Simplul gest de a pleca

*
Noaptea asta când totul e în adevăr, o stare de fapt a lumii,
A trăi e un cuvânt prost pronunțat, însă bine scris.
Tăcerea e un cuvânt mai scurt și cu sensul mai extins al adevărului.
Beau vinul pe care altul îl bea,
muzica insistă în complicitatea-i de a bea.
Orele trec dintr-o liniște în alta
ca un tunel subfluvial ce termină în altul.
Trăiesc și mor în aceeași liniște.
Tristețea s-a împrăștiat aproape în acelaș timp,
e nesigură și luminată ca o casă modestă,
e tăcută și spațioasă precum nimicul total.
Eu am avut grijă de acest neant, am trăit în ea.
În astă noapte când totul e iminent
ca și calculul mortal
de a pune o piatră în centrul unei mese,
moartea e unica restantă.
Mă așez la această masă pusă în urma de tot.
O folosesc pentru a-mi chema morții,
pentru a mă încojura cu viciile lor,
pentru a pune ploaia ca pe un fundal într-un spectacol blestemat.
În centrul a ceea ce-i vizibil: invizibilul. Ceea ce-i protivnic.
Ceea ce vine din toate părțile, binecuvântatul, călătorul
cel care lărgește drumurile, cel care tace mereu.
Piatra e albă și e curată
fiindcă a fost despărțită de inima sa.
Țărâna inimii e veche și e secretă.
Aștept moștenirea tatălui,
urcat pe leul care a ucis feciorul.
Ziua e o fiară însetată ce vine să bea apă
din inima mea.
De unde să iau mai multă apă?
Din ce adâncuri sau rană, din ce groapă sau trapă?
Bolborosește ca sângele când e tulbură și e rațională.
Mă vopsesc, și în timp ce fac asta gândesc
că acest machiaj e deasemenea un fundal al meu.
Că nu e nimic după această piele ca aceste șuvoaie să nu urle.
Buzele roșii marchează drumul urii
Ochii sunt drept așezați fără ca să fie pusă așa și privirea
Un fir întunecat între ele nu face să apară orbirea.
Umbra lumii, prejudecata sa persistentă îmi umple obrajii.
Timpul e o înjurătură pe care nu o contestez
Mâinile mele de muncă sunt legate
Mâinile mele de mângâiat nu au experiență
Istoria mea e o lipsă de memorie pe care nu am adăugat-o în ea
Numele meu e o renunțare la alte nume
ce nu îndrăznesc să-mi dea un nume.
În astă noapte, din acest centru și astă masă
îmi voi începe călătoria,
care însă nu va fi mai mult decât un popas,
o nemișcare în pantă
Astă noapte
o să plec să caut ceva
care să mă trezească într-adevăr
sau pentru simplul gest de a pleca.



Poem de Laura García del Castaño, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL SIMPLE GESTO DE IRME

