopla,
que se me ha olvidado abrir la puerta.


Concha González Nieto

Seara era minusculă

*
.....Seara era minusculă precum sărutul unui copil,
dispăruseră, dintr-odată, răspunsurile
iar în vasul cu apă
respirau, fără viață, peștii tăcerii.

.....Seara era minusculă,
vă jur,
deși orele se asemănau teribil între ele
și soarele își vărsa razele la 10 fără un sfert.
.....Seara era minusculă precum un Oroz fără părinte,
azi, existența
a început să încapă în oricare vis.


Poem de Luis Oroz, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA TARDE ERA PEQUEÑA

.....La tarde era pequeña como el beso de un niño,
no existían, de pronto, las respuestas
y en el vaso de agua
respiraban, exánimes, los peces del silencio.

.....La tarde era pequeña,
os lo juro,
aunque fueran las horas terriblemente idénticas
y el sol se derramara a las 10 menos cuarto.
.....La tarde era pequeña como un Oroz sin padre,
hoy, la vida
ha empezado a caber en cualquier sueño.


Luis Oroz.

(CAPCANELE DIAVOLULUI)

*
“Dintre capcanele diavolului, cea mai efectivă
este să ne convingă că el nu există”
Charles Baudelaire


Aș vrea deasemenea să zic
despre război. De exemplu,
el se află alături, brutal, zilnic:
se trezește în zori, surâde, își însușește
manierele, masca - încearcă
să nu poarte aceiași cravată-, își asumă
vertiginoasa inerție
care ne poartă.
Libertatea este viitorul
ce adună răbdarea
de nu sare prea departe
sau o ating intemperiile.
Ai noroc dacă până la urmă
treci pragul primăverii,
ieșind din iarnă
doar cu fulgi în plete.
Norocul tău dacă la sfârșit
nu te-au vânat proiectilele
sau, în plăcerea ta, nu ai contractat un virus
ce îți minează pe rând orele.
Norocul tău dacă într-un final
nu te-au ucis drogurile,
resemnat în a nu accepta
ritmul, viața fără de sens
ce ne surpă pe dinăuntru.

Din nefericirire sunt războaie
și mai sălbatice.

În fiecare secundă
moare mai mult de un copil.
Pâinea sa,
ca un printr-un miracol, se transformă
în stimulent al industriei de armament
de distrugere în masă.
Asupra Irakului, în clipa asta, plouă,
plouă încontinuu
cu mii de bombe,
plâng între timp fără durere
civilii care sunt căsăpiți.
Teroarea implacabilă
ocupă orice ungher.
Dușmanul ia masca
gardianului vieții lor.

Asta are loc, se întâmplă,
exact în acest nedrept,
neiertător moment,
în timp ce tu, obosită, te plângi
și îmi ceri, cu motiv,
să te ajut cu cina
și nu înțelegi
această doză impusă
de pace,
acest răgaz,
protejat de mantaua mea
doar pe perioada de timp necesară
pentru a-mi încărca
cu curaj arma de foc.

-fiindcă gloanțele sale sunt palpitații
pe care le trimit spre conștiința ta-.


Poem de Ritxi Poo, traducere în română de Andrei Langa


*****

(LAS TRAMPAS DEL DIABLO)

“De las trampas del diablo, la más lograda,
es persuadirnos de que no existe”
Charles Baudelaire


También quiero hablar
de la guerra. Por ejemplo,
ésta inmediata, brutal, diaria:
madruga, sonríe, adopta
sus maneras, el disfraz – procura
no repetir corbata -, asume
la trepidante inercia
que nos lleva.
La libertad es el fruto
que recoge la paciencia
si no se cae de maduro
o lo pudren las inclemencias.
Y suerte si al final
alcanzas tu primavera
cuando el invierno pese
como nieve en tu cabeza.
Suerte si al final
no te alcanzaron las bombas
o en el placer no hallaste un virus
que va minando tus horas.
Suerte si al final
no te mataron las drogas,
resignado a no aceptar
el ritmo, el sinsentido
que por dentro nos asola.
Por desgracia hay otras guerras
más terribles.

