sâmbătă, 28 mai 2011
Paradisul tăcerii
*
De acum am grădină,
acolo unde corpul încetează să mai viseze colivia cea mică,
acolo unde ochii se agaţă
de scânteia de lumină a mii de oceane stelare,
acolo la sud de aroganţă
unde sunt omorâţi morţii,
acei care nu-s lăsaţi să primească
scrisoarea noastră semnată cu sânge.
Dar ce e o floare fără tulpină şi frunză?
Ce e o floare fără corolă şi pistil?
Nimic, dar nimic absolut
nu susţine invizibilul acestui pământ întunecat,
aşa mergem prin timp cu el însuşi.
Eu, exist,
crescând frunze obscure
pe pământul nimănui,
după care pulverizez steaua
ce a scris un nume cu multe secole în urmă.
La ce folos flacăra stinsă a literei mele?
Adaug cicatricea mea profundă la infinit, o las să fie.
Fugară, precum corola în vânt
care nu ştie să-şi cânte lamentările,
fiindcă a lăsat-o gravidă dezgustul la rouă,
pe când linia e pură, arde
frântura de timp, arde
omul oprimat, arde
iar gura care speră la buze aprinse
nu simte noaptea în infernul acesta.
O lacrimă din oase se apropie de dimineaţă
şi aşteaptă la mijlocul vântului.
Ritul zilei
surprins în rutina sa de ceas minuscul,
acolo, în paradisul tăcerii.
Eu floare şi sămânţă de holocaust.
Eu, schelet solitar.
Eu, pasăre migratoare.
Mă declar cântec sălbatic,
rază despuiată procreând în infinituri.
Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa
*****
PARAÍSO DEL SILENCIO
Ya tengo mi jardín,
allá donde el cuerpo dejó de soñar la jaula pequeña,
allá donde se agarran los ojos
a la chispa de luz de mil océanos estelares,
allá al sur de la arrogancia
donde se borran los muertos,
aquéllos que no dejamos recojan
nuestra letra escrita a sangre.
¿Y qué es la flor sin su tallo ni hoja?
¿Qué es la flor sin su corola y pistilo?
Ya nada en absoluto
sostiene el invisible de esta tierra oscura
así, caminamos el tiempo de lo mismo.
Yo, existo,
trepando hojas oscuras
en la tierra de nadie,
luego pulverizo la estrella
que escribió hace tantos siglos un nombre
¿A qué fin la llama ahogada de mi letra?
Sumo al infinito mi cicatriz profunda, la dejo ser.
Fugitiva, como corola al aire
que no sabe cantar sus lamentos,
porque le preñaron hastío al rocío,
cuando la línea pura, arde
el trozo de tiempo, arde
el hombre oprimido, arde
y la boca que espera unos labios en flor
no halla su nocturno en este infierno.
Un desgarro entre los huesos al matutino
se ciñe y aguarda a la cintura del viento.
La ceremonia del día
en su rutina de diminuto reloj,
allá, en el paraíso del silencio.
Yo, flor y semilla de holocaustos
Yo, esqueleto solitario
Yo, ave migratoria.
Me declaro canto salvaje,
raíz desnuda procreando en infinitos.
Rossana Arellano
De acum am grădină,
acolo unde corpul încetează să mai viseze colivia cea mică,
acolo unde ochii se agaţă
de scânteia de lumină a mii de oceane stelare,
acolo la sud de aroganţă
unde sunt omorâţi morţii,
acei care nu-s lăsaţi să primească
scrisoarea noastră semnată cu sânge.
Dar ce e o floare fără tulpină şi frunză?
Ce e o floare fără corolă şi pistil?
Nimic, dar nimic absolut
nu susţine invizibilul acestui pământ întunecat,
aşa mergem prin timp cu el însuşi.
Eu, exist,
crescând frunze obscure
pe pământul nimănui,
după care pulverizez steaua
ce a scris un nume cu multe secole în urmă.
La ce folos flacăra stinsă a literei mele?
Adaug cicatricea mea profundă la infinit, o las să fie.
Fugară, precum corola în vânt
care nu ştie să-şi cânte lamentările,
fiindcă a lăsat-o gravidă dezgustul la rouă,
pe când linia e pură, arde
frântura de timp, arde
omul oprimat, arde
iar gura care speră la buze aprinse
nu simte noaptea în infernul acesta.
O lacrimă din oase se apropie de dimineaţă
şi aşteaptă la mijlocul vântului.
Ritul zilei
surprins în rutina sa de ceas minuscul,
acolo, în paradisul tăcerii.
Eu floare şi sămânţă de holocaust.
Eu, schelet solitar.
Eu, pasăre migratoare.
Mă declar cântec sălbatic,
rază despuiată procreând în infinituri.
Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa
*****
PARAÍSO DEL SILENCIO
Ya tengo mi jardín,
allá donde el cuerpo dejó de soñar la jaula pequeña,
allá donde se agarran los ojos
a la chispa de luz de mil océanos estelares,
allá al sur de la arrogancia
donde se borran los muertos,
aquéllos que no dejamos recojan
nuestra letra escrita a sangre.
¿Y qué es la flor sin su tallo ni hoja?
¿Qué es la flor sin su corola y pistilo?
Ya nada en absoluto
sostiene el invisible de esta tierra oscura
así, caminamos el tiempo de lo mismo.
Yo, existo,
trepando hojas oscuras
en la tierra de nadie,
luego pulverizo la estrella
que escribió hace tantos siglos un nombre
¿A qué fin la llama ahogada de mi letra?
Sumo al infinito mi cicatriz profunda, la dejo ser.
Fugitiva, como corola al aire
que no sabe cantar sus lamentos,
porque le preñaron hastío al rocío,
cuando la línea pura, arde
el trozo de tiempo, arde
el hombre oprimido, arde
y la boca que espera unos labios en flor
no halla su nocturno en este infierno.
Un desgarro entre los huesos al matutino
se ciñe y aguarda a la cintura del viento.
La ceremonia del día
en su rutina de diminuto reloj,
allá, en el paraíso del silencio.
Yo, flor y semilla de holocaustos
Yo, esqueleto solitario
Yo, ave migratoria.
Me declaro canto salvaje,
raíz desnuda procreando en infinitos.
Rossana Arellano
marți, 24 mai 2011
Duminică
*
Lui Miguel Arteche
Un pescăruş se aruncă asupra unui cocoş, pentru a-şi extinde cântecul
Îl decapitează în fiecare dimineaţă ploioasă şi înceţoşată
Spre care avansăm inversând o legătură de rudenie
Iar sângele picură din acel gât tăiat, ce era mai ieri o piesă păgână
Şi acum această cădere pasională,
Sau poate doar graba de a ajunge din urmă ultima barcă
prin toată această ploaie şi ceaţă.
Rugina supune palpitaţiile sângelui.
Ce ne facem dacă brusc reînvie acest cântec?
Ce va fi cu uzurparea noastră a celor apropiaţi?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis şi aţi văzut cenuşa voastră inferioară.
Nu suntem noi cei cărora le corespunde să dea cu piciorul peste acest gât
Sub mişcările rapide ale aripilor victorioase
E dreptul celor care au de sângerat
asupra magnoliile venerice
Să imprimă raza combinatorie peste pânză
Ieri rugină şi sânge picurător
Acum această oglindă portocalie unde tu te piepteni cu dinţi de hienă
Aşteptând că întruparea te va salva de pedeapsă
Înainte de a te acoperi cu pânza
Şi înaintând spre ultima barcă
Cu rapiditatea de a împrejmui cu sârmă această copulaţie de labirinturi
Precum cel care vede marea pentru prima oară
Ce ne facem dacă un cineva pune să lupte pescăruşul şi cocoşul?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis
În dimineaţa aceasta cu multă ploaie şi ceaţă
După asta pune stăpânire pe palpitaţiile sângelui meu.
Poem de Rodrigo Verdugo Pizarro, traducere în română de Andrei Langa
*****
DOMINGO
A Miguel Arteche
Una gaviota se lanza contra al gallo, para extinguir su canto
Corta su cuello cualquier mañana de lluvia y de neblina
Donde avanzamos trastocando un vinculo empavonado
La sangre gotea de aquel cuello, ayer una pagana armazón
Ahora ese declive enardecido
O tan sólo la urgencia para alcanzar el último barco,
tras toda ese lluvia y neblina
El óxido conquista temblores de sangre
¿Qué haremos si de pronto se revive ese canto?
¿Qué sería de nuestra usurpación sobre los cierres?
Córtame del cielo, me has dicho y verás vuestra ceniza inferior
No es a nosotros a quienes corresponde hurgar en ese cuello
Bajo aleteos victoriosos
Es a aquéllos que habrán de desangrarse
sobre las magnolias venéreas
Y estampar el rayo combinatorio sobre el lienzo
Ayer óxido y sangre goteante
Ahora ese gran espejo naranjo donde te peinas con dientes de hiena
Esperando que la combinación te absuelva
Antes de cubrirte con el lienzo
Y avanzar hacia el último barco
Con el desbocamiento de rodear con alambres esa cópula de laberintos
Como quien ve por primera vez el mar
¿Qué haremos si alguien pone a pelear a la gaviota y al gallo sobre los cieres?
Córtame del cielo, me has dicho
Pero en esa mañana de más lluvia y neblina
Después conquista mi temblor de sangre.
Rodrigo Verdugo Pizarro
Lui Miguel Arteche
Un pescăruş se aruncă asupra unui cocoş, pentru a-şi extinde cântecul
Îl decapitează în fiecare dimineaţă ploioasă şi înceţoşată
Spre care avansăm inversând o legătură de rudenie
Iar sângele picură din acel gât tăiat, ce era mai ieri o piesă păgână
Şi acum această cădere pasională,
Sau poate doar graba de a ajunge din urmă ultima barcă
prin toată această ploaie şi ceaţă.
Rugina supune palpitaţiile sângelui.
Ce ne facem dacă brusc reînvie acest cântec?
Ce va fi cu uzurparea noastră a celor apropiaţi?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis şi aţi văzut cenuşa voastră inferioară.
Nu suntem noi cei cărora le corespunde să dea cu piciorul peste acest gât
Sub mişcările rapide ale aripilor victorioase
E dreptul celor care au de sângerat
asupra magnoliile venerice
Să imprimă raza combinatorie peste pânză
Ieri rugină şi sânge picurător
Acum această oglindă portocalie unde tu te piepteni cu dinţi de hienă
Aşteptând că întruparea te va salva de pedeapsă
Înainte de a te acoperi cu pânza
Şi înaintând spre ultima barcă
Cu rapiditatea de a împrejmui cu sârmă această copulaţie de labirinturi
Precum cel care vede marea pentru prima oară
Ce ne facem dacă un cineva pune să lupte pescăruşul şi cocoşul?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis
În dimineaţa aceasta cu multă ploaie şi ceaţă
După asta pune stăpânire pe palpitaţiile sângelui meu.
Poem de Rodrigo Verdugo Pizarro, traducere în română de Andrei Langa
*****
DOMINGO
A Miguel Arteche
Una gaviota se lanza contra al gallo, para extinguir su canto
Corta su cuello cualquier mañana de lluvia y de neblina
Donde avanzamos trastocando un vinculo empavonado
La sangre gotea de aquel cuello, ayer una pagana armazón
Ahora ese declive enardecido
O tan sólo la urgencia para alcanzar el último barco,
tras toda ese lluvia y neblina
El óxido conquista temblores de sangre
¿Qué haremos si de pronto se revive ese canto?
¿Qué sería de nuestra usurpación sobre los cierres?
Córtame del cielo, me has dicho y verás vuestra ceniza inferior
No es a nosotros a quienes corresponde hurgar en ese cuello
Bajo aleteos victoriosos
Es a aquéllos que habrán de desangrarse
sobre las magnolias venéreas
Y estampar el rayo combinatorio sobre el lienzo
Ayer óxido y sangre goteante
Ahora ese gran espejo naranjo donde te peinas con dientes de hiena
Esperando que la combinación te absuelva
Antes de cubrirte con el lienzo
Y avanzar hacia el último barco
Con el desbocamiento de rodear con alambres esa cópula de laberintos
Como quien ve por primera vez el mar
¿Qué haremos si alguien pone a pelear a la gaviota y al gallo sobre los cieres?
Córtame del cielo, me has dicho
Pero en esa mañana de más lluvia y neblina
Después conquista mi temblor de sangre.
Rodrigo Verdugo Pizarro
vineri, 20 mai 2011
Muşcătura
*
Ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie
unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă
rostogolindu-se la picioarele mele
aşteptând să mă aplec,
aşteptând muşcătura.
Îl încălzeam o vreme la piept,
îl lustruiam în lâna fularului,
îl degresam de căldurile verii,
apoi mă uitam la neclintirea crengilor golite de păsări
şi muşcam adânc
dezgolindu-i sâmburii
şi aşteptam să muşte şi fructul din mine,
să muşte la fel de adânc din mine
pe tărâmul acela uitat
unde ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie
unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă
rostogolindu-se la picioarele mele
aşteptând muşcătura.
