Persoana întâia singular

*Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.
Nu știu de ce insist să păstrez aripile.

Pentru a o spune fără vreun pic de retorică
mă acomodez frontal în ceva ce amenință
să fie o reflexiune de ordin senzorial:

Termin de pus un poem simfonic de Lizst
pe telefonul mobil,
unde se reține un ego resemnat
a generației mele Kerouak-Ginsberg.

Sunt și alte simptome;
Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.
Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.
Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană
e să-mi cumpăr o casă în Toscana.

Nimic din toată asta nu a fost prevăzut
când mi-am lăsat extremitățile
ducând o uitare de mână,
umbrele -în caz că plouă-
și basmăluțele mele de luat rămas bun.

Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă
a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.
Mai bine accept să devieze acul busolei
și să mă lase să cad în rețea.

Ar trebui să se vândă într-un loc anume
o carte a existenței care să învețe o femeie
să nu redescopere propria sa istorie.

(Ceea ce-i impudic în poeme
este că femeia povestește mereu despre sine)


Poem de Tania Alegria, traducere în română de Andrei Langa


*****

EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR

Nunca quise ser pájaro.
No sé por qué insisto en mantener las alas.

Por decirlo sin sombra de retórica
me acomodo de bruces en algo que amenaza
ser una reflexión de orden sensorial:

Acabo de instalar en el teléfono
un poema sinfónico de Liszt,
donde se infiere un ego dimitido
de mi generación Kerouak-Ginsberg.

Hay otros síntomas:
Me pienso samurái en un bosque de espejos.
Navego el tragaluz en un barco sin quillas.
Sólo me falta para ser otra persona
que me compre una casa en la Toscana.

Nada de eso estaba en lo previsto
cuando dejé mis márgenes
llevándome un olvido de la mano,
paraguas –por si llueve–
y mis pañuelos de decir adiós.

Llegué despaginada al otro lado
de mis cincuenta y siete travesías.
Mejor asumo que desvié la brújula
y me dejé caer en el sistema.

Deberían vender en algún sitio
un manual de existencia que enseñe una mujer
a no desescribir su propia historia.

(Lo que hay de impudicia en los poemas
es que una habla siempre de sí misma).


Tania Alegria


*****

NA PRIMEIRA PESSOA DO SINGULAR

Eu nunca quis ser pássaro.
E não sei porque insisto em conservar as asas.

Por dizê-lo sem sombra de retórica,
me acomodo de bruços em algo que ameaça
ser uma reflexão de ordem sensorial:

Acabo de instalar no telefone
um poema sinfônico de Liszt.
Daí se infere um ego demitido
da minha geração Kerouak-Ginsberg.

E há outros sintomas:
me sinto um samurai em floresta de espelhos,
navego a clarabóia num barco sem convés.
Noto que só me falta, para não ser eu mesma,
adquirir uma casa na Toscana.

No entanto, isso não era previsível
quando deixei atrás as minhas margens
levando certa urgência em esquecer,
um guarda-chuva – pode ser que chova –
e sete lenços de dizer adeus.

Cheguei despaginada ao outro lado
desta longa e confusa travessia.
Mais me vale assumir que escorreguei da bússola
e caí no regaço do sistema.

Deveriam vender em algum quiosque
um breviário que ensine uma mulher
a não desescrever a própria história.

(O que há de escandaloso na poesia
é que falamos sempre de nós mesmos.)


Tania Alegria

Fost-a așa

*
Fost-a așa: un soi de dezordine
în trecerea timpului.

Insolit și absurd.
Un vultur bolnav de acrofobie.
Un pește cu teamă patologică de apă.
Personajul a cărui nume orfan
nu se înscrie în propria biografie.

Și totuși
a fost o fază frumoasă și feerică
cum ar fi o biserică gotică pe plajă,
zăpada căzută pe platoul Castilia,
zborul lebedelor peste un lac.
Sau atunci când se lasă seara peste Times Square.

Uneori era pletoric
precum o podgorie în vremea recoltei
sau mirosul pământului în vreme ce plouă.
Or, mai exact, cum ar suna Concertul lui Aranjuez
de jazz, de Miles Davis.

Fost-a așa. Și dintr-odată totul dispăruse.
A fost precum nicicând nu fusese.


