Laponia

*
De pe înălțimile munților Sarek pot privi pământurile sfinte ale nordului;
câmpiile albe, piscurile ninse,
ținut al celor o mie de lacuri, păduri de mesteacăn, mlaștine solitare,
bărbați fără chip, femei cu voci joase.

Magie eternă pe malul Lacului Irani.
Soarele din miezul nopții îl privesc extaziată,
vocea mea sparge imensitatea gheții,
în noaptea asta de lumină fără moarte sau timp
când soarele e etern în Laponia sacră.

Litania melodiei Sami
îmi vine senină în martie precum în gerar.
Oameni din opt anotimpuri,
peregrini ai zilelor lungi
pe urme de urși, vulpi și reni.

Ținuturi arctice milenare,
sanctuarul tăcerilor
unde se întâlnește prezentul cu trecutul,
nu există ore… timp nu există.


Poem de Elisa Golott, traducere în română de Andrei Langa


*****

LAPONIA

Desde las alturas de las montañas de Sarek puedo mirar las tierras sagradas del norte;
las blancas llanuras, las cumbres nevadas.
lugar de los mil lagos, bosques de abedúles, pantanos solitarios,
hombres sin rostro, mujeres de voces silenciadas.

Magia eterna en la ribera del Lago Irani.
El Sol de Medianoche miro extasiada
mi voz hace eco en la inmensidad del hielo
en esta noche de luz sin muerte ni tiempo
cuando el Sol es eterno en la Laponia sagrada.

La letanía del canto Sami
me llega clara en marzo como en enero.
Gente de la ocho estaciones,
peregrinos de largos días
tras la huella de osos, zorros y renos.

Tierras árticas milenarias
santuario de los silencios
donde se une el presente y el pasado
no existen las horas...no existe el tiempo.


Elisa Golott

Poem de Marisa León

*
-Cine ești acum.
Cândva erai al Sufletului meu
și iată că nu mi te mai recunosc.-

Cine ești?

Poate felina în baobab
zărind de departe Estul și Lumina
poate trădezi tremurul imortalității
când reinventam morfina Sufletului

permutându-te printre ecouri
în pergamentul ce povestește vechea noastră istorie

istorie ce se repetă…

Acu sunt o altă persoană decât cea care eram în altă eră
unde tu și eu nu utilizam pielea
și sorbeam din izvorul primar
mana cerească…

Acum, rătăciți și necunoscuți
ne reîntâlnim în timp
-și vântul știa asta-
și tu, dormitând, nu te trezeai…

Nici săruturile mele nu te trezeau
din letargia ta eonică.


Poem de Marisa León, traducere în română de Andrei Langa


*****

POEMA DE MARISA LEÓN

-Quién eres ahora.
Antes de ahora eras de mi Alma
y ya no te reconoces en mí.-

¿Quién eres?

Acaso el felino en el baobab
divisando el Este y la Luz
acaso presientes el escalofrío de la inmortalidad
cuando reinventamos el morfema del Alma

mutando entre ecos
en el pergamino que cuenta nuestra vieja historia

la historia que se repite...

Ahora soy otra persona de la que fui en otra era
donde tú y yo no usábamos piel
y bebíamos de la fuente primigenia
del maná de los dioses...

Ahora, errantes y desconocidos
nos reencontramos en el tiempo
-y el viento lo sabía-
y tú, durmiente, no despiertas...

Ni mis besos te avivan
de tu letargo de eones.


Marisa León

Simt apele tulburi ce-mi învăluie cărarea...

*Simt apele tulburi ce-mi învăluie cărarea
și, fără să vreau, pașii mă duc spre sfârșit.
Sunt vechi ca frunza
căzută la inima pământului,
ridicată de vânt și împrăștiată
prin pustiul umbrelor.


Leonard Tuchilatu


*****

Siento las aguas sucias que rodean mi senda
y, sin querer, los pasos me llevan hacia al final.
Soy viejo como la hoja
caída sobre el corazón de la tierra,
levantada por el viento y dispersada
en el desierto de las sombras.