Nicolae Popa
*****
LA MORDEDURA
Salía a veces por la mañana en el jardín desierto
donde el mismo fruto se separaba de la misma rama
rodándose a mis pies
esperando que lo recogiera,
esperando la mordedura.
Lo calentaba un tiempo en mi pecho,
lo limpiaba con la lana de la bufanda,
lo desengrasaba del calor veraniego,
luego miraba las ramas rígidas sin pájaros
y mordía la manzana
degollándole las semillas
y esperando que el fruto mordiera mi cuerpo,
me mordiera de la misma forma, profundamente,
en aquel lugar olvidado,
en el jardín desierto donde salía a veces por la mañana,
donde el mismo fruto se separaba de la misma rama
rodándose a mis pies
esperando la mordedura.
Poema de Nicolae Popa traducido por Andrei Langa
Ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie
unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă
rostogolindu-se la picioarele mele
aşteptând să mă aplec,
aşteptând muşcătura.
Îl încălzeam o vreme la piept,
îl lustruiam în lâna fularului,
îl degresam de căldurile verii,
apoi mă uitam la neclintirea crengilor golite de păsări
şi muşcam adânc
dezgolindu-i sâmburii
şi aşteptam să muşte şi fructul din mine,
să muşte la fel de adânc din mine
pe tărâmul acela uitat
unde ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie
unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă
rostogolindu-se la picioarele mele
aşteptând muşcătura.
Nicolae Popa
*****
LA MORDEDURA
Salía a veces por la mañana en el jardín desierto
donde el mismo fruto se separaba de la misma rama
rodándose a mis pies
esperando que lo recogiera,
esperando la mordedura.
Lo calentaba un tiempo en mi pecho,
lo limpiaba con la lana de la bufanda,
lo desengrasaba del calor veraniego,
luego miraba las ramas rígidas sin pájaros
y mordía la manzana
degollándole las semillas
y esperando que el fruto mordiera mi cuerpo,
me mordiera de la misma forma, profundamente,
en aquel lugar olvidado,
en el jardín desierto donde salía a veces por la mañana,
donde el mismo fruto se separaba de la misma rama
rodándose a mis pies
esperando la mordedura.
Poema de Nicolae Popa traducido por Andrei Langa
joi, 19 mai 2011
Jocul de-a faţa şi spatele
*
Doar cuvinte...
Există un joc de litere
în cuvintele noastre
Ghicitoare continuă
în zilele de zăduf
ce se ascund
în semiîntuneric
Litere corporale
ce definesc
orizontul nostru
devenit cuvinte
Metafore şi versuri
ce şoptesc
şi cântă
Litere
senzuale
ce fac vizibilă
tămâia
erotismului
şi cochetează cu
sentimentele
În zilele noastre
se urmăresc
universuri
fără a le ajunge din urmă
Literele fac
noduri şi laţuri
Totul se repetă
şi nu se obosesc
ne revelează
Suntem... Tu şi eu.
Întâlnire
Mi se strânge inima
povara visului
Inima mea
de colibri
palpitează în faza de aşteptare
a bucuriei puternice
care îmi nelinişteşte
sânii
Sub pielea-mi se adăposteşte anxietatea
asta pentru a ne topi într-un corp
încoronat cu săruturi
Se apropie întâlnirea noastră
ne netezim cu limba precum fac pisicile
fără sfială
Narcisul negru
împrumută aroma
şi ne ungem
cu mirosul său
Potirul meu îţi aşteaptă gura
ca să-l cuprinzi
cu buzele-ţi
Mă cutremură respiraţia ta iar
întunericul
îmbracă pleoapele-mi
peste ochi
Portretul nostru de sare
îl păstrează pânza de in
Liniştea
şi roşul din obraji
pătrunde plăcerea noastră...
Bem sidră răcoritoare
pe când linguşelile tale
îmi mângâie auzul
iar mâinile-ţi înţelepte
încep să mă urmărească
Explodează cristalul de la râsetul nostru
şi penetrează toţi patru pereţi
Fereastra închisă
priveşte dunga albastră
de apă marină
pe când tu te veseleşti
fără limită de timp...
Să începem din nou
Dincolo de gelozie
Privire de femeie de după o cuşcă de formă geometrică
acoperită cu stuc
Pradă a cerului şi dominaţia rivalului
Loc fără limite pentru anxietate
bârlogul sexului
parfumat cu busuioc şi rozmarin
Ea îşi aşteaptă rândul în ritual
corpul desfăcut în două
El... o parcurge
cu mâinile sale unse
cu parfum de iasomie
oferindu-i mângâierea lentă
Cu degetele sale
apucă migdala sa umedă şi o frecţionează
parfumând-o cu respiraţia de busuioc
Unguentul cald bronzează litoralul corpului său
şi i se scurge printre picioare
căutând extazul comun
În rafinatul joc ancestral
dincolo de gelozie.
Poem de Leticia Garriga, traducere în română de Andrei Langa
*****
JUEGO DE HAZ Y ENVÉS
Sólo palabras...
Hay un diálogo de letras
entre nuestras palabras
Acertijo sin fin
en los días de hastío
que se esconden
en la penumbra
Letras corpóreas
que definen
nuestro horizonte
vuelto palabras
Metáforas y versos
que cuchichean
y cantan
Letras
sensuales
que develan
el sahumerio
del erotismo
y juegan con
los sentidos
En nuestros días
que se persiguen
infinitos
sin alcanzarse
Las letras hacen
nudos y cadenas
Todo se repite
y no se cansan
nos revelan
Somos... Tú y yo.
Encuentro
Me apresa el alma
el yugo del deseo
Mi corazón
de colibrí
palpita a la espera
del gozo intenso
que alerta
mis pechos
Bajo mi piel se agazapa el ansia
esa de fundirnos en un cuerpo
coronado de besos
Llega nuestro encuentro
nos lamemos felinos
sin frontera
El narciso negro
presta su aroma
y nos ungimos
con su olor
Mi cáliz espera tu boca
que prendes
con tus labios
Me recorre tu aliento y
la oscuridad
viste mis párpados
cerrados
A nuestro diseño de sal
lo guarda el lino
La calma
y el sonrojo en las mejillas
permea nuestro deleite...
Bebemos sidra fresca
mientras tus zalamerías
acarician mi oído
y tus manos sabias
comienzan a seguirme
Estalla el cristal de nuestra risa
y penetra las cuatro paredes
La ventana cerrada
mira el manto azul
del agua marina
mientras gozosos
sin medida de tiempo…
Comenzamos de nuevo
Detrás de la celosía
Mirada de mujer detrás de una jaula geométrica
bordada en estuco
Presa del celo y el dominio de su opuesto
Lugar sin límite para el ansia
guarida del sexo
perfumada de albahaca y romero
Ella espera su turno del ritual
cuerpo abierto en dos
Él... la recorre
y resbala sus manos untadas
del perfume de jazmín
ofreciendo la caricia lenta
Con sus dedos
toma su almendra húmeda y la frota
perfumándola con su aliento de albahaca
El aceite tibio bruñe el litoral de su cuerpo
y resbala entre sus piernas
buscando el éxtasis de ambos
En el exquisito juego ancestral
detrás de la celosía.
Leticia Garriga
Doar cuvinte...
Există un joc de litere
în cuvintele noastre
Ghicitoare continuă
în zilele de zăduf
ce se ascund
în semiîntuneric
Litere corporale
ce definesc
orizontul nostru
devenit cuvinte
Metafore şi versuri
ce şoptesc
şi cântă
Litere
senzuale
ce fac vizibilă
tămâia
erotismului
şi cochetează cu
sentimentele
În zilele noastre
se urmăresc
universuri
fără a le ajunge din urmă
Literele fac
noduri şi laţuri
Totul se repetă
şi nu se obosesc
ne revelează
Suntem... Tu şi eu.
Întâlnire
Mi se strânge inima
povara visului
Inima mea
de colibri
palpitează în faza de aşteptare
a bucuriei puternice
care îmi nelinişteşte
sânii
Sub pielea-mi se adăposteşte anxietatea
asta pentru a ne topi într-un corp
încoronat cu săruturi
Se apropie întâlnirea noastră
ne netezim cu limba precum fac pisicile
fără sfială
Narcisul negru
împrumută aroma
şi ne ungem
cu mirosul său
Potirul meu îţi aşteaptă gura
ca să-l cuprinzi
cu buzele-ţi
Mă cutremură respiraţia ta iar
întunericul
îmbracă pleoapele-mi
peste ochi
Portretul nostru de sare
îl păstrează pânza de in
Liniştea
şi roşul din obraji
pătrunde plăcerea noastră...
Bem sidră răcoritoare
pe când linguşelile tale
îmi mângâie auzul
iar mâinile-ţi înţelepte
încep să mă urmărească
Explodează cristalul de la râsetul nostru
şi penetrează toţi patru pereţi
Fereastra închisă
priveşte dunga albastră
de apă marină
pe când tu te veseleşti
fără limită de timp...
Să începem din nou
Dincolo de gelozie
Privire de femeie de după o cuşcă de formă geometrică
acoperită cu stuc
Pradă a cerului şi dominaţia rivalului
Loc fără limite pentru anxietate
bârlogul sexului
parfumat cu busuioc şi rozmarin
Ea îşi aşteaptă rândul în ritual
corpul desfăcut în două
El... o parcurge
cu mâinile sale unse
cu parfum de iasomie
oferindu-i mângâierea lentă
Cu degetele sale
apucă migdala sa umedă şi o frecţionează
parfumând-o cu respiraţia de busuioc
Unguentul cald bronzează litoralul corpului său
şi i se scurge printre picioare
căutând extazul comun
În rafinatul joc ancestral
dincolo de gelozie.
Poem de Leticia Garriga, traducere în română de Andrei Langa
*****
JUEGO DE HAZ Y ENVÉS
Sólo palabras...
Hay un diálogo de letras
entre nuestras palabras
Acertijo sin fin
en los días de hastío
que se esconden
en la penumbra
Letras corpóreas
que definen
nuestro horizonte
vuelto palabras
Metáforas y versos
que cuchichean
y cantan
Letras
sensuales
que develan
el sahumerio
del erotismo
y juegan con
los sentidos
En nuestros días
que se persiguen
infinitos
sin alcanzarse
Las letras hacen
nudos y cadenas
Todo se repite
y no se cansan
nos revelan
Somos... Tú y yo.
Encuentro
Me apresa el alma
el yugo del deseo
Mi corazón
de colibrí
palpita a la espera
del gozo intenso
que alerta
mis pechos
Bajo mi piel se agazapa el ansia
esa de fundirnos en un cuerpo
coronado de besos
Llega nuestro encuentro
nos lamemos felinos
sin frontera
El narciso negro
presta su aroma
y nos ungimos
con su olor
Mi cáliz espera tu boca
que prendes
con tus labios
Me recorre tu aliento y
la oscuridad
viste mis párpados
cerrados
A nuestro diseño de sal
lo guarda el lino
La calma
y el sonrojo en las mejillas
permea nuestro deleite...
Bebemos sidra fresca
mientras tus zalamerías
acarician mi oído
y tus manos sabias
comienzan a seguirme
Estalla el cristal de nuestra risa
y penetra las cuatro paredes
La ventana cerrada
mira el manto azul
del agua marina
mientras gozosos
sin medida de tiempo…
Comenzamos de nuevo
Detrás de la celosía
Mirada de mujer detrás de una jaula geométrica
bordada en estuco
Presa del celo y el dominio de su opuesto
Lugar sin límite para el ansia
guarida del sexo
perfumada de albahaca y romero
Ella espera su turno del ritual
cuerpo abierto en dos
Él... la recorre
y resbala sus manos untadas
del perfume de jazmín
ofreciendo la caricia lenta
Con sus dedos
toma su almendra húmeda y la frota
perfumándola con su aliento de albahaca
El aceite tibio bruñe el litoral de su cuerpo
y resbala entre sus piernas
buscando el éxtasis de ambos
En el exquisito juego ancestral
detrás de la celosía.
Leticia Garriga
duminică, 15 mai 2011
Sfârşit de boemă
*
Pe cine mai tentează toamna noastră
cu trupul ei dezgolit, asexuat?
Pe tine te întreb, prietene trist,
născut în patria patriarhală a primăverii.
Ploia-i perfidiă şi vântul avid
te-au lăsat fără de haină.
Ai ajuns să fii un câine hoinar,
târând după tine părţi din propria-ţi blană.
Nu mai eşti om. La final de boemă,
ai preluat postura docilă de câine,
ochii lui galeşi şi mirosul specific canin,
iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.
Andrei Langa
*****
FINAL DE BOHEMIA
¿A quiénes más les atrae nuestro otoño
con su cuerpo desnudo, asexuado?
A ti te pregunto, mi triste amigo,
nacido en patria patriarcal de la primavera.
Su lluvia insidiosa y su viento ávido
te han dejado sin propia ropa.
Te has convertido así en un perro vagabundo,
llevando encima partes de sus pieles.
Ya no eres un hombre. Al final de la bohemia,
has tomado la postura de un perro dócil,
sus ojos lánguidos y su olor específico canino,
y nuestro otoño se parece ahora a una mesalina.