Poem de Tania Alegría, traducere în română de Andrei Langa


*****

FUE ASÍ

Fue así: una especie de desorden
en el flujo del tiempo.

Insólito y absurdo.
Un águila con vértigo de alturas.
Un pez con miedo mórbido del agua.
El personaje cuyo nombre huérfano
no se encuadra en la propia biografía.

Y sin embargo
hubo algo de bello y sorpresivo
como una iglesia gótica en la playa,
la nieve en la planicie de Castilla,
el vuelo de los cisnes sobre un lago.
O entonces Times Square cuando anochece.

A veces fue pletórico
como un viñedo en tiempo de vendimia,
el olor de la tierra cuando llueve.
O más bien el Concierto de Aranjuez
en jazz, por Miles Davis.

Fue así. Y de pronto no era nada.
Fue como si jamás hubiera sido.


Tania Alegría


*****

FOI ASSIM

Foi assim: uma espécie de desordem
no refluxo do tempo.

Insólito e absurdo.
A águia com vertigem das alturas.
Peixe com medo mórbido da água.
O personagem cujo nome órfão
não se enquadra na própria biografia.

Apesar disso
houve algo de belo e surpreendente
como uma igreja gótica na praia,
a neve na planície de Castilla,
esse voo de cisnes sobre um lago.
Ou então Times Square quando anoitece.

Às vezes foi pletórico
como um vinhedo em tempo de colheita,
um aroma de terra quando chove.
Ou melhor, o Concerto de Aranjuez
em jazz, por Miles Davis.

Foi assim. E depois já não foi nada.
Foi como se jamais houvesse sido


Tania Alegría

Moştenire

*Când îmi va veni sfârşitul,
într-un colţ din subsol
vor găsi un cufăr vechi de stejar
cu modestele mele economii,
moştenirea mea de artefacte
scutită de plăţi tributare.

Niciodată nu am păstrat mai mult de o săptămână
scrisori de dragoste,
invitaţii cu absenţe,
numere de telefoane,
imagini fotografice;
nu vor găsi nici o floare decolorată
în vetustele pagini ale unei cărţi
şi nici şerveţele uzate cu poeme.
În cufărul cu ustensile deja fără de uz
există o pereche de pantofi lăcuiţi
care duceau picioarele mele spre a-ţi găsi
(nimeni un se întreabă dacă erau aripi)
unele bijuterii false, sclipitoare,
cum sunt ochii mei când te văd;
îmbrăcăminte demodată
acolo unde nu se vede
-fiindcă nu sunt vizibile amintirile-
amprenta îmbrăţişării tale pe hainele mele.


Poem de Tania Alegría, traducere în română de Andrei Langa


*****

LEGADO

Cuando me vaya,
en un rincón del sótano
hallarán un arcón viejo de roble
con el modesto saldo de mis bienes,
mi legado de trastos
exento de tributos.

Nunca guardé por más de una semana
cartas de amor,
tarjetas con ausencias,
números de teléfono,
fotografías;
no encontrarán ninguna flor ajada
en las vetustas páginas de un libro
ni servilletas sucias con poemas.
En el baúl de avíos ya sin uso
hay un par de zapatos de charol
que llevaban mis pies para encontrarte
(nadie se enterará de que eran alas);
algunas joyas falsas, relucientes,
como mis ojos cuando te veía;
ropas fuera de moda
en donde no verán
-porque no son visibles los recuerdos-
la impronta de tu abrazo en mis vestidos.


Tania Alegría
(del libro "InVerso", 2008)


*****

LEGADO

Quando eu morrer
num recanto do sótão
acharão um baú velho de mogno
com o modesto saldo dos meus bens:
meu legado de trastes
isento de tributos.

Nunca guardei por mais de uma semana
cartas de amor,
postais marcando ausências,
números telefônicos,
fotografias.
Não acharão nenhum amor-perfeito
entre as vetustas páginas de um livro
nem guardanapos sujos de poemas.

No meio dos objetos já sem uso
está um par de sapatos de verniz
que levavam meus pés para encontrar-te
(ninguém há de notar que eram asas);
algumas joias falsas, reluzentes,
como os meus olhos sempre que eu te via;
roupas fora de moda
onde ninguém verá
– porque não são visíveis as lembranças –
no meu vestido a mancha dos teus braços.


Tania Alegria