Ochii tăi s-au prefăcut în a mea scrumieră

*
îți scriu zile și nopți, prima frază era Rusia nu există, Parisul e inexistent.

mâinile-mi devin tot mai invizibile, a te săruta e ca și cum aș săruta un perete gol, și nu ne-am sărutat.

privesc acest corp atât de real, câți l-au iubit până la mine (cine ar putea iubi un corp rătăcit?),
câte ierni pretimpurii i-au hăulit în viscere.

pe marginea acestei frunze se scrie viața mea, și se intimidează și se experimentează poezia, se încearcă a scrie versul clar care clachează și se transformă în corp.

lecturez testamentul lui Kafka ca pe unica scrisoare de dragoste. degrabă va ninge la Paris. de asemenea și în Rusia, altă zăpadă. primăvara va veni prin viscere.

cei care m-au iubit vor încerca prin forță să revină la mine.

iubitule, ochii tăi s-au prefăcut în a mea scrumiera. a te săruta înseamnă a săruta inconvenientul timpului.

citesc testamentul lui Kafka, unicul ce mi-a rămas.
între timp, se întorc liniștiți acei care doresc să mă vadă sfântă și goală.

Poem de Natalia Litvinova, traducere în română de Andrei Langa
Pustietate, Ediciones del Dock; 2010


*****

TUS OJOS SE HAN VUELTO MI CENICERO

días y noches te he escrito, la primera frase era no existe Rusia, París no existe.

mis manos se vuelven más y más invisibles, besarte es besar una pared en blanco, y no nos hemos besado.

miro este cuerpo tan cuerpo, cuántos lo han amado (¿quién podría amar un cuerpo perdido?), cuántos inviernos prematuros festejaron en su vientre.

al margen de esta hoja se escribe mi vida, y se asusta y se intenta poesía, se intenta verso claro que fracasa y se vuelve cuerpo.

leo el testamento de Kafka como única carta de amor. pronto en París caerá la nieve. en Rusia también, otra nieve. vendrá la primavera por vientre.


los que me han amado intentarán volver a mí por la fuerza.

querido, tus ojos se han vuelto mi cenicero. besarte es besar la desventaja del tiempo.

leo el testamento de Kafka, lo único que me queda.
mientras, regresan tranquilos los que me quieren santa y desnuda.


Natalia Litvinova
Esteparia, Ediciones del Dock; 2010

Orbii

*
Orbii de la baştina mea nu dormeau noaptea, trasau coordonate, demarcau drumurile lor cu pietre. Spre dimineaţă, ţăranii se împiedicau în acele pietre şi cu furie le înlăturau din cale. Cine a îndrăznit să ne încalce ordinul?, - întrebau ei.
Acelaşi lucru vroiau să îl afle şi orbii.


Poem de Natalia Litvinova, traducere în română de Andrei Langa


*****

LOS CIEGOS

Los ciegos de mi pueblo no dormían de noche, trazaban coordenadas, marcaban sus caminos con piedras. A la mañana los campesinos tropezaban con las mismas piedras y furiosos se deshacían de ellas. ¿Quién atenta contra nuestro orden?, preguntaban.
Lo mismo se preguntaban los ciegos.


Natalia Litvinova

Gomel

*Ceea ce știa bunelul meu era în primul rând
să se bărbierească și să tremure în fața televizorului.

Tatăl meu rătăcea toate diminețile prin câmp,
transformat într-un punct de zăpadă tridimensional.

Revenea cu un zâmbet mistic pe față
și nimeni nu știa de ce.

În vară purta același surâs pe chip și căpșune
în mâinile sale, iar în primăvară - zmeură.

Surâsul tatălui meu aducea fructe minunate.

Bunelul meu tremura tot mai mult, capul îi atârna
ca mandolina și se făcea precum pianul.

Într-o zi tatăl meu veni cu mere.

Bunelul a deschis ușa cu cheia tăcerii.


Poem de Natalia Litvinova, traducere în română de Andrei Langa


*****

GÓMEL

Mi abuelo lo único que hacía era afeitarse y temblar
frente al televisor.

Mi padre todas las mañanas se perdía en el campo,
transformado en un punto tridimensional de la nieve.

Regresaba con una sonrisa mística en su rostro y nadie
sabía por qué.

En verano también esa misma sonrisa y frutillas
en sus manos, en primavera frambuesas.

La sonrisa de mi padre traía frutos maravillosos.

Mi abuelo temblaba cada día más, su cabeza recaía
como mandolina y se erguía como un piano.

Un día mi padre regresó con manzanas

Mi abuelo dio con la clave del silencio.


Natalia Litvinova