Andrei Langa
Pe cine mai tentează toamna noastră
cu trupul ei dezgolit, asexuat?
Pe tine te întreb, prietene trist,
născut în patria patriarhală a primăverii.
Ploia-i perfidiă şi vântul avid
te-au lăsat fără de haină.
Ai ajuns să fii un câine hoinar,
târând după tine părţi din propria-ţi blană.
Nu mai eşti om. La final de boemă,
ai preluat postura docilă de câine,
ochii lui galeşi şi mirosul specific canin,
iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.
Andrei Langa
*****
FINAL DE BOHEMIA
¿A quiénes más les atrae nuestro otoño
con su cuerpo desnudo, asexuado?
A ti te pregunto, mi triste amigo,
nacido en patria patriarcal de la primavera.
Su lluvia insidiosa y su viento ávido
te han dejado sin propia ropa.
Te has convertido así en un perro vagabundo,
llevando encima partes de sus pieles.
Ya no eres un hombre. Al final de la bohemia,
has tomado la postura de un perro dócil,
sus ojos lánguidos y su olor específico canino,
y nuestro otoño se parece ahora a una mesalina.
Andrei Langa
sâmbătă, 14 mai 2011
àvila
*
noaptea în àvila e plină de fantome
chiar şi sub statuia sfintei tereza am văzut chipul tău
pentru un sfert de secundă
am promis unei pietre de acolo că mă voi întoarce
pretext sau cauză
am rătăcit cu toţii după aceea şi numai eu ştiam
nu găseam nici hotel nici maşină
dar au ţipat cocorii în clopotniţa catedralei
probabil noaptea par mai tânără
chiar şi într-un oraş medieval
acum când îţi povestesc mă simt în pielea bărbatului beat
care mă implora dintr-o coastă a restaurantului să nu îi fac poze
în timp ce eu cu gândul aiurea îmi savuram şerbetul de lămâie
sprijinindu-mi ambele braţe de firul unui gust amărui
el se agita iar vocea sa umilă amintea plânsul unui copil abandonat
se spune că maica tereza a fost atât de supărată părăsind àvila
încât s-a oprit în poartă să îşi scuture pantofii de praful acesteia
comentând pentru lumile viitoare
despre mine mai ştiu că nu aveam somn
pe geam câteva picături de ploaie în violet
păreau nişte lacrimi pe obrajii unui bufon extrem de vesel
Silvia Caloian
*****
ÁVILA
la noche en ávila está llena de fantasmas
incluso debajo de la estatua de santa teresa he visto tu rostro
durante un cuarto de segundo
he prometido a una piedra de allá que voy a volver
un pretexto o una causa
entonces nos hemos perdido y solo yo lo sabía
no encontramos ni hotel ni coche
pero han gritado las grúas en el campanario de la catedral
probablemente parezco más joven por la noche
incluso en una ciudad medieval
ahora cuando te lo cuento me siento como el varón borracho
que me implora desde una esquina del restaurante para no hacerle fotos
en el momento que yo con los pensamientos errantes disfrutaba del sorbete de limón
apoyándome con ambas manos en una fina sensación amarga
él se agitaba y su voz humilde recordaba el llanto de un niño abandonado.
se dice que madre teresa estaba tan enfadada dejando ávila
que se paró en la puerta de salida para sacudir los zapatos de polvo urbano
comentando los hechos para las futuras generaciones.
sobre mí lo más que sé es que no podría dormir
en la ventana unas cuantas gotas de lluvia de color violeta
parecían unas lágrimas en las mejillas de un bufón muy alegre
Poema de Silvia Caloian traducido al español por Andrei Langa
*****
Nota del traductor: Se ha respetado la grafía del original por ello el nombre de la ciudad ávila y el nombre de santa teresa y madre teresa están escritos sin mayúscula inicial.
noaptea în àvila e plină de fantome
chiar şi sub statuia sfintei tereza am văzut chipul tău
pentru un sfert de secundă
am promis unei pietre de acolo că mă voi întoarce
pretext sau cauză
am rătăcit cu toţii după aceea şi numai eu ştiam
nu găseam nici hotel nici maşină
dar au ţipat cocorii în clopotniţa catedralei
probabil noaptea par mai tânără
chiar şi într-un oraş medieval
acum când îţi povestesc mă simt în pielea bărbatului beat
care mă implora dintr-o coastă a restaurantului să nu îi fac poze
în timp ce eu cu gândul aiurea îmi savuram şerbetul de lămâie
sprijinindu-mi ambele braţe de firul unui gust amărui
el se agita iar vocea sa umilă amintea plânsul unui copil abandonat
se spune că maica tereza a fost atât de supărată părăsind àvila
încât s-a oprit în poartă să îşi scuture pantofii de praful acesteia
comentând pentru lumile viitoare
despre mine mai ştiu că nu aveam somn
pe geam câteva picături de ploaie în violet
păreau nişte lacrimi pe obrajii unui bufon extrem de vesel
Silvia Caloian
*****
ÁVILA
la noche en ávila está llena de fantasmas
incluso debajo de la estatua de santa teresa he visto tu rostro
durante un cuarto de segundo
he prometido a una piedra de allá que voy a volver
un pretexto o una causa
entonces nos hemos perdido y solo yo lo sabía
no encontramos ni hotel ni coche
pero han gritado las grúas en el campanario de la catedral
probablemente parezco más joven por la noche
incluso en una ciudad medieval
ahora cuando te lo cuento me siento como el varón borracho
que me implora desde una esquina del restaurante para no hacerle fotos
en el momento que yo con los pensamientos errantes disfrutaba del sorbete de limón
apoyándome con ambas manos en una fina sensación amarga
él se agitaba y su voz humilde recordaba el llanto de un niño abandonado.
se dice que madre teresa estaba tan enfadada dejando ávila
que se paró en la puerta de salida para sacudir los zapatos de polvo urbano
comentando los hechos para las futuras generaciones.
sobre mí lo más que sé es que no podría dormir
en la ventana unas cuantas gotas de lluvia de color violeta
parecían unas lágrimas en las mejillas de un bufón muy alegre
Poema de Silvia Caloian traducido al español por Andrei Langa
*****
Nota del traductor: Se ha respetado la grafía del original por ello el nombre de la ciudad ávila y el nombre de santa teresa y madre teresa están escritos sin mayúscula inicial.
Şaptesprezece violete aşteptând
*
I
Frumuseţea unei lumi subacvatice
ne-aşteptă de după primul colţ.
Atunci săruturile noastre vor fi copaci
şi ne vom acoperi cu umbra lor.
II
Tu îmi vei apărea prin ceaţă.
Te voi întrezări printre stropii de ploaie
în bifurcaţiile trandafirilor,
dincolo de lumină şi sclipirile ei repetate.
III
Te voi duce enigmatic
în această singurătate
de minute apatride
în visul extravagant
al unor buze jucăuşe şi senzuale,
IV
Şopteşti numele meu în ceas de seară,
când totul se scufundă în tăcere
şi contempli amurguri goale
susceptibile de a fi secunde pline.
V
Ceaţa ne va face fiii risipitori
cu braţele ei azurii.
VI
Mă priveşti stând gol printre plăpumi
în oglinda îndrăgită a copilăriei.
VII
Şaptesprezece violete aşteptând
când ne vom vedea singuri pe stradă.
VIII
Luna va fi complice
al orelor noastre languroase de foc.
IX
Instinctul pământesc
ne va acompania toată viaţa
şi ne va da cadoul
păsărilor corcite ale visului.
X
Utopii iubite,
mesaje în sticle pe malurile
unei mări dure şi misterioase.
XI
Mă vei chema ascuns printre roci
iar vocea mea te va face aliatul vânturilor.
XII
În balcoane de soare voi fi amica ta
iar tu prietenul meu din lună.
XIII
Privi-vom pe Venera în toiul nopţii
şi şti-vom că celălalt e foarte aproape.
XIV
Un lup solitar în haită
va urla fără oprire
de fiecare dată când numele meu fi-va al tău.
XV
O lacrimă albă prelinsă în penumbră
în labirinturi aurii
atinge-va inima mea înaripată.
XVI
Întoarcerea ta fi-va cadoul bine gresat
în lada de muzică şi coral.
XVII
Vom trece pe drum zâmbitori
şi ne vom saluta cu privirea
ocultându-ne sub piele secretul.
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
DIECISIETE VIOLETAS ESPERANDO
I
La belleza de un mundo bajo el agua
nos espera a la vuelta de la esquina.
Entonces nuestros besos serán árboles
y nos cobijaremos con su sombra.
II
Tú me recordarás entre la bruma.
Te visualizaré bajo la lluvia
en las encrucijadas de las rosas,
más allá de la luz y su frecuencia.
III
Te llevaré enigmático
en esa soledad
de minutos apátridas,
en el deseo errático
de unos labios jugosos y sensuales.
IV
Susurrarás ni nombre por las tardes,
cuando todo se anegue en el silencio
y contemples crepúsculos vacíos
susceptibles de ser segundos plenos.
V
La niebla nos hará sus hijos pródigos
con sus brazos azules.
VI
Me mirarás desnudo entre las sábanas,
en el espejo amado de tu infancia.
VII
Diecisiete violetas esperando
que nos veamos solos por las calles.
VIII
La luna será cómplice
de nuestras horas lánguidas de fuego.
IX
El instinto de tierra
nos acompañará toda la vida
y nos dará el regalo
de los pájaros híbridos de sueño.
X
Utopías amadas,
mensajes en botellas en la orilla
de un mar embravecido y misterioso.
XI
Me llamarás oculto entre las rocas
y mi voz te hará aliado de los vientos.
XII
En balcones de sol seré tu amiga
y tú mi compañero de la luna.
XIII
Miraremos a Venus por las noches
y sabremos que el otro está muy cerca.
XIV
Un lobo solitario en la manada
aullará sin un límite
cada vez que mi nombre sea tuyo.
XV
Una lágrima blanca en la penumbra
en laberintos áureos
alcanzará mi alado corazón.
XVI
Tu regreso será mi obsequio lúbrico
en mi caja de música y coral.
XVII
Cruzaremos la calle sonrientes
y nos saludaremos sin tocarnos
escondiendo en la piel nuestro secreto.
Ana Muela Sopeña
I
Frumuseţea unei lumi subacvatice
ne-aşteptă de după primul colţ.
Atunci săruturile noastre vor fi copaci
şi ne vom acoperi cu umbra lor.
II
Tu îmi vei apărea prin ceaţă.
Te voi întrezări printre stropii de ploaie
în bifurcaţiile trandafirilor,
dincolo de lumină şi sclipirile ei repetate.
III
Te voi duce enigmatic
în această singurătate
de minute apatride
în visul extravagant
al unor buze jucăuşe şi senzuale,
IV
Şopteşti numele meu în ceas de seară,
când totul se scufundă în tăcere
şi contempli amurguri goale
susceptibile de a fi secunde pline.
V
Ceaţa ne va face fiii risipitori
cu braţele ei azurii.
VI
Mă priveşti stând gol printre plăpumi
în oglinda îndrăgită a copilăriei.
VII
Şaptesprezece violete aşteptând
când ne vom vedea singuri pe stradă.
VIII
Luna va fi complice
al orelor noastre languroase de foc.
IX
Instinctul pământesc
ne va acompania toată viaţa
şi ne va da cadoul
păsărilor corcite ale visului.
X
Utopii iubite,
mesaje în sticle pe malurile
unei mări dure şi misterioase.
XI
Mă vei chema ascuns printre roci
iar vocea mea te va face aliatul vânturilor.
XII
În balcoane de soare voi fi amica ta
iar tu prietenul meu din lună.
XIII
Privi-vom pe Venera în toiul nopţii
şi şti-vom că celălalt e foarte aproape.
XIV
Un lup solitar în haită
va urla fără oprire
de fiecare dată când numele meu fi-va al tău.
XV
O lacrimă albă prelinsă în penumbră
în labirinturi aurii
atinge-va inima mea înaripată.
XVI
Întoarcerea ta fi-va cadoul bine gresat
în lada de muzică şi coral.
XVII
Vom trece pe drum zâmbitori
şi ne vom saluta cu privirea
ocultându-ne sub piele secretul.
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
DIECISIETE VIOLETAS ESPERANDO
I
La belleza de un mundo bajo el agua
nos espera a la vuelta de la esquina.
Entonces nuestros besos serán árboles
y nos cobijaremos con su sombra.
II
Tú me recordarás entre la bruma.
Te visualizaré bajo la lluvia
en las encrucijadas de las rosas,
más allá de la luz y su frecuencia.
III
Te llevaré enigmático
en esa soledad
de minutos apátridas,
en el deseo errático
de unos labios jugosos y sensuales.
IV
Susurrarás ni nombre por las tardes,
cuando todo se anegue en el silencio
y contemples crepúsculos vacíos
susceptibles de ser segundos plenos.
V
La niebla nos hará sus hijos pródigos
con sus brazos azules.
VI
Me mirarás desnudo entre las sábanas,
en el espejo amado de tu infancia.
VII
Diecisiete violetas esperando
que nos veamos solos por las calles.
