Se afișează postările cu eticheta Poeţi chilieni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Poeţi chilieni. Afișați toate postările

miercuri, 23 mai 2012

Nocturnă

*
Pentru Rosa Buk

Nocturnă, am văzut-o venind,
de la Paris, cu Chagall,
atât de plină de lumină că mă înduioșa
și a rămas mâna mea
modelând-o pe a ei
și ambele amuțiseră
până la lacrimi.

Iată că sună tăcerile,
vastul mozaic al vieții
își expune imaginile,
brațele visează
această îmbrățișare ratată.

Oftez,
adevărata Patrie se află la Paris, Rosa.


Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa


*****

NOCTURNA

A Rosa Buk

Nocturna, la vi llegar,
de París, con Chagall,
tan plena de luz que me conmueve
y se quedó mi mano
moldeando la suya
y hasta las lágrimas
enmudecieron.

Ya van hablando los silencios
el gran mosaico de la vida,
expone sus óleos,
los brazos codician
ese abrazo fallido.

Suspiro,
la verdadera Patria está en París, Rosa.


Rossana Arellano

marți, 29 noiembrie 2011

Laponia

*
De pe înălțimile munților Sarek pot privi pământurile sfinte ale nordului;
câmpiile albe, piscurile ninse,
ținut al celor o mie de lacuri, păduri de mesteacăn, mlaștine solitare,
bărbați fără chip, femei cu voci joase.

Magie eternă pe malul Lacului Irani.
Soarele din miezul nopții îl privesc extaziată,
vocea mea sparge imensitatea gheții,
în noaptea asta de lumină fără moarte sau timp
când soarele e etern în Laponia sacră.

Litania melodiei Sami
îmi vine senină în martie precum în gerar.
Oameni din opt anotimpuri,
peregrini ai zilelor lungi
pe urme de urși, vulpi și reni.

Ținuturi arctice milenare,
sanctuarul tăcerilor
unde se întâlnește prezentul cu trecutul,
nu există ore… timp nu există.


Poem de Elisa Golott, traducere în română de Andrei Langa


*****

LAPONIA

Desde las alturas de las montañas de Sarek puedo mirar las tierras sagradas del norte;
las blancas llanuras, las cumbres nevadas.
lugar de los mil lagos, bosques de abedúles, pantanos solitarios,
hombres sin rostro, mujeres de voces silenciadas.

Magia eterna en la ribera del Lago Irani.
El Sol de Medianoche miro extasiada
mi voz hace eco en la inmensidad del hielo
en esta noche de luz sin muerte ni tiempo
cuando el Sol es eterno en la Laponia sagrada.

La letanía del canto Sami
me llega clara en marzo como en enero.
Gente de la ocho estaciones,
peregrinos de largos días
tras la huella de osos, zorros y renos.

Tierras árticas milenarias
santuario de los silencios
donde se une el presente y el pasado
no existen las horas...no existe el tiempo.


Elisa Golott

miercuri, 24 august 2011

La 45 de grade_____ faţă de picioarele mele

*
stai să vedem
nu spune de-i mascul sau femelă schiţată cu sânge 
acum şi aici nici nu se dă vina pe nimeni

la ce bun să se întoarcă îndoiala
la ce bun fuga de propriul urât

trecând
trecând din nou degetele peste aceeaşi piele
amurgul mânuieşte orele aşa cum se ştie de la ou
la heraclit

o fi fiind tu
iarăşi tu întotdeauna tu la 45 de grade faţă de picioarele mele


Poem de Rocío L'Amar, traducere în română de Andrei Langa


*****

45 GRADOS_____ DE MIS PIERNAS

a ver
no dice si es macho o hembra de sangre dibujada
aquí y ahora tampoco se culpa a nadie

que ha de volverse duda
que ha huido de su ciego

pasando
repasando dedos en una misma piel
la tarde empuña horas como ésta desde el huevo
hasta heráclito

serás tú
de nuevo tú siempre tú a 45 grados de mis piernas…


Rocío L'Amar

sâmbătă, 28 mai 2011

Paradisul tăcerii

*
De acum am grădină,
acolo unde corpul încetează să mai viseze colivia cea mică,
acolo unde ochii se agaţă
de scânteia de lumină a mii de oceane stelare,
acolo la sud de aroganţă
unde sunt omorâţi morţii,
acei care nu-s lăsaţi să primească
scrisoarea noastră semnată cu sânge.

