luni, 24 octombrie 2011
Tihnă
*
E duminică - știm asta –
fiindcă lucrurile strălucesc de la sine
în obișnuința lor de a ne vedea de departe
când stăm apatici și însingurați
În ziua cu a sa efervescență
în care fermentează ananasul
cu gradele de alcool printre vene
Tăcerea își extinde frumusețea
în fisurile ce există înăuntru capului meu
totuși - știm asta – persistă
licărirea memoriei
contemplând lumina amiezii
Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa
*****
QUIETUD
Es domingo – lo sabemos-
porque las cosas brillan por sí mismas
en su costumbre de vernos desde lejos
cuando estamos apáticos y a solas
En el día con su efervescencia
en que fermenta la piña
con los grados de alcohol entre las venas
El silencio expande su hermosura
en las grietas que existen dentro de mi cabeza
sin embargo –lo sabemos- que persiste
el fulgor del recuerdo
contemplando la luz del mediodía
Marina Centeno
E duminică - știm asta –
fiindcă lucrurile strălucesc de la sine
în obișnuința lor de a ne vedea de departe
când stăm apatici și însingurați
În ziua cu a sa efervescență
în care fermentează ananasul
cu gradele de alcool printre vene
Tăcerea își extinde frumusețea
în fisurile ce există înăuntru capului meu
totuși - știm asta – persistă
licărirea memoriei
contemplând lumina amiezii
Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa
*****
QUIETUD
Es domingo – lo sabemos-
porque las cosas brillan por sí mismas
en su costumbre de vernos desde lejos
cuando estamos apáticos y a solas
En el día con su efervescencia
en que fermenta la piña
con los grados de alcohol entre las venas
El silencio expande su hermosura
en las grietas que existen dentro de mi cabeza
sin embargo –lo sabemos- que persiste
el fulgor del recuerdo
contemplando la luz del mediodía
Marina Centeno
duminică, 23 octombrie 2011
Totul
*
Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie câteodată, cozi la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gândaci de Colorado, benzină,
steguleţe, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export,
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,
întâmpinări la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,
zvonuri, serialul de sâmbătă seara,
cafea cu înlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
producţia la hectar, Gerovital, aniversări,
compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,
vin de regiune superior, adidaşi,
bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,
peşte oceanic, Cântarea României,
totul
Ana Blandiana
*****
EL TODO
Hojas, palabras, lágrimas,
cajas de cerillos, gatos,
a veces tranvías, colas para la harina,
catarinas, botellas vacías, discursos,
imágenes persistentes de la televisión,
escarabajos de patatas, gasolina,
banderas, retratos conocidos,
Copa del Campeón Europeo,
máquinas de cilindros, manzanas que se niegan a la exportación,
periódicos, pan, mezcla de petróleo, claveles,
recepción en el aeropuerto, Cico-cola, chocolates,
salami de Bucarest, dieta de yogurt,
Gitanas con cigarros Kent, huevos de Crevedia
rumores, la serie de sábado por la noche,
sucedáneos del café,
la lucha de los pueblos por la paz, coros,
producción por hectárea, Gerovital, Aniversarios,
compota de Bulgaria, reunión de trabajadores,
vino de la región superior , Tennis Adidas,
chistes, los niños de la Avenida Victoriei,
peces marinos, Canción rumana,
el todo.