VIII
La luna será cómplice
de nuestras horas lánguidas de fuego.
IX
El instinto de tierra
nos acompañará toda la vida
y nos dará el regalo
de los pájaros híbridos de sueño.
X
Utopías amadas,
mensajes en botellas en la orilla
de un mar embravecido y misterioso.
XI
Me llamarás oculto entre las rocas
y mi voz te hará aliado de los vientos.
XII
En balcones de sol seré tu amiga
y tú mi compañero de la luna.
XIII
Miraremos a Venus por las noches
y sabremos que el otro está muy cerca.
XIV
Un lobo solitario en la manada
aullará sin un límite
cada vez que mi nombre sea tuyo.
XV
Una lágrima blanca en la penumbra
en laberintos áureos
alcanzará mi alado corazón.
XVI
Tu regreso será mi obsequio lúbrico
en mi caja de música y coral.
XVII
Cruzaremos la calle sonrientes
y nos saludaremos sin tocarnos
escondiendo en la piel nuestro secreto.
Ana Muela Sopeña
duminică, 8 mai 2011
Am ascuns păpuşile vechi din cârpă în magazia timpului
*
Refuz să arăt lumii asexualitatea
unui corp ce se trece interiorizând defecte
ce nu-i aparţin, ca şi când nimic
nu s-ar fi întâmplat şi viaţa ar fi fost o acrimonie
Am ascuns păpuşile vechi din cârpă în magazia
timpului, la adierea florilor de iasomie
şi la aroma unei pruncii care şi acum îmi gângureşte,
la mângâierea mâinilor desfrunzite ale mamei mele
atunci când sorbeau lacrimile-mi
A închis ultimul bar de noapte şi a încetat
să-mi mai vândă, să pună preţ pe minciuni,
condamnat să rămână o marionetă căreia, în mod fatal,
coasa precisă a morţii îi va tăia toate aţele
Poem de Fernando Sabido, traducere în română de Andrei Langa
*****
ESCONDÍ LAS VIEJAS MUÑECAS DE TRAPO EN EL DESVÁN DEL TIEMPO
Me niego a mostrar al mundo la asexualidad
de un cuerpo que envejece interiorizando culpas
que no le corresponden, como si no hubiera
ocurrido y la vida fuera un sarcasmo de mal gusto
Escondí las viejas muñecas de trapo en el desván
del tiempo, al socaire de los jazmines
y del olor de una infancia que aún me arrulla,
del afecto de las manos deshojadas de mi madre
cuando enjugaban mis lágrimas impares
Ha cerrado el último bar de la noche y dejo
de venderme, de poner precio a las mentiras,
condenado a ser un guiñol al que fatalmente
la certera guadaña de la muerte segará los hilos
Fernando Sabido
Refuz să arăt lumii asexualitatea
unui corp ce se trece interiorizând defecte
ce nu-i aparţin, ca şi când nimic
nu s-ar fi întâmplat şi viaţa ar fi fost o acrimonie
Am ascuns păpuşile vechi din cârpă în magazia
timpului, la adierea florilor de iasomie
şi la aroma unei pruncii care şi acum îmi gângureşte,
la mângâierea mâinilor desfrunzite ale mamei mele
atunci când sorbeau lacrimile-mi
A închis ultimul bar de noapte şi a încetat
să-mi mai vândă, să pună preţ pe minciuni,
condamnat să rămână o marionetă căreia, în mod fatal,
coasa precisă a morţii îi va tăia toate aţele
Poem de Fernando Sabido, traducere în română de Andrei Langa
*****
ESCONDÍ LAS VIEJAS MUÑECAS DE TRAPO EN EL DESVÁN DEL TIEMPO
Me niego a mostrar al mundo la asexualidad
de un cuerpo que envejece interiorizando culpas
que no le corresponden, como si no hubiera
ocurrido y la vida fuera un sarcasmo de mal gusto
Escondí las viejas muñecas de trapo en el desván
del tiempo, al socaire de los jazmines
y del olor de una infancia que aún me arrulla,
del afecto de las manos deshojadas de mi madre
cuando enjugaban mis lágrimas impares
Ha cerrado el último bar de la noche y dejo
de venderme, de poner precio a las mentiras,
condenado a ser un guiñol al que fatalmente
la certera guadaña de la muerte segará los hilos
Fernando Sabido
joi, 5 mai 2011
Am văzut-o
*
Am văzut-o cum vine,
aşteptată sau nu,
încet sau deodată.
Şi pleacă victorioasă
sau aşa crede,
pentru că nu poate lua
decât ceea ce poate duce,
ceea ce se poate pierde.
De fiecare dată constată
că Altcineva a fost primul
şi înţelege că şi acum
puterea îi este dată
doar pentru a se supune
şi a-şi purta în tăcere,
povara acestei cunoaşteri
de-a lungul Vieţii nesfârşite.
Elena Liliana Popescu
*****
LA HE VISTO
La he visto llegar,
esperada o no,
despacio o de pronto.
Y se aleja victoriosa,
o eso cree.
Pues sólo puede coger
lo que puede llevar,
lo que se puede perder.
Cada vez comprueba
que Otro ha sido el primero
y comprende una vez más
que le dieron poder
sólo para obedecer
y para llevar en silencio
el peso de ese conocimiento
durante la Vida infinita…
Poema de Elena Liliana Popescu traducido al español por Joaquín Garrigós
Del poemario "Canto de amor" 1999
*****
Original en rumano y traducción al castellano tomados de la página web Arte poética:
http://www.artepoetica.net
Antología de Poesía Universal dirigida por André Cruchaga
Am văzut-o cum vine,
aşteptată sau nu,
încet sau deodată.
Şi pleacă victorioasă
sau aşa crede,
pentru că nu poate lua
decât ceea ce poate duce,
ceea ce se poate pierde.
De fiecare dată constată
că Altcineva a fost primul
şi înţelege că şi acum
puterea îi este dată
doar pentru a se supune
şi a-şi purta în tăcere,
povara acestei cunoaşteri
de-a lungul Vieţii nesfârşite.
Elena Liliana Popescu
*****
LA HE VISTO
La he visto llegar,
esperada o no,
despacio o de pronto.
Y se aleja victoriosa,
o eso cree.
Pues sólo puede coger
lo que puede llevar,
lo que se puede perder.
Cada vez comprueba
que Otro ha sido el primero
y comprende una vez más
que le dieron poder
sólo para obedecer
y para llevar en silencio
el peso de ese conocimiento
durante la Vida infinita…
Poema de Elena Liliana Popescu traducido al español por Joaquín Garrigós
Del poemario "Canto de amor" 1999
*****
Original en rumano y traducción al castellano tomados de la página web Arte poética:
http://www.artepoetica.net
Antología de Poesía Universal dirigida por André Cruchaga
Naufragiul
*
Acolo unde începe noaptea, se termină marea.
Aşa, până când neonul
se înalţă la ceruri,
vântul din Est parcurge străzile,
parcul silenţios, orele acestea goale,
tavernele rămase însingurate în mod ciudat,
precum o barcă sumbră,
urcând prin ceaţă.
Ştii doar că nu duce spre vreun paradis,
că grădina a rămas în urmă
cu murmurul ei de nume,
şi se opreşte poate prin unghere,intemperia ştergând urmele vieţii tale
şi nişte date confuze în aşteptarea unui rol.
Insişti, oricum, să umbli pe străzile pustii,
cătând acele locuri pe care nimeni nu le-a tranzitat,
acoperişuri protectoare
sau o rămăşiţă de vară,
departe de memoria ce merge încet
spre singurătatea albastră şi spre maree.
Doarme după geamurile de Algeciras. Eterică,
culcă pulsul său pe perine.
Lasă ca vântul să hohotească iar timpul să se rotească în ea
precum un prâsnel de cristal şi spumă
pe stâncile dimineţii.
Sigur că ştii, da, această Insulă
s-a destins prea devreme şi a stins toate luminile.
Iarna umblă printre prâsnele, incerte.
Taie în ceaţă ascuţişul discordant al sirenelor
Naufragiul înaintează, însă, spre zorii zilei,
spre templele triste ale eşecului şi ale frigului,
cel hărţuit de umbre şi fulgere şi ogari,
până la porturile triste ale deziluzionării.
Acolo unde începe noaptea, se termină marea.
Un corp frumos, un corp,
precum un trandafir învins,
râul visurilor se varsă peste plajă.
Poem de Domingo F. Faílde, traducere în română de Andrei Langa
*****
EL NÁUFRAGO
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Así, mientras asciende
el neón a los cielos,
el viento de levante cruza las avenidas,
el parque silencioso, a estas horas vacío,
las tabernas extrañamente solas,
y se instala tal vez en las esquinas,
como un velero oscuro,
trepando por la niebla.
Sabes que no conduce a ningún paraíso,
que atrás quedó el jardín
con su rumor de nombres,
la intemperie borrando las huellas de tu vida
y unos datos confusos pendientes de un papel.
Insistes, sin embargo, por las calles desiertas,
buscando esos lugares que nadie ha transitado,
los techos protectores
o un retazo de estío,
lejos de la memoria que camina despacio
hacia la soledad azul y las mareas.
Duerme tras las ventanas Algeciras. Ingrávida,
tiende su pulso lento sobre los almohadones.
Deja que el viento brame y el tiempo gire en ella
como una peonza de cristales y espuma
en los acantilados de la madrugada.
Lo sabes, sí, esta Isla
se ha acostado temprano y ha apagado las luces.
El invierno deambula por los muelles, inciertos.
Corta la niebla el filo ronco de las sirenas.
Pero el náufrago corre,
sin rumbo, hacia la aurora,
hacia los tristes templos del fracaso y el frío,
hostigado por sombras y rayos y lebreles,
hacia los tristes puertos de la desolación.
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Un cuerpo hermoso, un cuerpo,
como un rosal vencido,
el río de los sueños vierte sobre la playa.
Domingo F. Faílde
Acolo unde începe noaptea, se termină marea.
Aşa, până când neonul
se înalţă la ceruri,
vântul din Est parcurge străzile,
parcul silenţios, orele acestea goale,
tavernele rămase însingurate în mod ciudat,
precum o barcă sumbră,
urcând prin ceaţă.
Ştii doar că nu duce spre vreun paradis,
că grădina a rămas în urmă
cu murmurul ei de nume,
şi se opreşte poate prin unghere,intemperia ştergând urmele vieţii tale
şi nişte date confuze în aşteptarea unui rol.
Insişti, oricum, să umbli pe străzile pustii,
cătând acele locuri pe care nimeni nu le-a tranzitat,
acoperişuri protectoare
sau o rămăşiţă de vară,
departe de memoria ce merge încet
spre singurătatea albastră şi spre maree.
Doarme după geamurile de Algeciras. Eterică,
culcă pulsul său pe perine.
Lasă ca vântul să hohotească iar timpul să se rotească în ea
precum un prâsnel de cristal şi spumă
pe stâncile dimineţii.
Sigur că ştii, da, această Insulă
s-a destins prea devreme şi a stins toate luminile.
Iarna umblă printre prâsnele, incerte.
Taie în ceaţă ascuţişul discordant al sirenelor
Naufragiul înaintează, însă, spre zorii zilei,
spre templele triste ale eşecului şi ale frigului,
cel hărţuit de umbre şi fulgere şi ogari,
până la porturile triste ale deziluzionării.
Acolo unde începe noaptea, se termină marea.
Un corp frumos, un corp,
precum un trandafir învins,
râul visurilor se varsă peste plajă.
Poem de Domingo F. Faílde, traducere în română de Andrei Langa
*****
EL NÁUFRAGO
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Así, mientras asciende
el neón a los cielos,
el viento de levante cruza las avenidas,
el parque silencioso, a estas horas vacío,
las tabernas extrañamente solas,
y se instala tal vez en las esquinas,
como un velero oscuro,
trepando por la niebla.
Sabes que no conduce a ningún paraíso,
que atrás quedó el jardín
con su rumor de nombres,
la intemperie borrando las huellas de tu vida
y unos datos confusos pendientes de un papel.
Insistes, sin embargo, por las calles desiertas,
buscando esos lugares que nadie ha transitado,
los techos protectores
o un retazo de estío,
lejos de la memoria que camina despacio
hacia la soledad azul y las mareas.
Duerme tras las ventanas Algeciras. Ingrávida,
tiende su pulso lento sobre los almohadones.
Deja que el viento brame y el tiempo gire en ella
como una peonza de cristales y espuma
en los acantilados de la madrugada.
Lo sabes, sí, esta Isla
se ha acostado temprano y ha apagado las luces.
El invierno deambula por los muelles, inciertos.
Corta la niebla el filo ronco de las sirenas.
Pero el náufrago corre,
sin rumbo, hacia la aurora,
hacia los tristes templos del fracaso y el frío,
hostigado por sombras y rayos y lebreles,
hacia los tristes puertos de la desolación.
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Un cuerpo hermoso, un cuerpo,
como un rosal vencido,
el río de los sueños vierte sobre la playa.
Domingo F. Faílde
marți, 3 mai 2011
Rugăciune pentru Maria Tereza
*
O singură lacrimă,
orele moarte
şi ruptura timpului
pentru trădare.