Esta noche en que todo es real, un estado del mundo,
Vivir es una palabra mal pronunciada pero bien escrita.
El silencio es la palabra más corta y el sentido más extenso de la verdad.
Tomo el vino que otro sirve,
la música insiste en su complicidad de beber.
Las horas pasan de una calma a otra
como de un túnel subfluvial a otro.
Viven y mueren en la misma calma.
La tristeza ha crecido casi a la par
es precaria e iluminada como una casa humilde,
es tranquila y espaciosa como la nada absoluta.
Yo me ocupé de esta ausencia, viví en ella.
En esta noche en que todo es infalible
como el cálculo mortal
de poner una piedra en el centro de una mesa,
la muerte es lo único pendiente.
Me siento en esa mesa que está detrás de todo.
La uso para llamar a mis muertos,
para rodearme de sus vicios,
para abrir la lluvia como el telón de un acto maldito.
En el centro de lo visible: lo invisible. Lo obstinado.
El que se dirije de todas partes, el bendito, el viajero
el que ensancha los caminos, el siempre mudo.
La piedra es blanca y está limpia
porque ha sido desenterrada de su corazón.
La tierra del corazón es antigua y es secreta.
Espero la herencia del padre,
montado sobre el león que mató al hijo.
El día es un animal sediento que viene a beber el agua
de mi corazón.
De dónde sacaré más agua?
De qué fondo o herida, de que hueco o trampa?
Brota como la sangre cuando es turbia y es lógica.
Me pinto, y mientras lo hago pienso
que este maquillaje también es mi fondo.
Que nada hay detrás de esta piel que estos rubores no griten.
Los labios rojos marcan el camino del odio
Los ojos están delineados pero la mirada sin delinear
Un hilo oscuro que separa un resto de ceguera
no despierta.
La sombra del mundo, su obstinado prejuicio empapa mis mejillas.
El tiempo es una injuria que ya no desmiento
Mis manos de trabajar están atadas
Mis manos de acariciar sin curtir
Mi historia es una desmemoria de lo que no incluí en ella
Mi nombre es la exclusión de los nombres
que no se atreven a nombrarme.
Esta noche, desde este centro y esta mesa
emprenderé el viaje,
pero no será más que un detenimiento,
una inmovilidad a cuestas
Esta noche
me iré por algo
que realmente me despierte
o por el simple gesto del irme.


Laura García del Castaño- Argentina


*****

Vídeo de este poema recitado por la propia autora:

http://www.youtube.com/watch?v=Mn9PhqAmaYg

Un fulger măcar

*
Uneori scrisul te ascunde,
eşti lichenul lui, porţelanul.
Glasuri irump, nebune de o mare euforie
intră cu limba lor şi-ţi nimicesc numele.

Încă de la începuturile nopţii domneşte zeul cuvintelor,
afundă braţul său şi extrage
ca dintr-o maşină de pluş
etericul din tine, lipsa ta de certitudine.
(Certitudinea e o povară)
Tot ce îmi aduce noaptea, atinge înălţimea poemului.
Sorb boabele sale, semăn dubii.

Tot transcedentalul se întâmplă în scris, aici are loc incendiul.
Şlefuiesc pe din afară un chip sumbru
care s-a ars înăuntru limbajului.
Şlefuiesc o viaţă prost întreruptă.

Iniţial am avut inocenţă, acum ea stă dedesubt
precum o primă minciună.
Dinspre inocenţă nu ai cale îndărăt, nici pe atât odată cu pierderea ei.
La inocenţă se întorc toate cele revelate,
împreunnă întemeiază viitorul limbaj, ceea ce-i inevitabil.
Pentru a suporta adevărul limbajului, a trebuit să învăţ a suporta
propiul meu adevăr.

Nimeni nu ne eliberează de adevărul poemului, prin el defilează
adevărurile noastre mai puţin pure, false interpretări,
participări ale minciunii inocenţei.

Nu dispun de un adevăr fără de ură, nici de certitudinea care n-ar fi fiica rigorii.
Adevărul există fără de cuvinte.
Adevărul poemului e o limită, ne transformă în adevăr, în oglinda în care celelalte adevăruri
vor veni să se reflecteze.

Doar îndoiala ne alătură la destinul poemului,
la aparenţele incertitudinii,
asta e ceea ce zeul cuvintelor obţine din resursele noastre.

În persoana poetului, timpul şi-a aflat teritoriul.
Nu conlocueşte cu el,

zideşte pentru el
propriul fulger.
(aici e unde scânteia scrisului durează mai puţin ca scriitura,
însă totul e splendoarea furtunii)


Poem de Laura García del Castaño, traducere în română de Andrei Langa


*****

UN RELÁMPAGO AL MENOS

A veces la escritura te oculta
eres su musgo, su porcelana
Voces crecen, locas de una gran euforia
entran con su lengua y rompen tu nombre.