Dar ce e o floare fără tulpină şi frunză?
Ce e o floare fără corolă şi pistil?

Nimic, dar nimic absolut
nu susţine invizibilul acestui pământ întunecat,
aşa mergem prin timp cu el însuşi.

Eu, exist,
crescând frunze obscure
pe pământul nimănui,
după care pulverizez steaua
ce a scris un nume cu multe secole în urmă.

La ce folos flacăra stinsă a literei mele?
Adaug cicatricea mea profundă la infinit, o las să fie.

Fugară, precum corola în vânt
care nu ştie să-şi cânte lamentările,
fiindcă a lăsat-o gravidă dezgustul la rouă,
pe când linia e pură, arde
frântura de timp, arde
omul oprimat, arde
iar gura care speră la buze aprinse
nu simte noaptea în infernul acesta.

O lacrimă din oase se apropie de dimineaţă
şi aşteaptă la mijlocul vântului.

Ritul zilei
surprins în rutina sa de ceas minuscul,
acolo, în paradisul tăcerii.
Eu floare şi sămânţă de holocaust.
Eu, schelet solitar.
Eu, pasăre migratoare.
Mă declar cântec sălbatic,
rază despuiată procreând în infinituri.


Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa


*****

PARAÍSO DEL SILENCIO

Ya tengo mi jardín,
allá donde el cuerpo dejó de soñar la jaula pequeña,
allá donde se agarran los ojos
a la chispa de luz de mil océanos estelares,
allá al sur de la arrogancia
donde se borran los muertos,
aquéllos que no dejamos recojan
nuestra letra escrita a sangre.

¿Y qué es la flor sin su tallo ni hoja?
¿Qué es la flor sin su corola y pistilo?

Ya nada en absoluto
sostiene el invisible de esta tierra oscura
así, caminamos el tiempo de lo mismo.
Yo, existo,
trepando hojas oscuras
en la tierra de nadie,
luego pulverizo la estrella
que escribió hace tantos siglos un nombre

¿A qué fin la llama ahogada de mi letra?
Sumo al infinito mi cicatriz profunda, la dejo ser.

Fugitiva, como corola al aire
que no sabe cantar sus lamentos,
porque le preñaron hastío al rocío,
cuando la línea pura, arde
el trozo de tiempo, arde
el hombre oprimido, arde
y la boca que espera unos labios en flor
no halla su nocturno en este infierno.

Un desgarro entre los huesos al matutino
se ciñe y aguarda a la cintura del viento.

La ceremonia del día
en su rutina de diminuto reloj,
allá, en el paraíso del silencio.
Yo, flor y semilla de holocaustos
Yo, esqueleto solitario
Yo, ave migratoria.
Me declaro canto salvaje,
raíz desnuda procreando en infinitos.