Muere cada segundo
más de un niño.
Su pan,
como un milagro, se convierte
en pujante industria de armas
de destrucción masiva.
Y sobre Irak, en este instante, llueve,
incesantemente llueven
miles de misiles,
lloran sin dolor mientras caen
arrasando civiles.
Implacable el terror
va tomando las esquinas.
El enemigo se disfraza
de guardián de sus vidas.

Esto pasa, está ocurriendo
justo en este injusto,
intrascendente momento,
mientras tú, cansada, te quejas
y me pides, con razón,
que te ayude con la cena
y no entiendes
esta dosis obligada
de paz,
esta tregua,
resguardado en mi trinchera
sólo el tiempo necesario
para cargar
de coraje mi escopeta

- que sus balas son latidos
que disparo a tu conciencia -.


Ritxi Poo

.

Leonida Lari

Fără ieri şi fără mâine

*
Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”
Leonida Lari


În inima rănită a singurătății nu ai vreo vrăjitorie să încalce canonul nopții. Nici o fereastră nu e întredeschisă pentru a mirosi aroma narcisului din pustietatea întunericului, parfumul petalelor în trei foi al privegherii.


Pere Bessó
Inédito "El gran cafetar", 2011


*****

SENSE AHIR SENSE DEMÀ

Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”
Leonida Lari


Al cor nafrat de la soledat no hi ha fetilleria per a jugar amb el canon de la nit. Cap finestra entreoberta per a olorar des de l’ermàs de la foscor el perfum de la flor del somni, la flaire de les fulles trifoliades de la revetlla.


Pere Bessó
Ìnèdit, El gran cafetar, 2011


*****

SIN AYER SIN MAÑANA

Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”
Leonida Lari


En el corazón llagado de la soledad no hay hechizo para jugar con el canon de la noche. Ninguna ventana entreabierta para oler desde el yermo de la obscuridad el perfume de la flor del sueño, el aroma de las hojas trifoliadas de la vigilia.


Pere Bessó
Inédito, El gran cafetar, 2011

Unde umbra domnește

*
Leonidei Lari


Fără lumină
în pragul pustietății,
scriind.

A venit clipa marii călătorii,
pentru a simți viața de la începuturi,
în aprinderea ei din nimic.

Avântul te-a dus până într-acolo
unde umbra domnește
și izbutește ușor
să dezvestească ființa, în infinit…


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

DONDE LA SOMBRA JUEGA SU PAPEL

A Leonida Lari


Sin luz
en el umbral del vacío,
escribiendo.

Ha llegado el momento del gran viaje,
para sentir la vida en sus inicios,
en el deslumbramiento de la nada.

La pasión te llevó hacia el lugar
donde la sombra juega su papel
y consigue sin trabas
la desnudez del ser, en lo infinito...


Ana Muela Sopeña

Fost-a așa

*
Fost-a așa: un soi de dezordine
în trecerea timpului.

Insolit și absurd.
Un vultur bolnav de acrofobie.
Un pește cu teamă patologică de apă.
Personajul a cărui nume orfan
nu se înscrie în propria biografie.

Și totuși
a fost o fază frumoasă și feerică
cum ar fi o biserică gotică pe plajă,
zăpada căzută pe platoul Castilia,
zborul lebedelor peste un lac.
Sau atunci când se lasă seara peste Times Square.

Uneori era pletoric
precum o podgorie în vremea recoltei
sau mirosul pământului în vreme ce plouă.
Or, mai exact, cum ar suna Concertul lui Aranjuez
de jazz, de Miles Davis.

Fost-a așa. Și dintr-odată totul dispăruse.
A fost precum nicicând nu fusese.


Poem de Tania Alegría, traducere în română de Andrei Langa


*****

FUE ASÍ

Fue así: una especie de desorden
en el flujo del tiempo.

Insólito y absurdo.
Un águila con vértigo de alturas.
Un pez con miedo mórbido del agua.
El personaje cuyo nombre huérfano
no se encuadra en la propia biografía.

Y sin embargo
hubo algo de bello y sorpresivo
como una iglesia gótica en la playa,
la nieve en la planicie de Castilla,
el vuelo de los cisnes sobre un lago.
O entonces Times Square cuando anochece.