Intrăm în casa Dumnezeului nostru.
În mijlocul atâteai credinţi se aşează oamenii,
se îndoctrinează, se roagă, cântă,
însă eu pot să îl văd doar pe părintele meu,
împotrivindu-se minuscul
precum o insectă într-o ceaşcă de cafea.
Presupun că e trist,
presupun însă multe lucruri acum
şi-n astă alinare a rugăciunii
sărut fruntea sa pentru a-i spune un neadevăr.
Îi reamintesc de prostia mea făcută dis-de-dimineaţă,
fiindcă faptul de a râde ascunde
frica noastră totală de a-nainta.
El memorează doar ridurile ei de pe chip
şi în momentul suprem, cel mai intim,
închide ochii mamei sale
care şi-acum mai comportă această aromă.
Viaţa insistă să ne alinte
şi vântul continuă să bată
într-o limbă secretă.
O singură lacrimă pentru trădare
şi o mireasmă de trandafir rămasă de la bunica.
Poem de Beatriz Estrada, traducere în română de Andrei Langa
*****
ORACIÓN POR MARÍA TERESA
Una sola lágrima,
las horas muertas
y la fractura del tiempo
por la traición.
Entramos a la casa del señor nuestro dios.
En medio de tanta fe la gente se sienta,
adoctrina, reza, canta,
pero yo sólo puedo ver a mi padre
resistiéndose minúsculo
como un insecto en una taza de café.
Supongo que está triste
pero supongo muchas cosas ahora,
y en el consuelo de la oración
beso su frente para decirle una mentira.
Le recuerdo mi tropiezo en la mañana
porque la risa oculta
todo nuestro miedo a seguir.
Pero él memoriza los pliegues de su rostro
y en el acto más íntimo
cierra los ojos de su madre
que todavía conserva ese aroma
La vida insiste en acariciarnos
y el viento se prolonga
en un idioma secreto.
Una sola lágrima por la traición
y el perfume de rosas de la abuela.
Beatriz Estrada
O singură lacrimă,
orele moarte
şi ruptura timpului
pentru trădare.
Intrăm în casa Dumnezeului nostru.
În mijlocul atâteai credinţi se aşează oamenii,
se îndoctrinează, se roagă, cântă,
însă eu pot să îl văd doar pe părintele meu,
împotrivindu-se minuscul
precum o insectă într-o ceaşcă de cafea.
Presupun că e trist,
presupun însă multe lucruri acum
şi-n astă alinare a rugăciunii
sărut fruntea sa pentru a-i spune un neadevăr.
Îi reamintesc de prostia mea făcută dis-de-dimineaţă,
fiindcă faptul de a râde ascunde
frica noastră totală de a-nainta.
El memorează doar ridurile ei de pe chip
şi în momentul suprem, cel mai intim,
închide ochii mamei sale
care şi-acum mai comportă această aromă.
Viaţa insistă să ne alinte
şi vântul continuă să bată
într-o limbă secretă.
O singură lacrimă pentru trădare
şi o mireasmă de trandafir rămasă de la bunica.
Poem de Beatriz Estrada, traducere în română de Andrei Langa
*****
ORACIÓN POR MARÍA TERESA
Una sola lágrima,
las horas muertas
y la fractura del tiempo
por la traición.
Entramos a la casa del señor nuestro dios.
En medio de tanta fe la gente se sienta,
adoctrina, reza, canta,
pero yo sólo puedo ver a mi padre
resistiéndose minúsculo
como un insecto en una taza de café.
Supongo que está triste
pero supongo muchas cosas ahora,
y en el consuelo de la oración
beso su frente para decirle una mentira.
Le recuerdo mi tropiezo en la mañana
porque la risa oculta
todo nuestro miedo a seguir.
Pero él memoriza los pliegues de su rostro
y en el acto más íntimo
cierra los ojos de su madre
que todavía conserva ese aroma
La vida insiste en acariciarnos
y el viento se prolonga
en un idioma secreto.
Una sola lágrima por la traición
y el perfume de rosas de la abuela.
Beatriz Estrada
joi, 28 aprilie 2011
Visul lui sicomoro
*
Ultimele păsări concresc odată cu venirea ploii
Veycel Çolak
Cristalul făcut fărâme în urechi
tot ascultând cuvântul de piatră
(Altfel de lacrimi.
Nu există noapte,
pentru că nu cunosc spaţiul visului
neîmplinit, lumina copacului cel diferit,
bezna bântuie în ochi
Cuvinte şi urzici, aşchii
de violină în cântecul păsărilor)
încrustat în smochine şi licoarea de jasmin
culmina-va durerea.
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
EL SUEÑO DEL SICÓMORO
Los últimos pájaros se acrecen con la lluvia
Veysel Çolak
El cristal hecho añicos en los oídos
por escuchar la palabra de piedra
(Lágrimas de otra manera.
No hay noche,
pues no conozco el espacio del sueño
roto, la luz del árbol de otra manera,
oscuridad ceniza en los ojos
Palabras y ortigas, migajas
de violín en el canto de las aves)
incrustado en higos y licor de jazmín
culminará el dolor.
Pere Bessó
De Aigües turques
*****
EL SOMNI DEL SICÒMOR
Els darrers ocells s’acreixen amb la pluja
Veysel Çolak
El cristall esmicolat a l’oïda
per escoltar la paraula de pedra
(Llàgrimes d’una altra manera.
No hi ha nit,
car no conec l’espai del somni
trencat, la llum de l’arbre d’una altra manera,
foscor cendra als ulls.
Paraules i ortigues, engrunes
de violí en el cant de les aus)
incrustat en figues i licor de gessamí
culminarà el dolor.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
Ultimele păsări concresc odată cu venirea ploii
Veycel Çolak
Cristalul făcut fărâme în urechi
tot ascultând cuvântul de piatră
(Altfel de lacrimi.
Nu există noapte,
pentru că nu cunosc spaţiul visului
neîmplinit, lumina copacului cel diferit,
bezna bântuie în ochi
Cuvinte şi urzici, aşchii
de violină în cântecul păsărilor)
încrustat în smochine şi licoarea de jasmin
culmina-va durerea.
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
EL SUEÑO DEL SICÓMORO
Los últimos pájaros se acrecen con la lluvia
Veysel Çolak
El cristal hecho añicos en los oídos
por escuchar la palabra de piedra
(Lágrimas de otra manera.
No hay noche,
pues no conozco el espacio del sueño
roto, la luz del árbol de otra manera,
oscuridad ceniza en los ojos
Palabras y ortigas, migajas
de violín en el canto de las aves)
incrustado en higos y licor de jazmín
culminará el dolor.
Pere Bessó
De Aigües turques
*****
EL SOMNI DEL SICÒMOR
Els darrers ocells s’acreixen amb la pluja
Veysel Çolak
El cristall esmicolat a l’oïda
per escoltar la paraula de pedra
(Llàgrimes d’una altra manera.
No hi ha nit,
car no conec l’espai del somni
trencat, la llum de l’arbre d’una altra manera,
foscor cendra als ulls.
Paraules i ortigues, engrunes
de violí en el cant de les aus)
incrustat en figues i licor de gessamí
culminarà el dolor.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
sâmbătă, 23 aprilie 2011
Fotografie cu velatură
*
(Femeie înecată pe plaja din Tarifa)
Dacă ajungeam astăzi cu un tren.
Dacă ajungeam astăzi dimineaţă, foarte devreme, cu un tren.
Dacă ajungeam astăzi, încărcată, foarte, foarte încărcată,
aproape dezorientată, cu un tren de pasageri.
De pasageri chinezi sau albi precum eu. De teribile bărci amputate.
De avioane căzute, de automobile, pasageri de automobile cu airbag
şi aş fi zis -ca printre altele-:
„Eu sunt fiică de fiică de la fiica de un cineva
descendent direct a lui Averroes
-panteist de asemenea ca bunicul meu-
sau străbunicul al aceluiaşi ascendent de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”.
Nu însă. „Să nu zicem. Să nu pronunţăm cumva”.
Nu aş putea să vă spun că numele meu e de descendenţă firească sudică,
filiaţie de carne cu puf,
de draperii pufoase cu sudoare din sud,
de timp al tampoanelor de grăsime de cămilă,
de acoperire a feţei albe-obscure, cu două oglinzi negre precum lunile
pe suprafaţa de pânză, căi de lacrimi ca perlele de alcófar,
de salivare de la aromele emblematice de miel contra vânturilor nordice
de scuipare a cuvintelor la coborârea din trenul acesta,
de scuipare a tăcerii călătorilor albi, negri ca noaptea
atunci când sunt înghiţiţi de mare,
de scuipare în atâtea state, în atâtea demarcaţii
pestilenţiale, cu muşti pe buzele -fără de apă- ale copiilor,
de scuipare în tren.
Dacă aş fi ajuns în astă dimineaţă rece
înfăşurată de cu zori într-un tren.
Dacă aş fi ajuns fără de haine la astă altă extremitate
.......................................sau
cu haina îmbibată de vrerea de a crede
în dumnezeul din nord ori în Al-andalus.
Poem de Dolors Alberola, traducere în română de Andrei Langa
*****
FOTOGRAFÍA CON VELADURA
(Mujer ahogada en la playa de Tarifa)
Si hubiera llegado hoy en un tren.
Si hubiera llegado esta mañana, temprano, muy temprano, en un tren.
Si hubiera llegado, cargada, muy, muy cargada,
extraviada casi, en un terrible tren de pasajeros.
De pasajeros chinos o blancos como yo. De terribles pateras amputadas.
De aviones caídos, de coches, pasajeros de coches con airbag
y os hubiera dicho -casualmente-:
“Yo soy la hija de la hija de la hija de alguien
descendiente directo de Averroes
-panteísta también mi bisabuelo-,
o la tataraalgo del mismo ascendiente de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”.
Pero no. “No decir. No pronunciar acaso”.
No podría contaros que mi nombre es normal descendencia del sur,
descendencia de carne con hilachas,
de tapices hilados con el sudor del sur,
de tiempo de tampones de grasa de camello,
de cubrirme la cara blanca oscura, con dos espejos negros como lunas
aflorando del lienzo, sendas lágrimas como perlas de alcófar,
de escupir un cordero de aromas emblemáticos contra el viento del norte,
de escupir las palabras al bajar de este tren,
de escupir el silencio de viajeros blancos, oscuros tal la noche
cuando devoran mar,
de escupir tantos pueblos, tantas demarcaciones
pestilentes, con moscas en los labios -sin agua- de los niños,
con oasis de miedo encendidos de rabia,
de escupir en el tren.
Si hubiera llegado esta mañana fría
envuelta en algún tren de madrugada.
Si hubiera llegado sin ropa a esa otra orilla
........................................o
con la ropa mojada de creer
en el señor del norte o en Al-andalus.
Dolors Alberola
(Femeie înecată pe plaja din Tarifa)
Dacă ajungeam astăzi cu un tren.
Dacă ajungeam astăzi dimineaţă, foarte devreme, cu un tren.
Dacă ajungeam astăzi, încărcată, foarte, foarte încărcată,
aproape dezorientată, cu un tren de pasageri.
De pasageri chinezi sau albi precum eu. De teribile bărci amputate.
De avioane căzute, de automobile, pasageri de automobile cu airbag
şi aş fi zis -ca printre altele-:
„Eu sunt fiică de fiică de la fiica de un cineva
descendent direct a lui Averroes
-panteist de asemenea ca bunicul meu-
sau străbunicul al aceluiaşi ascendent de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”.
Nu însă. „Să nu zicem. Să nu pronunţăm cumva”.
Nu aş putea să vă spun că numele meu e de descendenţă firească sudică,
filiaţie de carne cu puf,
de draperii pufoase cu sudoare din sud,
de timp al tampoanelor de grăsime de cămilă,
de acoperire a feţei albe-obscure, cu două oglinzi negre precum lunile
pe suprafaţa de pânză, căi de lacrimi ca perlele de alcófar,
de salivare de la aromele emblematice de miel contra vânturilor nordice
de scuipare a cuvintelor la coborârea din trenul acesta,
de scuipare a tăcerii călătorilor albi, negri ca noaptea
atunci când sunt înghiţiţi de mare,
de scuipare în atâtea state, în atâtea demarcaţii
pestilenţiale, cu muşti pe buzele -fără de apă- ale copiilor,
de scuipare în tren.
Dacă aş fi ajuns în astă dimineaţă rece
înfăşurată de cu zori într-un tren.
Dacă aş fi ajuns fără de haine la astă altă extremitate
.......................................sau
cu haina îmbibată de vrerea de a crede
în dumnezeul din nord ori în Al-andalus.
Poem de Dolors Alberola, traducere în română de Andrei Langa
*****
FOTOGRAFÍA CON VELADURA
(Mujer ahogada en la playa de Tarifa)
Si hubiera llegado hoy en un tren.
Si hubiera llegado esta mañana, temprano, muy temprano, en un tren.
Si hubiera llegado, cargada, muy, muy cargada,
extraviada casi, en un terrible tren de pasajeros.