Rossana Arellano

marți, 24 mai 2011

Duminică

*
Lui Miguel Arteche

Un pescăruş se aruncă asupra unui cocoş, pentru a-şi extinde cântecul
Îl decapitează în fiecare dimineaţă ploioasă şi înceţoşată
Spre care avansăm inversând o legătură de rudenie
Iar sângele picură din acel gât tăiat, ce era mai ieri o piesă păgână
Şi acum această cădere pasională,
Sau poate doar graba de a ajunge din urmă ultima barcă
prin toată această ploaie şi ceaţă.
Rugina supune palpitaţiile sângelui.
Ce ne facem dacă brusc reînvie acest cântec?
Ce va fi cu uzurparea noastră a celor apropiaţi?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis şi aţi văzut cenuşa voastră inferioară.
Nu suntem noi cei cărora le corespunde să dea cu piciorul peste acest gât
Sub mişcările rapide ale aripilor victorioase
E dreptul celor care au de sângerat
asupra magnoliile venerice
Să imprimă raza combinatorie peste pânză
Ieri rugină şi sânge picurător
Acum această oglindă portocalie unde tu te piepteni cu dinţi de hienă
Aşteptând că întruparea te va salva de pedeapsă
Înainte de a te acoperi cu pânza
Şi înaintând spre ultima barcă
Cu rapiditatea de a împrejmui cu sârmă această copulaţie de labirinturi
Precum cel care vede marea pentru prima oară
Ce ne facem dacă un cineva pune să lupte pescăruşul şi cocoşul?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis
În dimineaţa aceasta cu  multă ploaie şi ceaţă
După asta pune stăpânire pe palpitaţiile sângelui meu.


Poem de Rodrigo Verdugo Pizarro, traducere în română de Andrei Langa


*****

DOMINGO

A Miguel Arteche

Una gaviota se lanza contra al gallo, para extinguir su canto
Corta su cuello cualquier mañana de lluvia y de neblina
Donde avanzamos trastocando un vinculo empavonado
La sangre gotea de aquel cuello, ayer una pagana armazón
Ahora ese declive enardecido
O tan sólo la urgencia para alcanzar el último barco,
tras toda ese lluvia y neblina
El óxido conquista temblores de sangre
¿Qué haremos si de pronto se revive ese canto?
¿Qué sería de nuestra usurpación sobre los cierres?
Córtame del cielo, me has dicho y verás vuestra ceniza inferior
No es a nosotros a quienes corresponde hurgar en ese cuello
Bajo aleteos victoriosos
Es a aquéllos que habrán de desangrarse
sobre las magnolias venéreas
Y estampar el rayo combinatorio sobre el lienzo
Ayer óxido y sangre goteante
Ahora ese gran espejo naranjo donde te peinas con dientes de hiena
Esperando que la combinación te absuelva
Antes de cubrirte con el lienzo
Y avanzar hacia el último barco
Con el desbocamiento de rodear con alambres esa cópula de laberintos
Como quien ve por primera vez el mar
¿Qué haremos si alguien pone a pelear a la gaviota y al gallo sobre los cieres?
Córtame del cielo, me has dicho
Pero en esa mañana de más lluvia y neblina
Después conquista mi temblor de sangre.


Rodrigo Verdugo Pizarro

miercuri, 16 februarie 2011

În amurgul anilor

*
El privea prin geamul spălăcit
cu pielea învineţită de frig.

Ea, aşezată în fotoliul albastru,
mângâia motanul ce-i dormita în poală.

El în tăcere lăsa privirea
ca să-i zboare printre frunzele copacului de jacaranda
care se frământa furios afară.

Ea înfige pupilele sale în omoplatul bărbatului,
a cărei pasiuni, deja risipite şi anoste, nimic nu provoacă.

El uneşte într-un tot întreg căldura casei
şi umezeala ploii ce cade peste grădină.

Ea se simte scufundată între semiumbră şi visuri.
Din acelea care o fac translucidă şi perfectă.

El se separă de geam
şi cu privirea vagă şi absentă
îşi târâie corpul tomnatic, vidat.

Ea îi surâde la timpul prezent
şi gândeşte în ritmul orelor scurse.

--------

Anii trecuţi i-au sărăcit nopţile
şi zilele i le-au făcut mai întunecate.
Acum doar se uită unul la celălalt ca nişte oglinzi fără memorie,
comunică prin coduri de epocă,
se risipesc în tăceri fade şi incerte.