A veces fue pletórico
como un viñedo en tiempo de vendimia,
el olor de la tierra cuando llueve.
O más bien el Concierto de Aranjuez
en jazz, por Miles Davis.

Fue así. Y de pronto no era nada.
Fue como si jamás hubiera sido.


Tania Alegría


*****

FOI ASSIM

Foi assim: uma espécie de desordem
no refluxo do tempo.

Insólito e absurdo.
A águia com vertigem das alturas.
Peixe com medo mórbido da água.
O personagem cujo nome órfão
não se enquadra na própria biografia.

Apesar disso
houve algo de belo e surpreendente
como uma igreja gótica na praia,
a neve na planície de Castilla,
esse voo de cisnes sobre um lago.
Ou então Times Square quando anoitece.

Às vezes foi pletórico
como um vinhedo em tempo de colheita,
um aroma de terra quando chove.
Ou melhor, o Concerto de Aranjuez
em jazz, por Miles Davis.

Foi assim. E depois já não foi nada.
Foi como se jamais houvesse sido


Tania Alegría

.

Leonida Lari

Femeia de foc

*
(Leonidei Lari, in memoriam)

Un drum umplut de rădăcini crescute din ceața dimineții,
o ultimă privire jucându-se cu formele focului.

Aripi desfăcute ce acoperă sângele scurs din sicriu,
acolo unde se surpă pământul spre a face loc focului.

Femeie ferită de farmece de o bentiță pusă pe frunte,
foc nevăzut scututurându-și flăcările peste întuneric.


Andrei Langa


*****

LA DAMA DEL FUEGO

(a Leonida Lari, in memoriam)

Un camino lleno de raíces crecidas en la neblina del alba,
una última mirada jugándose con las formas del fuego.

Alas abiertas que cubren la sangre salida de la tumba,
allá donde se derrumba la tierra haciéndole sitio al fuego.

Dama protegida de los hechizos por una cinta pegada en la frente,
fuego oculto sacudiendo sus llamas sobre la oscuridad.


Andrei Langa


*****


Leonida Lari nace el 26 de octubre de 1949 en Bursuceni. Fallece el 11 de diciembre de 2011 en Chișinău

Elegie pentru o femeie pământeană

*
Alegeam o femeie pământeană

Aici erai, ca în fiecare zi
plimbându-ți visul urât
printre priviri indiscrete.
Când de pe urma mângâierilor
îți cureți păcatele făcute acum
cu drumeți anonimi
și sudoarea așternutului tău.
Când ți se urcă ura
tocmai din intestine,
cu gust amar, rămas în gură,
de piele moartă
care îți contagiază saliva
în fiecare noapte.
Când plângi în tăcere
după făptuirea păcatelor
cât timp copiii dorm,
pentru ca să nu audă bocetul,
fiindcă orele se umflă
însărcinate de infern
care palpeză și-ți înscrie pașii
după tocurile de pantof înalte și dres
deasupra trotuarului spart.
Când încerci să scapi,
crescând singurică
și vorbind cu orele
care nu te ascultă,
care calcă pe urmele lumii
hălăduind prin timp
cu bătrânețea sa înecată, ca și a ta,
în dragostea taciturnă a gurii tale
visând tăcerea.
După ce trece totul
te dezbraci în mod asemănător
în fiecare noapte
ca și când ai fi sngură...
Nu mai ești tu
fără tocurile de pantof
iar corpul ți se desparte
un pic mai mult de suflet
în timp ce îți urmează pașii
goi printre umbre.


Poem de Leonel Licea, traducere în română de Andrei Langa


*****

ELEGÍA A UNA MUJER DE MUNDO

Elegía a una mujer de mundo

Allí estás, como cada día
paseando tu mal sueño
entre miradas indiscretas.
Cuando después de las caricias
lavas tus culpas recién paridas
entre viandantes anónimos
y el sudor de tu lecho.
Cuando te crece la rabia
desde el vientre
con el regusto rancio
de piel muerta
que te contagia la saliva
cada noche.
Cuando lloras en silencio
después de tus pecados
mientras duermen los niños,
para que no oigan tu llanto
porque las horas crecen
preñadas de infierno
que tienta y marca tus pasos
con tacones y pantys
sobre la acera rota.
Cuando tratas de escapar
creciendo sola
y hablando con las horas
que no te escuchan,
que siguen el mundo paso a paso
rodando por el tiempo,
con su vejez hundida, como la tuya,
en el amor callado de tu boca
deseando el silencio.
Después de todo
te desnudas igualmente
cada noche
como si estuvieras sola...
Y te quieres menos
al quitarte los tacones
y tu cuerpo se aleja
un poco más de tu alma
mientras siguen tus pasos
desnudos entre las sombras.