Desde el inicio de la noche reina el dios de las palabras,
hunde su brazo y extrae
como de una máquina de peluches
lo liviano que hay en ti, tu falta de certezas.
(La certeza es un peso)
Todo lo que la noche me trae, alcanza también para el poema.
Trago sus semillas, siembro la duda.

Todo lo trascendental sucede en la escritura, allí acontece el incendio.
Luzco por fuera un rostro oscuro
que se quemó dentro del lenguaje.
Luzco una vida mal apagada.

Al principio tuve la inocencia, ahora permanece debajo
como un primer engaño.
De la inocencia no hay vuelta atrás, de su pérdida tampoco.
A la inocencia regresará todo lo revelado,
entre los dos fundan el futuro lenguaje, lo inevitable.
Para soportar la verdad del lenguaje, tuve que aprender a soportar
mi propia verdad.

Nadie nos libra de la verdad del poema, por ella desfilan
nuestras verdades menos puras, falsas interpretaciones,
participaciones del engaño de la inocencia.

No tengo una verdad sin rabia, ni certeza que no sea hija del rigor.
La verdad es sin palabras.
La verdad del poema es un límite, nos convierte en verdad, en espejo donde el resto de verdades vendrá a reflejarse.

sólo la duda nos confina al azar del poema
a lo liviano de la incerteza
eso que el dios de las palabras obtiene de nuestros fondos.

En el poeta, el tiempo encontró su dominio
No habita junto a él,

construye para él
su relámpago.
(ése donde la luz de la escritura dura menos que la escritura
pero es todo el esplendor de la tormenta)


Laura García del Castaño

Singurătate odihnitoare

*
Erau catargele bărcilor vârfuri de dinți în depărtare,
iar eu, visătoarea de o salvare pe mare între perinele de mătase,
cuib de lapte dulce de cocos găzduind un vis colorat în gura mea,
el nu va veni.

(Oare să-l fi văzut eu -stăpânul sărutului- fluturând o stea?)

Erau vârfurile degetelor mele palpitând perine fără de puls.
Lădițe cu sunete de violoncele în noptea cu luna în descreștere.
Plapume moi, chipul meu afundat printre ele,
el nu va veni.


Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa


*****

SOLEDAD DE PLUMAS

Eran mástiles los barcos dientes lejanos en cúspide,
y yo, soñadora de un rescate pirata entre almohadones de seda,
nido de cocos leche dulce habitando un sueño azul en mi boca,
él no vendría.

(¿Acaso yo lo vi -dueño del beso- agitando una estrella?)

Eran las yemas de mis dedos tactando plumas sin latidos.
Cajas añoradas de cellos en luna menguante.
Edredones abiertos mi rostro hundido en ellos,
él no vendría.


Rosa Buk

Om din depărtări

*Eh, dacă era platoşă
ciclul straturilor de oţel de Damasc ce nu zboară,
precum vânturile interne şi decadente,
surda de mine,
nu pot să aud tăcerea aceasta ce atât de durut mă pedepseşte.
Vis arzător în păsările ce migrează
pe ascuns, până în gura ta.
Scăpărând flăcări de ocru în privirea atât de extinsă şi vlăguită,
distrug un loc cu aşa-zişi crini
aflaţi într-o tristă stare de desăvârşire
si ascult cum cade sărutul de iarnă
conspirând
în astă interminabilă strămutare de emisfere, şi mor în tine.


Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa


*****

HOMBRE DE LEJANÍAS

Ay, si fuera abrigo
el círculo de capas damasquinas que no vuelan,
como vientos internos y decadentes
sorda de mí
no puedo este silencio que tan hondo me castiga.
Deseo ardiente en los pájaros que migran
ocultos, hacia tu boca.
Crepitando llamas del ocre en mirada tan extensa y lánguida,
deshago un espacio de lirios pretendidos
en triste consumación
y escucho como cae el beso de invierno
conspirando
en esta interminable traslación de hemisferios, y muero en ti.


Rosa Buk