Rutina existenţei
i-a transformat în corpuri fără de istorie,
cu pleoapele obosite,
metalice şi ruginite.


Poem de Elisa Golott, traducere în română de Andrei Langa


*****

EN EL OCASO DE LOS AÑOS

Él mira por la ventana empañada
con la piel lívida de frío.

Ella, sentada en la poltrona azul,
acaricia al gato que dormita en su regazo.

Él en silencio deja volar sus ojos
por sobre el follaje del jacarandá
que afuera se mece furioso.

Ella aferra sus pupilas en la espalda del hombre
que ya con pasiones dispersas y añosas, nada provoca.

Él se fusiona entre el calor de la casa
y la humedad de la llovizna que cae en el jardín.

Ella se siente sumergida entre la penumbra y los sueños.
Esos que la hacen traslúcida y perfecta.

Él se despega del cristal
y con la mirada vaga y ausente
arrastra su cuerpo otoñal y vacío.

Ella le sonríe en tiempo presente
y lo piensa en pretéritas horas.

--------

Los años han desgastado sus noches
y han oscurecido sus días.
Ahora sólo se miran como espejos sin memorias,
se comunican con códigos añejos,
se desvanecen en silencios desnudos e inciertos.

La rutina de la vida
los transformó en cuerpos sin historias
con los párpados cansados,
metálicos y herrumbrosos.


Elisa Golott

vineri, 7 ianuarie 2011

Nunquam lumen

*La nivelul pământului, ne umpleam buzunarele cu pietre
aflate nu mai departe de o întindere de mână.
Fraza zilei era:
Vetare vitam

Cât despre noi, eram copii
şi simţeam foamea cum loveşte în oase.

A stinge setea vârstelor întemniţate: O piatră
A contempla nuditatea feminină a lui Ruth: O lacrimă
A presupune provinenţa vreunui rest de pâine adusă de Rajel: O grozăvie
Fraza zilei era:
Spes vitae

Cât despre noi, eram copii
şi contemplam vrăjiţi trandafirul albastru de după gardul de sârmă.

În mine e vocea, a aceluia care vroia să urce sus în copaci
În mine e identitatea, a aceluia care scria rugăciuni ignorate de toţi
În mine e amintirea, a unor ochi indiscreţi de după ceafă
În mine e fiecare cuvânt, din acelea care nu au figurat niciodată în portrete.

Azi îmi permit să vorbesc cu Dumnezeu
şi uneori cred că el bănuieşte,
că poate o briză mundană îmi dictează poeme,
eu, însă, nu sunt poet, nu, nicicând nu am fost.


Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa


*****

NUNQUAM LUMEN

A ras de suelo, nos llenábamos los bolsillos de piedras
nada más al alcance de los dedos.
La frase del día era:
Vetare vitam

Nosotros, éramos niños
y sentíamos el golpe del hambre entre los huesos.

Saciar la sed de las edades enjauladas: Una piedra
Contemplar la desnudez famélica de Ruth: Una lágrima
Sospechar la procedencia de algún resto de pan que trajo Rajel : Un horror
La frase del día era:
Spes vitae

Nosotros, éramos niños
y contemplábamos embobados la rosa azul detrás de la alambrada.

Dentro de mí, la voz, de aquel que quiere subirse a los árboles
Dentro de mí, la identidad, de aquel que escribía ruegos desatendidos
Dentro de mí, el recuerdo, de unos ojos indiscretos tras la nuca
Dentro de mí, cada palabra, de los que nunca figuraron en retratos.

Hoy me permito hablar con Dios
algunas veces creo que él sospecha,
que una brisa de mundo va dictándome poemas,
pero yo, no soy poeta, no, jamás lo he sido.


Rossana Arellano


*****

Vídeo del poema "Nunquam lumen" de Rossana Arellano realizado por Rosa Iglesias:

http://www.youtube.com/user/IreneRojo5#p/u/12/I-6TyP4_Yew