Ana Blandiana
Traducción al español: Beatriz Estrada
Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie câteodată, cozi la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gândaci de Colorado, benzină,
steguleţe, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export,
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,
întâmpinări la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,
zvonuri, serialul de sâmbătă seara,
cafea cu înlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
producţia la hectar, Gerovital, aniversări,
compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,
vin de regiune superior, adidaşi,
bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,
peşte oceanic, Cântarea României,
totul
Ana Blandiana
*****
EL TODO
Hojas, palabras, lágrimas,
cajas de cerillos, gatos,
a veces tranvías, colas para la harina,
catarinas, botellas vacías, discursos,
imágenes persistentes de la televisión,
escarabajos de patatas, gasolina,
banderas, retratos conocidos,
Copa del Campeón Europeo,
máquinas de cilindros, manzanas que se niegan a la exportación,
periódicos, pan, mezcla de petróleo, claveles,
recepción en el aeropuerto, Cico-cola, chocolates,
salami de Bucarest, dieta de yogurt,
Gitanas con cigarros Kent, huevos de Crevedia
rumores, la serie de sábado por la noche,
sucedáneos del café,
la lucha de los pueblos por la paz, coros,
producción por hectárea, Gerovital, Aniversarios,
compota de Bulgaria, reunión de trabajadores,
vino de la región superior , Tennis Adidas,
chistes, los niños de la Avenida Victoriei,
peces marinos, Canción rumana,
el todo.
Ana Blandiana
Traducción al español: Beatriz Estrada
sâmbătă, 22 octombrie 2011
Absența lui Nilgün Marmara (1958-1987)
*
Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath
Îmi continui dansul în acest sicriu vertical
propice zilei și nopții
Nilgün Mármara
Cântec de lebădă înainte să sune muzica poemelor vieții împotriva morții, o tăcere densă, piezișă și crudă de aragaz, casa miroase din nou a praf și apar florile de mucegai ce urmează bucuriei vădite a trandafirilor. Una și aceeași beznă, aceeași lilieci reflectați în oglindă, aceeași mângâiere a marii magnolii de pe cărarea din rigolă ce crește smochinii tăinuiți, divizându-se între visul și vraja intimității păsării cu buclă roșie din colivie, aceeași apariție palidă a frumuseții înfășurată în tifon de pe geamul înalt ce cheamă de după peretele mării.
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
AUSENCIA DE NİLGÜN MARMARA (1958-1987)
Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath
sigo mi danza en este ataúd vertical
propicio al día y la noche
Nilgün Mármara
El canto de cisne antes de la música azul de los poemas de la vida contra la muerte, un silencio espeso, tajado y lacerante de cocina a gas, la casa huele de nuevo a polvo y regresa el moho después del regocijo tan vivo de las rosas. La misma oscuridad, los mismos murciélagos en el espejo, la misma caricia de la gran magnolia por la senda de la acequia que lleva a los higos chumbos secretos, dividiéndose entre el sueño y el hechizo de la intimidad del pájaro de lazo rojo en la jaula, la misma aparición lívida de la belleza envuelta en gasas desde la alta ventana que llama tras de la tapia del mar.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
*****
ABSÈNCIA DE NILGÜN MÁRMARA (1958 - 1987)
Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath
Continue la meua dansa en aquest taüt vertical
propici al dia i la nit
Nilgün Mármara
El cant de cigne abans de la música blava dels poemes de la vida contra la mort, un silenci espés, tallat i lacerant de cuina a gas, la casa olora de bell nou a pols i torna el florit després de la joia tan viva de les roses. La mateixa foscor, els mateixos rats penats en l’espill, la mateixa carícia de la gran magnòlia per la senda del reguer que duu a les figues de pala secretes, dividint-se entre el somni i l’encís de la intimitat de l’ocell de floc roig en la gàbia, la mateixa aparició lívida de la bellesa embolcallada en gases des de l’alta finestra que crida darrere de la tàpia del mar.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath
Îmi continui dansul în acest sicriu vertical
propice zilei și nopții
Nilgün Mármara
Cântec de lebădă înainte să sune muzica poemelor vieții împotriva morții, o tăcere densă, piezișă și crudă de aragaz, casa miroase din nou a praf și apar florile de mucegai ce urmează bucuriei vădite a trandafirilor. Una și aceeași beznă, aceeași lilieci reflectați în oglindă, aceeași mângâiere a marii magnolii de pe cărarea din rigolă ce crește smochinii tăinuiți, divizându-se între visul și vraja intimității păsării cu buclă roșie din colivie, aceeași apariție palidă a frumuseții înfășurată în tifon de pe geamul înalt ce cheamă de după peretele mării.