Leonel Licea

Vremea cireșelor

*
On n'englue pas le diable comme un merle
à la pipée.
Aloysius Bertrand


Precum o mierlă
ce cântă pe ramul cireșului
a adâncului de abis al luminii,
zbori atât de sus, atât de sus
încât atingi cu aripa lucarna științei oculte
și ajungi pe vârful muntelui,
pe coama valului
ce nu mai apucă să respire
pe ultima plajă,
băltoacă murdară dorită de raze,
bălăcire în plăcere.
Precum cântul de mierlă,
cursa vânatului afișată,
coada peștelui întunecat al iubirii ascunse
în adâncul luminii pâlpâitoare
din candela ideii,
ajunge respirația genezei visului
în fluxul memoriei.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

TEMPS DE CIRERES

On n'englue pas le diable comme un merle
à la pipée.
Aloysius Bertrand


Com la merla
que xiula en la branca del cirerer
del fons abissal de la llum,
voles tan alt, tan alt
que de l’ala toques la lluerna de la ciència oculta
i ascendeixes al cimal de la muntanya,
a la cresta de l’ona
que mai no dorm el sufragi de la carícia
en darrera platja,
toll de tarquim enyor d’espurnes,
esguit de joia.
Com el cant de merla,
engany de la caça al reclam,
la cua de l’obscur peix de l’amor obscur
del fons de la llum repelada
al cresol de la idea,
ascendeix l’alé de la gènesi del desig
a la memòria.


Pere Bessó


*****

TIEMPO DE CEREZAS

On n'englue pas le diable comme un merle
à la pipée.
Aloysius Bertrand


Como el mirlo
que silba en la rama del cerezo
del fondo abisal de la luz,
vuelas tan alto, tan alto
que del ala tocas el tragaluz de la ciencia oculta
y asciendes a la cima de la montaña,
a la cresta de la ola
que nunca duerme el sufragio de la caricia
en última playa,
charco de cieno añoranza de centellas,
salpicadura de gozo.
Como el canto de mirlo,
engaño de la caza al reclamo,
la cola del obscuro pez del amor obscuro
del fondo de la luz repelada
en el candil de la idea,
asciende el aliento de la génesis del deseo
en la memoria.


Pere Bessó
"Poemas inéditos"

Linii inegale

*
Linii sensibile care nu trec direct, paralel
cu alte liniii neliniștite prin spațiu,
ele nu participă la completarea panoramei
cotidiene ca un obișnuit ornament.

Încrucișate, cu formele contorsionate,
liniile luptă cu înverșunare contra vântului,
a aerului indiscret ce le intră înlăuntru,
le dilată pentru a le preface în bule de săpun.


Andrei Langa


*****

LÍNEAS DESIGUALES

Líneas sensibles que no pasan directamente, en paralelo
con otras líneas inquietas por el espacio,
ellas no participan en el remate del panorama
cotidiano como un simple ornamento .

Cruz de los criss, con las formas torcidas,
las líneas luchan con todas sus fuerzas contra el viento,
contra el aire indiscreto que le entra por dentro,
las dilatan para transformarlas en burbujas de jabón.


Andrei Langa

Sunt femeia anonimă

*
Sunt femeia anonimă
care admiră noaptea mozaicurile
timpului imemorial al stelelor.

Numele meu este doar foc
și ascult în patefonul sferei
sunetele adormite
în îmbrățișarea aurorei.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

SOY LA MUJER ANÓNIMA

Soy la mujer anónima
que por las noches mira los mosaicos
del tiempo inmemorial de las estrellas.

Mi nombre es sólo fuego
y escucho en el gramófono del orbe
los sonidos dormidos
en el regazo de la aurora.


Ana Muela Sopeña