De pasajeros chinos o blancos como yo. De terribles pateras amputadas.
De aviones caídos, de coches, pasajeros de coches con airbag
y os hubiera dicho -casualmente-:
“Yo soy la hija de la hija de la hija de alguien
descendiente directo de Averroes
-panteísta también mi bisabuelo-,
o la tataraalgo del mismo ascendiente de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”.
Pero no. “No decir. No pronunciar acaso”.
No podría contaros que mi nombre es normal descendencia del sur,
descendencia de carne con hilachas,
de tapices hilados con el sudor del sur,
de tiempo de tampones de grasa de camello,
de cubrirme la cara blanca oscura, con dos espejos negros como lunas
aflorando del lienzo, sendas lágrimas como perlas de alcófar,
de escupir un cordero de aromas emblemáticos contra el viento del norte,
de escupir las palabras al bajar de este tren,
de escupir el silencio de viajeros blancos, oscuros tal la noche
cuando devoran mar,
de escupir tantos pueblos, tantas demarcaciones
pestilentes, con moscas en los labios -sin agua- de los niños,
con oasis de miedo encendidos de rabia,
de escupir en el tren.
Si hubiera llegado esta mañana fría
envuelta en algún tren de madrugada.
Si hubiera llegado sin ropa a esa otra orilla
........................................o
con la ropa mojada de creer
en el señor del norte o en Al-andalus.
Dolors Alberola
vineri, 22 aprilie 2011
Întâmpinarea poeziei
*
Leneş, ca orice mister, aş arunca în urmă pietre
Cu mâna ta, desigur, femeie minunată,
Ca urma ta să nască doar femei,
Parnasul sa-ţi întindă verzi braţele de iarbă,
De soare, Pyrrha, tu, femeia mulţumitoare,
Sa întinzi în urma-ţi haremul meu de raze,
Doar Parnasul sa-ţi împlinească tigrii paradisului
Dedus din atentatele uşoare la adresa mişcării
Şi vulturii turbaţi de pulbere să bată aripa
Cu zgomotul ceţii alături.
Ajută-mă, curtat de pedeapsă,
Să mă grozăvesc cu lumina ochilor tăi!
Ionel Muscalu
*****
EL RECIBIMIENTO DE LA POESÍA
Perezoso, como cualquier otro misterio, yo tiraría piedras hacia atrás
Con tu suave mano, por supuesto, mujer maravillosa,
Para que tu rastro pueda dar a luz sólo mujeres
Y para que el Parnaso te estire sus brazos de hierba verde,
Llenos de sol, Pirra, tu, mujer agradecida,
Que extiendes a tu espalda mi harén de rayos,
Y sólo el Parnaso te cumple tus tigres del paraíso
Deducido de los finos atentados contra el movimiento
Y que las águilas locas de polvo se acuerdan de su aleteo
Con el ruido de la niebla.
Ayúdame, cortejado por el castigo,
A exponerme a la luz junto con tus ojos grandes!
Poema de Ionel Muscalu traducido al español por Andrei Langa
Leneş, ca orice mister, aş arunca în urmă pietre
Cu mâna ta, desigur, femeie minunată,
Ca urma ta să nască doar femei,
Parnasul sa-ţi întindă verzi braţele de iarbă,
De soare, Pyrrha, tu, femeia mulţumitoare,
Sa întinzi în urma-ţi haremul meu de raze,
Doar Parnasul sa-ţi împlinească tigrii paradisului
Dedus din atentatele uşoare la adresa mişcării
Şi vulturii turbaţi de pulbere să bată aripa
Cu zgomotul ceţii alături.
Ajută-mă, curtat de pedeapsă,
Să mă grozăvesc cu lumina ochilor tăi!
Ionel Muscalu
*****
EL RECIBIMIENTO DE LA POESÍA
Perezoso, como cualquier otro misterio, yo tiraría piedras hacia atrás
Con tu suave mano, por supuesto, mujer maravillosa,
Para que tu rastro pueda dar a luz sólo mujeres
Y para que el Parnaso te estire sus brazos de hierba verde,
Llenos de sol, Pirra, tu, mujer agradecida,
Que extiendes a tu espalda mi harén de rayos,
Y sólo el Parnaso te cumple tus tigres del paraíso
Deducido de los finos atentados contra el movimiento
Y que las águilas locas de polvo se acuerdan de su aleteo
Con el ruido de la niebla.
Ayúdame, cortejado por el castigo,
A exponerme a la luz junto con tus ojos grandes!
Poema de Ionel Muscalu traducido al español por Andrei Langa
Cuvintele
*
Cuvintele nu se azvârl pe pagină, nici măcar pe fereastră,
nici măcar nu se potrivesc, nu se meșteșugesc, nu se meșteresc,
ele nu se judecă, nici nu se rumegă, nu se fumează cuvintele,
Ele trebuie așezate sfios,
lăsate să se foiască încă,
să se miște, să susure, să foșgăie,
să-şi limpezească, să-si traiască, singure sensurile.
Cuvintele trebuie tratate cu rabdare,
cu soluții speciale, scoase din istorii personale,
culturale, senzoriale, individuale,
Ele se pipăie și uneori se dau de la Domnul.
Alteori vin din legume, soare si apă,
din aer - eterice sau din pământ - sferice.
Cuvintele nu se zgândăresc şi nu se zădără,
cuvintele tactil se aluneca pe lângă corp,
cuvintele se foșnesc, dar nu ca paginile, nu ca banii,
ci ca sensurile pline ale obiectelor, ale lucrurilor,
cu ale lor senzații nocturne,
când își trosnesc oasele de aer şi sticlă
prin toate ungherele caselor, ca niște mistere.
Cuvintele se visează ziua, uneori pe tocuri,
și se dumiresc noaptea, când ele te vizitează,
în timp ce tu ți le aşterni în liniște si-n anvergura lor,
în amintirea cutelor săpate la ochi, la gura, la frunte.
Cuvintele se strecoară prin semnele de punctuație,
cum strecura prin sedilă bunica brânza:
Asta la om, asta la paseri, asta la porci!
Cuvintele nu-s de aur au de platină,
cuvântul aur fiind atât de scurt,
cât şi apa, cât si cer, cât și aer,
iar cuvântul diamante fiind șlefuit,
ca de aer pasărea zburătoare,
nu zburătăcitoare,
ci cea coborâtoare din soare.
În clepsidrele noastre foșnind a clipe
la timpul trecut,
cuvintele obișnuite seduc,
cele importante trecând
nu în viitor,
ci prin ziceri și combinații
de alte si alte mâini generații.
Ionel Muscalu
*****
LAS PALABRAS
Las palabras no se avientan a la página o por la ventana,
no se ajustan, ni se fabrican, ni se engranan.
Las palabras no se juzgan, ni se digieren, ni se fuman,
ellas deben ser dócilmente colocadas y
- todavía hojeadas -
hay que dejar que se muevan, que susurren, que retumben,
que se aclaren y vivan solas sus significados.
Las palabras deben ser tratadas con paciencia,
con soluciones especiales que vienen de historias
-personales, culturales, sensoriales-
A veces las palabras se palpan y están dadas por el Señor,
a veces vienen de las verduras, del agua, del sol
y del aire- etéreas, terrestres, esféricas-
Las palabras no se provocan,
y se deslizan en el cuerpo por el tacto.
Las palabras rechinan pero no como las puertas o los dientes
sino como los sentidos llenos de significados,
con sensaciones nocturnas
cuando truenan sus huesos, de aire y de vidrio,
como unos misterios,
a través de los rincones de las casas.
Las palabras están en la memoria,
en los pliegues de los ojos, de la boca y de la frente.
Las palabras se sueñan de día, a veces con tacones
mientras las escribes extendidas
y se iluminan cuando te visitan por la noche.
Las palabras se flitran
como filtra la abuela el queso en la coladera
como los ¡hombres, pájaros y cerdos!
con los signos de puntuación.
Las palabras no son de oro ni de plata.
La palabra oro es tan corta
como agua, cielo, aire
y la palabra diamante es pulida
como el pájaro es pulido por el aire
que no vuela sin rumbo
sino que desciende del sol.
En nuestros relojes de arena
se murmura, por momentos,
que el tiempo ha pasado.
Las palabras ordinarias se van,
las importantes se escapan
pero no irán al futuro
sino por dichos y combinaciones
de otras y otras generaciones
Poema de Ionel Muscalu traducido por Nicoleta Ilie y Beatriz Estrada
Cuvintele nu se azvârl pe pagină, nici măcar pe fereastră,
nici măcar nu se potrivesc, nu se meșteșugesc, nu se meșteresc,
ele nu se judecă, nici nu se rumegă, nu se fumează cuvintele,
Ele trebuie așezate sfios,
lăsate să se foiască încă,
să se miște, să susure, să foșgăie,
să-şi limpezească, să-si traiască, singure sensurile.
Cuvintele trebuie tratate cu rabdare,
cu soluții speciale, scoase din istorii personale,
culturale, senzoriale, individuale,
Ele se pipăie și uneori se dau de la Domnul.
Alteori vin din legume, soare si apă,
din aer - eterice sau din pământ - sferice.
Cuvintele nu se zgândăresc şi nu se zădără,
cuvintele tactil se aluneca pe lângă corp,
cuvintele se foșnesc, dar nu ca paginile, nu ca banii,
ci ca sensurile pline ale obiectelor, ale lucrurilor,
cu ale lor senzații nocturne,
când își trosnesc oasele de aer şi sticlă
prin toate ungherele caselor, ca niște mistere.
Cuvintele se visează ziua, uneori pe tocuri,
și se dumiresc noaptea, când ele te vizitează,
în timp ce tu ți le aşterni în liniște si-n anvergura lor,
în amintirea cutelor săpate la ochi, la gura, la frunte.
Cuvintele se strecoară prin semnele de punctuație,
cum strecura prin sedilă bunica brânza:
Asta la om, asta la paseri, asta la porci!
Cuvintele nu-s de aur au de platină,
cuvântul aur fiind atât de scurt,
cât şi apa, cât si cer, cât și aer,
iar cuvântul diamante fiind șlefuit,
ca de aer pasărea zburătoare,
nu zburătăcitoare,
ci cea coborâtoare din soare.
În clepsidrele noastre foșnind a clipe
la timpul trecut,
cuvintele obișnuite seduc,
cele importante trecând
nu în viitor,
ci prin ziceri și combinații
de alte si alte mâini generații.
Ionel Muscalu
*****
LAS PALABRAS
Las palabras no se avientan a la página o por la ventana,
no se ajustan, ni se fabrican, ni se engranan.
Las palabras no se juzgan, ni se digieren, ni se fuman,
ellas deben ser dócilmente colocadas y
- todavía hojeadas -
hay que dejar que se muevan, que susurren, que retumben,
que se aclaren y vivan solas sus significados.
Las palabras deben ser tratadas con paciencia,
con soluciones especiales que vienen de historias
-personales, culturales, sensoriales-
A veces las palabras se palpan y están dadas por el Señor,
a veces vienen de las verduras, del agua, del sol
y del aire- etéreas, terrestres, esféricas-
Las palabras no se provocan,
y se deslizan en el cuerpo por el tacto.
Las palabras rechinan pero no como las puertas o los dientes
sino como los sentidos llenos de significados,
con sensaciones nocturnas
cuando truenan sus huesos, de aire y de vidrio,
como unos misterios,
a través de los rincones de las casas.
Las palabras están en la memoria,
en los pliegues de los ojos, de la boca y de la frente.
Las palabras se sueñan de día, a veces con tacones
mientras las escribes extendidas
y se iluminan cuando te visitan por la noche.
Las palabras se flitran
como filtra la abuela el queso en la coladera
como los ¡hombres, pájaros y cerdos!
con los signos de puntuación.
Las palabras no son de oro ni de plata.
La palabra oro es tan corta
como agua, cielo, aire
y la palabra diamante es pulida
como el pájaro es pulido por el aire
que no vuela sin rumbo
sino que desciende del sol.
En nuestros relojes de arena
se murmura, por momentos,
que el tiempo ha pasado.
Las palabras ordinarias se van,
las importantes se escapan
pero no irán al futuro
sino por dichos y combinaciones
de otras y otras generaciones
Poema de Ionel Muscalu traducido por Nicoleta Ilie y Beatriz Estrada
Celei mai aproape
*
De ce-ţi sunt ochii verzi -
Coloarea wagnerianelor motive -
Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?
De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?
Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Şi din Ninive?
De ce, când plângi,
În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Şi crizanteme?...
De ce, când plângi,
Cu tine plânge tristeţea blondelor opale,
Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale
Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?...
De ce, când cânţi,
Cu tine cântă un infinit de armonii
Ce năvălesc tumultoase
Din golul zărilor,
Din astre,
Din zborul păsărilor albe,
Din fundul mărilor albastre,
Din lumea morţilor,
Din lumea părerilor de rău târzii?