Poema de Leonard Tuchilatu traducido al español por Andrei Langa

Cimitir de păsări

*
Începe
întoarcerea
păsărilor; acelea, anume acelea care s-au cuibărit
în anii pantalonilor scurți și ai fundei
parfumate
purtată la slujba religioasă de duminică, turnuri
cu clopote,
găuri făcute în pământ în care aruncau pietricele
acei
care au ridicat pe înălțimi
singurătatea extenuată
a memoriei
a copilăriei și mă întreb
unde și-a abandonat aerul aripile,
în ce colț al lumii au murit ele
și și-au lăsat ultima palpitație vibrând printre penele
primăverii pasagere.

Reîntoarcerea
stolurilor
de păsări – cele ce-au străbătut cutezătoare cerurile
tinereții –
la nostalgia extremă a memorei,
sori de vară,
corpuri îmbrățișate
și miere aurie în stupurile
săruturilor. În ce loc
au murit? Cine le-a văzut pentru ultima oară?
Unde au plecat?

Au zburat
păsările
și au multiplicat
ciripitul cântecelor lor în cuiburile de toamnă; însă unde
au lăsat
bătaia frenetică a aripilor? Unde
au murit toate împreună?

Privesc
azi
păsările
în revenirea lor zgomotoasă în preajma-mi; poate că - îmi zic –
sunt acelea, exact acelea care să-mi spună
spre ce loc
duce
ultimul zbor resemnat
al zilelor
de iarnă.


Poem de Julio G. Alonso, traducere în română de Andrei Langa
Notă. –Poem inclus în Antologia de Poeme în Văzduh (ianuarie, 2008)


*****

CEMENTERIO DE PÁJAROS

Amanecen
revuelos
de pájaros; aquellos, los mismos que anidaron
años de pantalones cortos y vestidos con lazos
perfumados
de las misas de domingo, torres
de campanario,
hoyos de guá en juegos de canicas;
aquellos
que alzaron en los picos
la extenuada soledad
de la memoria
de la infancia y me pregunto
dónde abandonaron sus alas el aire,
en qué rincón murieron
y dejaron el último latido temblando entre las plumas
de la breve primavera.

Retornan
vuelos
de pájaros –los que cruzaron atrevidos cielos
de juventud-
a la extremada nostalgia del recuerdo,
soles de veranos,
cuerpos abrazados
y amarilla miel en las colmenas
de los besos. ¿Y en qué lugar
murieron? ¿Quién los vio la última vez?
¿A dónde fueron?

Volaron
los pájaros
y multiplicaron
el clamor de sus cantos en los nidos de otoño; ¿pero dónde
dejaron
el batir frenético de sus alas? ¿Dónde
murieron todos?

Y miro
hoy
los pájaros
en revuelos ruidosos en mi torno; tal vez –me digo-
aquellos, los mismos que me digan
a qué lugar
conduce
el leve último vuelo
de los días
de invierno.


Julio G. Alonso
Nota.-Poema publicado en la Antología de Poemas Alaire (enero, 2008)

Fără să ştie

*
Evident că nu semăn
Cu nici unul dintre aceşti torcători de cuvinte
Care îşi croşetează costume şi cariere,
Glorii, orgolii,
Deşi mă mişc printre ei
Şi ei îmi privesc cuvintele ca pe nişte pulovere,
«Ce bine eşti îmbrăcată!» îmi spun,
«Ce bine iţi vine poemul»,
Fără să ştie
Că poemele nu sunt haina mea
Ci scheletul
Extras dureros
Şi aşezat deasupra cărnii ca o carapace,
Cu lecţia ţestoaselor care astfel supra­vieţuiesc
Lungi şi nefericite
Secole.


Ana Blandiana


*****

SIN SABER

Evidentemente no me parezco
a ninguno de esos hilanderos de palabras
que se hacen los trajes y las carreras de ganchillo,
las glorias, los orgullos,
aunque me muevo entre ellos
y ellos miran mis palabras como si fueran jerséis,
“—¡Qué bien vestida vas”, me dicen.
“—¡Qué bien te queda el poema!”,
sin saber
que los poemas no son mis vestidos,
sino el esqueleto
extraído con dolor
y colocado encima de la carne como un caparazón,
siguiendo el ejemplo de las tortugas
que así sobreviven
largos e infelices
siglos.


Ana Blandiana