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
AUSENCIA DE NİLGÜN MARMARA (1958-1987)
Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath
sigo mi danza en este ataúd vertical
propicio al día y la noche
Nilgün Mármara
El canto de cisne antes de la música azul de los poemas de la vida contra la muerte, un silencio espeso, tajado y lacerante de cocina a gas, la casa huele de nuevo a polvo y regresa el moho después del regocijo tan vivo de las rosas. La misma oscuridad, los mismos murciélagos en el espejo, la misma caricia de la gran magnolia por la senda de la acequia que lleva a los higos chumbos secretos, dividiéndose entre el sueño y el hechizo de la intimidad del pájaro de lazo rojo en la jaula, la misma aparición lívida de la belleza envuelta en gasas desde la alta ventana que llama tras de la tapia del mar.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
*****
ABSÈNCIA DE NILGÜN MÁRMARA (1958 - 1987)
Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath
Continue la meua dansa en aquest taüt vertical
propici al dia i la nit
Nilgün Mármara
El cant de cigne abans de la música blava dels poemes de la vida contra la mort, un silenci espés, tallat i lacerant de cuina a gas, la casa olora de bell nou a pols i torna el florit després de la joia tan viva de les roses. La mateixa foscor, els mateixos rats penats en l’espill, la mateixa carícia de la gran magnòlia per la senda del reguer que duu a les figues de pala secretes, dividint-se entre el somni i l’encís de la intimitat de l’ocell de floc roig en la gàbia, la mateixa aparició lívida de la bellesa embolcallada en gases des de l’alta finestra que crida darrere de la tàpia del mar.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
vineri, 21 octombrie 2011
Femeia care plânge cu un singur ochi
*
Sub pleoapa deschisă a nopții locuiesc absențele moarte.
Cu lacrimi calde și negre, însuflețește stelele împrăștiate pe un cer friguros.
Cu plapuma memoriei îmbracă numele lor născute din nimic, peste scrum toarnă foc
și tăcerile tac.
Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA MUJER QUE LLORA CON UN SOLO OJO
En el párpado abierto de la noche habitan las ausencias muertas.
Con cálidas lágrimas negras, aviva las estrellas esparcidas en un cielo frío.
Con el manto de la memoria abriga sus nombres de la nada, las cenizas las torna fuego
y los silencios callan.
Mercedes Ridocci
Sub pleoapa deschisă a nopții locuiesc absențele moarte.
Cu lacrimi calde și negre, însuflețește stelele împrăștiate pe un cer friguros.
Cu plapuma memoriei îmbracă numele lor născute din nimic, peste scrum toarnă foc
și tăcerile tac.
Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA MUJER QUE LLORA CON UN SOLO OJO
En el párpado abierto de la noche habitan las ausencias muertas.
Con cálidas lágrimas negras, aviva las estrellas esparcidas en un cielo frío.
Con el manto de la memoria abriga sus nombres de la nada, las cenizas las torna fuego
y los silencios callan.
Mercedes Ridocci
joi, 20 octombrie 2011
Selena
*
Luna în descreștere îți stă agățată de gât,
lipită de piept cu cealaltă față, întunecată.
Apelezi periodic la un flux de lumină -
un gest genuin, exclusiv aprioric.
Față nefericită a lunii lipită de tine,
intrată în conul anemic al umbrei.
Andrei Langa
*****
SELENE
La luna disminuye y está colgada a tu cuello,
pegada al pecho con la otra cara, oscura.
Usas periódicamente un flujo de luz –
un gesto genuino, exclusivamente apriorístico.
La cara infeliz de la luna pegada a tí,
la que entró en el cono anémico de la sombra.