Şi când stai ochi în ochi cu-amanţii - poeţi
Ce-ţi cântă ochii,
Părul
Şi buzele -
Când te-nfioară cuvintele ce n-au fost spuse,
Când in penumbra violetă a trioletelor apuse
Pui într-o cumpănă Minciuna
Şi-ntr-altă cumpănă-Adevărul,
De ce te pleci spre cel mai tânăr dintre poeţi,
Şi-i strângi cu sete
În palme capul,
Ca-ntr-o gheară de vultur însetat de sânge,
Şi dinţii tăi
De ce-i pictează, în rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trăit de sfintele poete
În noaptea-altarelor păgâne
Din Babilon
Şi din Ninive?...
Ion Minulescu
*****
PARA LA MÁS CERCANA
¿Por qué son tus ojos verdes,
El color de los motivos wagnerianos,
Y tu cabello negro como el error de las vírgenes inmaculadas?
¿Por qué están tus labios manchados de violetas pasajeras?
Y tus manos, ¿por qué son blancas como el blanco de los tristes altares
De Babilonia
Y de Nínive?...
¿Por qué, cuando lloras,
En tu llanto muere todo un mundo de pétalos
De rosas
De nardos,
De lirios blancos
Y de crisantemos?...
¿Por qué ,cuando lloras,
Contigo llora la tristeza de los rubios ópalos,
Y las antorchas prendidas en la sombra de los castillos medievales
Se apagan de un soplo como por el temor a las demoniacas maldiciones?.
¿Por qué, cuando cantas,
Contigo canta un infinito mundo de armonías
Que allanaron tumultuosas
El vacío de los horizontes,
De los astros,
Del vuelo de los pájaros blancos,
Del fondo de los mares azules,
Del mundo de los muertos,
Del mundo de los arrepentimientos tardíos?
Y cuando estás cara a cara con los amantes- poetas
Que cantan a tus ojos,
A tu cabello
Y a tus labios-
Cuando te estremecen las palabras que no han sido dichas;
Cuando la penumbra violeta de las trioletas entra en el ocaso
Y pones en un lado de la balanza la Mentira
Y en el otro la Verdad,
¿Por qué te inclinas hacia el más joven de los poetas
Y le aprietas con sed
La cabeza entre las palmas,
Como en la garra de un águila con sed de sangre?
Y tus dientes,
¿Por qué pintan en el rosado de las mejillas motivos
Asirios
Del poema vivido por las santas poetisas
En la noche de los altares paganos,
En Babilonia
Y en Nínive?...
Poema de Ion Minulescu traducido del rumano al español por Nicoleta Ilie y Beatriz Estrada
De ce-ţi sunt ochii verzi -
Coloarea wagnerianelor motive -
Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?
De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?
Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Şi din Ninive?
De ce, când plângi,
În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Şi crizanteme?...
De ce, când plângi,
Cu tine plânge tristeţea blondelor opale,
Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale
Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?...
De ce, când cânţi,
Cu tine cântă un infinit de armonii
Ce năvălesc tumultoase
Din golul zărilor,
Din astre,
Din zborul păsărilor albe,
Din fundul mărilor albastre,
Din lumea morţilor,
Din lumea părerilor de rău târzii?
Şi când stai ochi în ochi cu-amanţii - poeţi
Ce-ţi cântă ochii,
Părul
Şi buzele -
Când te-nfioară cuvintele ce n-au fost spuse,
Când in penumbra violetă a trioletelor apuse
Pui într-o cumpănă Minciuna
Şi-ntr-altă cumpănă-Adevărul,
De ce te pleci spre cel mai tânăr dintre poeţi,
Şi-i strângi cu sete
În palme capul,
Ca-ntr-o gheară de vultur însetat de sânge,
Şi dinţii tăi
De ce-i pictează, în rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trăit de sfintele poete
În noaptea-altarelor păgâne
Din Babilon
Şi din Ninive?...
Ion Minulescu
*****
PARA LA MÁS CERCANA
¿Por qué son tus ojos verdes,
El color de los motivos wagnerianos,
Y tu cabello negro como el error de las vírgenes inmaculadas?
¿Por qué están tus labios manchados de violetas pasajeras?
Y tus manos, ¿por qué son blancas como el blanco de los tristes altares
De Babilonia
Y de Nínive?...
¿Por qué, cuando lloras,
En tu llanto muere todo un mundo de pétalos
De rosas
De nardos,
De lirios blancos
Y de crisantemos?...
¿Por qué ,cuando lloras,
Contigo llora la tristeza de los rubios ópalos,
Y las antorchas prendidas en la sombra de los castillos medievales
Se apagan de un soplo como por el temor a las demoniacas maldiciones?.
¿Por qué, cuando cantas,
Contigo canta un infinito mundo de armonías
Que allanaron tumultuosas
El vacío de los horizontes,
De los astros,
Del vuelo de los pájaros blancos,
Del fondo de los mares azules,
Del mundo de los muertos,
Del mundo de los arrepentimientos tardíos?
Y cuando estás cara a cara con los amantes- poetas
Que cantan a tus ojos,
A tu cabello
Y a tus labios-
Cuando te estremecen las palabras que no han sido dichas;
Cuando la penumbra violeta de las trioletas entra en el ocaso
Y pones en un lado de la balanza la Mentira
Y en el otro la Verdad,
¿Por qué te inclinas hacia el más joven de los poetas
Y le aprietas con sed
La cabeza entre las palmas,
Como en la garra de un águila con sed de sangre?
Y tus dientes,
¿Por qué pintan en el rosado de las mejillas motivos
Asirios
Del poema vivido por las santas poetisas
En la noche de los altares paganos,
En Babilonia
Y en Nínive?...
Poema de Ion Minulescu traducido del rumano al español por Nicoleta Ilie y Beatriz Estrada
duminică, 27 martie 2011
Cap sau pajură.
*
Un cântec secular
trece prin tuneluri înspre seară.
Plouă cu peşti peste inima ta agitată
în timp ce eu te evoc.
Nu ai motive
pentru a smulge
petalele şi spinii
de genul tău.
Plăcere, durere.
Doar la un pas distanţă:
dragostea şi moartea,
cap sau pajură,
iar în mâinle tale arde focul
pentru un destin sublim.
Poem de Patricia Ortíz, traducere în română de Andrei Langa
*****
A CARA O CRUZ
Un canto secular
atraviesa túneles en la tarde.
Llueven peces sobre tu corazón agitado
mientras te evoco.
No hay razones
para que arranques
los pétalos y las espinas
de tu sexo.
Placer, dolor.
Apenas a un paso:
el amor y la muerte
a cara o cruz
y en tus manos el fuego
para un destino sublime.
Patricia Ortíz
Un cântec secular
trece prin tuneluri înspre seară.
Plouă cu peşti peste inima ta agitată
în timp ce eu te evoc.
Nu ai motive
pentru a smulge
petalele şi spinii
de genul tău.
Plăcere, durere.
Doar la un pas distanţă:
dragostea şi moartea,
cap sau pajură,
iar în mâinle tale arde focul
pentru un destin sublim.
Poem de Patricia Ortíz, traducere în română de Andrei Langa
*****
A CARA O CRUZ
Un canto secular
atraviesa túneles en la tarde.
Llueven peces sobre tu corazón agitado
mientras te evoco.
No hay razones
para que arranques
los pétalos y las espinas
de tu sexo.
Placer, dolor.
Apenas a un paso:
el amor y la muerte
a cara o cruz
y en tus manos el fuego
para un destino sublime.
Patricia Ortíz
duminică, 20 martie 2011
Cuvânt despuiat printre picioarele mele
*
Around here they called it Suicide hall, it's where people end up
when they don't know where else to go. The hopeless, the desperate.
A good place to step off the side of pier and quietly vanish.
CAMP ROCK
Ne trezim în momentul negurii, când pasărea deschide evanghelia sa,
când cheile luminii trezesc dormitorul.
În fiecare clipă imaginară despuiem cuvinte: dezgolim
balcoanele, respirăm îngerul în mijloc de umbre.
Muşcăm marginile limbii: gâtul roşu al lunii sub
cele patru opriri ale rădăcinilor.
Mereu ai un loc în noapte pentru a coloniza umbrele,
să lecturezi labirintul perpetuării fără ca să pângăreşti fanta focului.
Noaptea cade ca un vagon în plin vânt,
cuvintele rămân în peregrinajul limbii: există un destin şi e anume acesta,
profunditatea operei pe care o citeşte orizontul
când luminează peste tăcere, de acolo din susul memoriei.
(Adesea prindem ornamente la urechi pentru ca monştrii
să fie mai blânzi în plină fosforescenţă de cadavre;
forţa gravitaţională mişcă drumurile aromei, elicele
conştiinţei, mirtul ars în ceasul chimic,
oceanele cu ustensilele descarnate,
vreun epilog în coşmarul fulgilor, în insistenţa
postumă a uleiului de parafină către pacienţa propulsorului încetinit:
ardem cuvintele din geamurile închise; portretul
pietăţii nu există, cu excepţia reclamaţiei groteşti a calendarului
în emanaţiile sale de cadavru nevertebrat; în cultura sării,
disecăm patul precum somnoroşii, bonomi sau drept peşte bun pentru Postul mare,
de provenienţă dubioasă.
La fiecare prag al alfabetului, gura pronunţă tatălnostru,
stufiş cu miros clar de nadă, armură indigenă pe timp de pace,
frică de vestigiile promiscue ale întristării,
de această piaţă cu grămezi vârfuite de varză, copii marginali ai verdeţurilor,
inefabile amprente de litografie când ea se transformă în simplu ornament.)
Se stârnesc atrocităţile în cerurile divizate: se umflă furunculul
precum vremea de căinţă, - ne dilată această lăcomie murdară
a orhideelor, plapumele pline cu puf ale norilor, hidrogenul
agitat la fiecare uşă sau carte, la rezistenţa în camera de gaz
a cenuşii, la fulgerul deplin al seminţelor.
Deodată a trebuit să pun în ordine tot acest timp trăit printre
clarităţi obscure şi plicticoşi imuni, zile de incest, de oglinzi
dansând cu alte oglinzi, de ore aruncate în ploaia oglinzii,
de erori repetate precum studiile primare, cu tot
arsenalul de inodore, cu domeniile amurgite ale gustului,
cu această imitaţie a crepusculului pe punctul de a deveni piatră.
Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
*****
DESNUDA PALABRA ENTRE MIS PIERNAS
Around here they called it Suicide hall, it's where people end up
when they don't know where else to go. The hopeless, the desperate.
A good place to step off the side of pier and quietly vanish.
CAMP ROCK
Despertamos al instante del vaho, cuando el pájaro abre su evangelio,
cuando las llaves de la luz despiertan la alcoba.
En cada imaginario desnudamos las palabras: desnudamos
los balcones, respiramos el anhelo en medio de las sombras.
Mordemos las ancas de la lengua: el cuello rojo de la luna bajo
las cuatro estaciones de las raíces.
Siempre hay un lugar en las noches para habitar las sombras,
leer el laberinto de la perpetuidad, sin prostituir la rendija del fuego.
Las noches caen como un vagón en pleno viento,
las palabras quedan en el búho de la lengua: hay un destino y ese es,
la profundidad del libro que lee el horizonte
cuando alumbra sobre el silencio, desde arriba de la memoria.
(A menudo le ponemos ornamentos a los oídos para que los monstruos
sean más apasibles en plena fosforescencia de cadáveres;
la fuerza de la gravedad mueve las calles del aroma, las hélices
de la conciencia, el mirto quemado en las entrepiernas del reloj,
los océanos con utensilios descarnados,
algún epílogo en la pesadilla de las escamas, en la insistencia
póstuma de la parafina a paciencia de locomotoras desvencijadas:
quemamos las palabras de las ventanas cerradas; el cuaderno
de la piedad no existe, salvo la queja grotesca del calendario
en sus poluciones de cadáver invertebrado: en la cultura de la sal,
disecamos la cama como filines, guapotes o mojarras para la cuaresma,
de dudosa procedencia.
En cada dintel del alfabeto, la boca pronuncia padresnuestros,
bejucos con cierto sabor a barbasco, índigas armadura de la tregua,
miedos a la rama promiscua de la desazón,
a este mercado de hacinados repollos, niños marginales de la verdura,
indecibles dedos de la litografía cuando ésta se vuelve simple ornamento.)
Arrecian las atrocidades en los cielos divididos: arrecia la pústula
como tiempo de contrición, —nos delata esa voracidad sucia
de las orquídeas, las colchas corrompidas de las nubes, el hidrógeno
pululante en cada puerta o venta, la resistencia a la cámara de gas
de la ceniza, en plenos relámpagos de las semillas.
De pronto me toca poner en orden todo este tiempo vivido entre
oscuras claridades y clavos inmunes, días de incesto, de espejos
bailando con espejos, de horas sumidas en la lluvia del espejo,
de falacias repetidas como las lecciones de primer grado, con todo
el arsenal de los inodoros, con los campos anochecidos del paladar,
con este remedo de crepúsculos a punto de ser piedra.
André Cruchaga
Barataria
Around here they called it Suicide hall, it's where people end up
when they don't know where else to go. The hopeless, the desperate.
A good place to step off the side of pier and quietly vanish.
CAMP ROCK
Ne trezim în momentul negurii, când pasărea deschide evanghelia sa,
când cheile luminii trezesc dormitorul.