Andrei Langa
Luna în descreștere îți stă agățată de gât,
lipită de piept cu cealaltă față, întunecată.
Apelezi periodic la un flux de lumină -
un gest genuin, exclusiv aprioric.
Față nefericită a lunii lipită de tine,
intrată în conul anemic al umbrei.
Andrei Langa
*****
SELENE
La luna disminuye y está colgada a tu cuello,
pegada al pecho con la otra cara, oscura.
Usas periódicamente un flujo de luz –
un gesto genuino, exclusivamente apriorístico.
La cara infeliz de la luna pegada a tí,
la que entró en el cono anémico de la sombra.
Andrei Langa
miercuri, 19 octombrie 2011
Back up
*
Pot simți teama în firele de praf.
Îți ascult durerea
-cea de cândva și cea de acum-
o percep, fiindcă ți-am alinat singurătatea
și cunosc străfundul unui freamăt,
îl știu,
prin mila ploii
și prin adevărul tău străvechi impus păsărilor,
și îl mai știu pentru că tu erai, traversând aleea,
lumina și alambicul,
îți pot simți teama, să nu ai dubii,
atât de adâncă precum o salcie și memoria sa.
Poem de Paloma Corrales, traducere în română de Andrei Langa
*****
BACK UP
Puedo sentir tu miedo en las motas de polvo.
Escucho tu dolor
—el de antes y el de ahora—
lo sé, porque he acariciado tu orfandad
y conozco el abismo de un crujido,
lo sé,
por la misericordia de la lluvia
y por lo inmemorial de tu verdad adherida a los pájaros,
y lo sé porque tú eras, cruzando la avenida,
la luz y el alambique,
puedo sentir tu miedo, no lo dudes,
tan dentro como un sauce y su memoria.
Paloma Corrales
Pot simți teama în firele de praf.
Îți ascult durerea
-cea de cândva și cea de acum-
o percep, fiindcă ți-am alinat singurătatea
și cunosc străfundul unui freamăt,
îl știu,
prin mila ploii
și prin adevărul tău străvechi impus păsărilor,
și îl mai știu pentru că tu erai, traversând aleea,
lumina și alambicul,
îți pot simți teama, să nu ai dubii,
atât de adâncă precum o salcie și memoria sa.
Poem de Paloma Corrales, traducere în română de Andrei Langa
*****
BACK UP
Puedo sentir tu miedo en las motas de polvo.
Escucho tu dolor
—el de antes y el de ahora—
lo sé, porque he acariciado tu orfandad
y conozco el abismo de un crujido,
lo sé,
por la misericordia de la lluvia
y por lo inmemorial de tu verdad adherida a los pájaros,
y lo sé porque tú eras, cruzando la avenida,
la luz y el alambique,
puedo sentir tu miedo, no lo dudes,
tan dentro como un sauce y su memoria.
Paloma Corrales
marți, 18 octombrie 2011
Tu
*
Imposibilul cel posibil ești tu.
Furia care mă calmează ești tu.
Orbita pe care mă rotesc ești tu.
Liniștea care mă exaltă ești tu.
Ceea ce numește misterul ești tu.
Absența care stă alături ești tu.
Soarele care mă îngheață ești tu.
Aerul ce mă înfășoară ești tu.
Atracția cutremurului ești tu.
Rădăcina care mă duce ești tu.
Strălucirea fiecărei nopți ești tu.
Magnetul ce mă capturează ești tu.
Ghețarul ce mă dogorește ești tu.
Ceea ce inundă genunea ești tu.
Tăcerea care îmi vorbește ești tu.
Călăuza care vrăjește ești tu.
Foamea care mă ingerează ești tu.
Însetarea îmbătătoare ești tu.
Forța care mă propulsează ești tu.
Bolta cerească din gheenă ești tu.
Fulgerul care mă despică ești tu.
Durerea cea agreabilă ești tu.