În fiecare clipă imaginară despuiem cuvinte: dezgolim
balcoanele, respirăm îngerul în mijloc de umbre.
Muşcăm marginile limbii: gâtul roşu al lunii sub
cele patru opriri ale rădăcinilor.
Mereu ai un loc în noapte pentru a coloniza umbrele,
să lecturezi labirintul perpetuării fără ca să pângăreşti fanta focului.
Noaptea cade ca un vagon în plin vânt,
cuvintele rămân în peregrinajul limbii: există un destin şi e anume acesta,
profunditatea operei pe care o citeşte orizontul
când luminează peste tăcere, de acolo din susul memoriei.
(Adesea prindem ornamente la urechi pentru ca monştrii
să fie mai blânzi în plină fosforescenţă de cadavre;
forţa gravitaţională mişcă drumurile aromei, elicele
conştiinţei, mirtul ars în ceasul chimic,
oceanele cu ustensilele descarnate,
vreun epilog în coşmarul fulgilor, în insistenţa
postumă a uleiului de parafină către pacienţa propulsorului încetinit:
ardem cuvintele din geamurile închise; portretul
pietăţii nu există, cu excepţia reclamaţiei groteşti a calendarului
în emanaţiile sale de cadavru nevertebrat; în cultura sării,
disecăm patul precum somnoroşii, bonomi sau drept peşte bun pentru Postul mare,
de provenienţă dubioasă.
La fiecare prag al alfabetului, gura pronunţă tatălnostru,
stufiş cu miros clar de nadă, armură indigenă pe timp de pace,
frică de vestigiile promiscue ale întristării,
de această piaţă cu grămezi vârfuite de varză, copii marginali ai verdeţurilor,
inefabile amprente de litografie când ea se transformă în simplu ornament.)
Se stârnesc atrocităţile în cerurile divizate: se umflă furunculul
precum vremea de căinţă, - ne dilată această lăcomie murdară
a orhideelor, plapumele pline cu puf ale norilor, hidrogenul
agitat la fiecare uşă sau carte, la rezistenţa în camera de gaz
a cenuşii, la fulgerul deplin al seminţelor.
Deodată a trebuit să pun în ordine tot acest timp trăit printre
clarităţi obscure şi plicticoşi imuni, zile de incest, de oglinzi
dansând cu alte oglinzi, de ore aruncate în ploaia oglinzii,
de erori repetate precum studiile primare, cu tot
arsenalul de inodore, cu domeniile amurgite ale gustului,
cu această imitaţie a crepusculului pe punctul de a deveni piatră.
Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
*****
DESNUDA PALABRA ENTRE MIS PIERNAS
Around here they called it Suicide hall, it's where people end up
when they don't know where else to go. The hopeless, the desperate.
A good place to step off the side of pier and quietly vanish.
CAMP ROCK
Despertamos al instante del vaho, cuando el pájaro abre su evangelio,
cuando las llaves de la luz despiertan la alcoba.
En cada imaginario desnudamos las palabras: desnudamos
los balcones, respiramos el anhelo en medio de las sombras.
Mordemos las ancas de la lengua: el cuello rojo de la luna bajo
las cuatro estaciones de las raíces.
Siempre hay un lugar en las noches para habitar las sombras,
leer el laberinto de la perpetuidad, sin prostituir la rendija del fuego.
Las noches caen como un vagón en pleno viento,
las palabras quedan en el búho de la lengua: hay un destino y ese es,
la profundidad del libro que lee el horizonte
cuando alumbra sobre el silencio, desde arriba de la memoria.
(A menudo le ponemos ornamentos a los oídos para que los monstruos
sean más apasibles en plena fosforescencia de cadáveres;
la fuerza de la gravedad mueve las calles del aroma, las hélices
de la conciencia, el mirto quemado en las entrepiernas del reloj,
los océanos con utensilios descarnados,
algún epílogo en la pesadilla de las escamas, en la insistencia
póstuma de la parafina a paciencia de locomotoras desvencijadas:
quemamos las palabras de las ventanas cerradas; el cuaderno
de la piedad no existe, salvo la queja grotesca del calendario
en sus poluciones de cadáver invertebrado: en la cultura de la sal,
disecamos la cama como filines, guapotes o mojarras para la cuaresma,
de dudosa procedencia.
En cada dintel del alfabeto, la boca pronuncia padresnuestros,
bejucos con cierto sabor a barbasco, índigas armadura de la tregua,
miedos a la rama promiscua de la desazón,
a este mercado de hacinados repollos, niños marginales de la verdura,
indecibles dedos de la litografía cuando ésta se vuelve simple ornamento.)
Arrecian las atrocidades en los cielos divididos: arrecia la pústula
como tiempo de contrición, —nos delata esa voracidad sucia
de las orquídeas, las colchas corrompidas de las nubes, el hidrógeno
pululante en cada puerta o venta, la resistencia a la cámara de gas
de la ceniza, en plenos relámpagos de las semillas.
De pronto me toca poner en orden todo este tiempo vivido entre
oscuras claridades y clavos inmunes, días de incesto, de espejos
bailando con espejos, de horas sumidas en la lluvia del espejo,
de falacias repetidas como las lecciones de primer grado, con todo
el arsenal de los inodoros, con los campos anochecidos del paladar,
con este remedo de crepúsculos a punto de ser piedra.
André Cruchaga
Barataria
vineri, 18 martie 2011
Cuvinte poetice
*Zic piatră
lumină
şi umbră...
cuvinte poetice incontestabile...,
dar de asemenea
calculator
circuit
şi oţel...
telegrama,
dicţionar,
cosmetică...
fiecare cuvânt îşi are originea
în marea poeziei
când cineva îl spune
şi îl reinventează,
precum un magician...
La început a fost verbul.
Cuvânt creator,
originea lumii,
suflet în vocabulă,
rădăcină, limbaj.
În timpurile arhaice,
sunetul locuia între ape...
Înainte de Big Bang,
silabele jucau
de-a non-universul.
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
PALABRAS POÉTICAS
Digo piedra,
luz
y sombra...
palabras poéticas incuestionables...,
pero también
ordenador,
circuito
y acero...
telegrama,
diccionario,
cosmética...
cada palabra desciende
al mar de la poesía
cuando alguien la nombra
y la reinventa,
como el mago...
En el principio era el verbo.
Palabra creadora,
origen del mundo,
alma en el vocablo,
raíz, lenguaje.
En los primeros tiempos
el sonido habitaba entre las aguas...
Antes del Big Bang
las sílabas jugaban
en el no-universo.
Ana Muela Sopeña
lumină
şi umbră...
cuvinte poetice incontestabile...,
dar de asemenea
calculator
circuit
şi oţel...
telegrama,
dicţionar,
cosmetică...
fiecare cuvânt îşi are originea
în marea poeziei
când cineva îl spune
şi îl reinventează,
precum un magician...
La început a fost verbul.
Cuvânt creator,
originea lumii,
suflet în vocabulă,
rădăcină, limbaj.
În timpurile arhaice,
sunetul locuia între ape...
Înainte de Big Bang,
silabele jucau
de-a non-universul.
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
PALABRAS POÉTICAS
Digo piedra,
luz
y sombra...
palabras poéticas incuestionables...,
pero también
ordenador,
circuito
y acero...
telegrama,
diccionario,
cosmética...
cada palabra desciende
al mar de la poesía
cuando alguien la nombra
y la reinventa,
como el mago...
En el principio era el verbo.
Palabra creadora,
origen del mundo,
alma en el vocablo,
raíz, lenguaje.
En los primeros tiempos
el sonido habitaba entre las aguas...
Antes del Big Bang
las sílabas jugaban
en el no-universo.
Ana Muela Sopeña
marți, 15 martie 2011
De voci mi-e capul plin!
*
DE VOCI MI-E CAPUL PLIN! Voci de stafii, voci noi, ale destinului, necunoscute ori profetice, voci venite din centrul pământului, voci stranii, înăbuşite, metalice, de sticlă, voci de gaz, de cloroform; voci scobite de catacombă, de roboţi, de emanări, de descompuneri. Capul meu e un gong, un clopot, un rulou de voci!? Aud voci ce se adună laolaltă, îmbrâncesc, îmi rănesc liniştea, se poticnesc. Voci de sete, de piatră, de lemn, voci ale infinitului, îngropate, voci de timp, ale abisului; voci de întuneric, de cutremure, vulcanice, de alarmă. Capul meu e un observator de voci vrăjite, însingurate, voci de apartamente şi palate, de ascunzători, de cocioabe, de taverne, de dispăruţi, de extenuare, de război, strigăte de ajutor, de naufragiaţi cu ochii îndreptaţi spre cer. Văd vocile coşmarurilor. Simt voci de oxigen, secrete, migratoare, voci ce sângerează, voci scheletice, voci de flori, roci, animale, voci fără coşciuge, voci exilate. Mereu, însă, aud voci, voci, voci. Din toate aceste voci se alcătuieşte glasul meu!?
Poem de Ángel Guinda, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul de poeme „Espectral” (Spectral)
Premiul pentru Litere de Aragon 2010
*****
DE VOCES ESTÁ LLENA MI CABEZA !
DE VOCES ESTÁ LLENA MI CABEZA ! Voces de aparecidos, voces nuevas, del destino, desconocidas o proféticas, voces del centro de la tierra, voces inquietantes, amordazadas, metálicas, de vidrio, voces de gas, de cloroformo; huecas voces de catacumbas, de robots, de hilo, de desmembramientos. ¡Mi cabeza es un gong, un campanario, un redoble de voces! Oigo voces que se aglomeran, atropellan, quebrantan mi quietud, se tambalean. Voces de sed, de piedra, de madera, voces del infinito, sepultadas, voces de tiempo, del abismo; voces de oscuridad, de terremotos, volcánicas, de alarma. Mi cabeza es un observatorio de voces embrujadas, solas, voces de apartamentos y palacios, de zulos, de chabolas, de tabernas, de desaparecidos, de extenuación, de guerra, de socorro, de náufragos que claman a las nubes. Veo las voces de las pesadillas. Toco voces de oxígeno, secretas, emigrantes, voces que sangran, voces esqueléticas, voces de flores, rocas, animales, voces sin tumba, voces exiliadas. Pero siempre oigo voces, voces, voces. ¡De todas esas voces está hecha mi voz!
Ángel Guinda
Del poemario "Espectral",
Premio de las Letras Aragonesas 2010
DE VOCI MI-E CAPUL PLIN! Voci de stafii, voci noi, ale destinului, necunoscute ori profetice, voci venite din centrul pământului, voci stranii, înăbuşite, metalice, de sticlă, voci de gaz, de cloroform; voci scobite de catacombă, de roboţi, de emanări, de descompuneri. Capul meu e un gong, un clopot, un rulou de voci!? Aud voci ce se adună laolaltă, îmbrâncesc, îmi rănesc liniştea, se poticnesc. Voci de sete, de piatră, de lemn, voci ale infinitului, îngropate, voci de timp, ale abisului; voci de întuneric, de cutremure, vulcanice, de alarmă. Capul meu e un observator de voci vrăjite, însingurate, voci de apartamente şi palate, de ascunzători, de cocioabe, de taverne, de dispăruţi, de extenuare, de război, strigăte de ajutor, de naufragiaţi cu ochii îndreptaţi spre cer. Văd vocile coşmarurilor. Simt voci de oxigen, secrete, migratoare, voci ce sângerează, voci scheletice, voci de flori, roci, animale, voci fără coşciuge, voci exilate. Mereu, însă, aud voci, voci, voci. Din toate aceste voci se alcătuieşte glasul meu!?
Poem de Ángel Guinda, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul de poeme „Espectral” (Spectral)
Premiul pentru Litere de Aragon 2010
*****
DE VOCES ESTÁ LLENA MI CABEZA !
DE VOCES ESTÁ LLENA MI CABEZA ! Voces de aparecidos, voces nuevas, del destino, desconocidas o proféticas, voces del centro de la tierra, voces inquietantes, amordazadas, metálicas, de vidrio, voces de gas, de cloroformo; huecas voces de catacumbas, de robots, de hilo, de desmembramientos. ¡Mi cabeza es un gong, un campanario, un redoble de voces! Oigo voces que se aglomeran, atropellan, quebrantan mi quietud, se tambalean. Voces de sed, de piedra, de madera, voces del infinito, sepultadas, voces de tiempo, del abismo; voces de oscuridad, de terremotos, volcánicas, de alarma. Mi cabeza es un observatorio de voces embrujadas, solas, voces de apartamentos y palacios, de zulos, de chabolas, de tabernas, de desaparecidos, de extenuación, de guerra, de socorro, de náufragos que claman a las nubes. Veo las voces de las pesadillas. Toco voces de oxígeno, secretas, emigrantes, voces que sangran, voces esqueléticas, voces de flores, rocas, animales, voces sin tumba, voces exiliadas. Pero siempre oigo voces, voces, voces. ¡De todas esas voces está hecha mi voz!
Ángel Guinda
Del poemario "Espectral",
Premio de las Letras Aragonesas 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)