Invizibilul cel vizibil ești tu.
Viața cea care mă omoară ești tu.
Ceea ce mă reanimează ești tu.
Ecoul universurilor ești tu.
Ceea ce rămâne din toate ești tu.
Poem de Ángel Guinda, traducere în română de Andrei Langa
*****
TÚ
Lo imposible posible eres tú.
La furia que me calma eres tú.
La órbita en que giro eres tú.
La quietud que me exalta eres tú.
Lo que nombra el misterio eres tú.
La ausencia que acompaña eres tú.
El sol que me congela eres tú.
El aire que me envuelve eres tú.
La prez del terremoto eres tú.
La raíz que me eleva eres tú.
La luz de cada noche eres tú.
El imán que me atrapa eres tú.
El glaciar que me quema eres tú.
Lo que llena el vacío eres tú.
El silencio que me habla eres tú.
La brújula que embruja eres tú.
El hambre que me come eres tú.
La sed embriagadora eres tú.
La fuerza que me empuja eres tú.
El cielo en el infierno eres tú.
El rayo que me parte eres tú.
El dolor placentero eres tú.
Lo invisible visible eres tú.
La vida que me mata eres tú.
Lo que me resucita eres tú.
El eco del abismo eres tú.
Lo que queda de todo eres tú.
Ángel Guinda
Imposibilul cel posibil ești tu.
Furia care mă calmează ești tu.
Orbita pe care mă rotesc ești tu.
Liniștea care mă exaltă ești tu.
Ceea ce numește misterul ești tu.
Absența care stă alături ești tu.
Soarele care mă îngheață ești tu.
Aerul ce mă înfășoară ești tu.
Atracția cutremurului ești tu.
Rădăcina care mă duce ești tu.
Strălucirea fiecărei nopți ești tu.
Magnetul ce mă capturează ești tu.
Ghețarul ce mă dogorește ești tu.
Ceea ce inundă genunea ești tu.
Tăcerea care îmi vorbește ești tu.
Călăuza care vrăjește ești tu.
Foamea care mă ingerează ești tu.
Însetarea îmbătătoare ești tu.
Forța care mă propulsează ești tu.
Bolta cerească din gheenă ești tu.
Fulgerul care mă despică ești tu.
Durerea cea agreabilă ești tu.
Invizibilul cel vizibil ești tu.
Viața cea care mă omoară ești tu.
Ceea ce mă reanimează ești tu.
Ecoul universurilor ești tu.
Ceea ce rămâne din toate ești tu.
Poem de Ángel Guinda, traducere în română de Andrei Langa
*****
TÚ
Lo imposible posible eres tú.
La furia que me calma eres tú.
La órbita en que giro eres tú.
La quietud que me exalta eres tú.
Lo que nombra el misterio eres tú.
La ausencia que acompaña eres tú.
El sol que me congela eres tú.
El aire que me envuelve eres tú.
La prez del terremoto eres tú.
La raíz que me eleva eres tú.
La luz de cada noche eres tú.
El imán que me atrapa eres tú.
El glaciar que me quema eres tú.
Lo que llena el vacío eres tú.
El silencio que me habla eres tú.
La brújula que embruja eres tú.
El hambre que me come eres tú.
La sed embriagadora eres tú.
La fuerza que me empuja eres tú.
El cielo en el infierno eres tú.
El rayo que me parte eres tú.
El dolor placentero eres tú.
Lo invisible visible eres tú.
La vida que me mata eres tú.
Lo que me resucita eres tú.
El eco del abismo eres tú.
Lo que queda de todo eres tú.
Ángel Guinda
luni, 17 octombrie 2011
Album cu fotografii
*
Pe poteca adormită
pielea ta așteaptă mereu semnalele mele
timp în care dansez goală până a te întâlni.
Ochii mei se delectează cu ochii tăi
și merg în spatele unei cortine
pentru a mă ascunde de buzele tale.
Un anotimp de lumină geme și visează
mâinile mele aflate în umbra ta.
Echinocții somnambule păstrează pupilele tale
în aceste pergamente oculte
ce apar fără panică în vise.
Spuza oceanului
îmi amintește de păsările tale de aramă
și de ascunsele mele mângâieri indecente.
Abdomenul meu îndrăgostit simte amprentele
și respirația ta de ceață
în albumul cu fotografii de culoare sepia.
Degetele-mi alunecă pe chipul tău
pe când un sărut acvatic decide
că senzualitatea-ți e parte din planul meu.
Infinitul conspiră în tăcerea sa
pentru a fi două spirite desculț
în clipocitul apei.
Suspin în afara timpului și observ stelele
ce luminează fără teamă Calea Lactee.
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
ÁLBUM DE FOTOS
En la senda dormida
tu piel aguarda siempre mis señales
mientras danzo desnuda hacia tu encuentro.
Mis ojos se deleitan con tus ojos
y voy detrás de un biombo,
para esconderme de tus labios.
Una estación de luz gime y desea
mis manos en tu sombra.
Equinoccios sonámbulos aprecian tus pupilas
en esos pergaminos escondidos
que aparecen sin pánico en los sueños.
La espuma del océano
me recuerda a tus pájaros de cobre
y a mis caricias lúbricas ocultas.
Mi vientre enamorado detecta tus pisadas
y tu aliento de bruma
en el álbum de fotos color sepia.
Mis dedos se deslizan por tu rostro
mientras un beso acuático decide
que tu lujuria es parte de mi plan.
Lo infinito conspira en el silencio
para ser dos espíritus descalzos
en murmullos de agua.
Suspiro sin el tiempo y observo las estrellas
que alumbran sin temor la Vía Láctea.
Ana Muela Sopeña
Pe poteca adormită
pielea ta așteaptă mereu semnalele mele
timp în care dansez goală până a te întâlni.
Ochii mei se delectează cu ochii tăi
și merg în spatele unei cortine
pentru a mă ascunde de buzele tale.
Un anotimp de lumină geme și visează
mâinile mele aflate în umbra ta.
Echinocții somnambule păstrează pupilele tale
în aceste pergamente oculte
ce apar fără panică în vise.
Spuza oceanului
îmi amintește de păsările tale de aramă
și de ascunsele mele mângâieri indecente.
Abdomenul meu îndrăgostit simte amprentele
și respirația ta de ceață
în albumul cu fotografii de culoare sepia.
Degetele-mi alunecă pe chipul tău
pe când un sărut acvatic decide
că senzualitatea-ți e parte din planul meu.
Infinitul conspiră în tăcerea sa
pentru a fi două spirite desculț
în clipocitul apei.
Suspin în afara timpului și observ stelele
ce luminează fără teamă Calea Lactee.
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
ÁLBUM DE FOTOS
En la senda dormida
tu piel aguarda siempre mis señales
mientras danzo desnuda hacia tu encuentro.
Mis ojos se deleitan con tus ojos
y voy detrás de un biombo,
para esconderme de tus labios.
Una estación de luz gime y desea
mis manos en tu sombra.
Equinoccios sonámbulos aprecian tus pupilas
en esos pergaminos escondidos
que aparecen sin pánico en los sueños.
La espuma del océano
me recuerda a tus pájaros de cobre
y a mis caricias lúbricas ocultas.
Mi vientre enamorado detecta tus pisadas
y tu aliento de bruma
en el álbum de fotos color sepia.
Mis dedos se deslizan por tu rostro
mientras un beso acuático decide
que tu lujuria es parte de mi plan.
Lo infinito conspira en el silencio
para ser dos espíritus descalzos
en murmullos de agua.
Suspiro sin el tiempo y observo las estrellas
que alumbran sin temor la Vía Láctea.
Ana Muela Sopeña
vineri, 14 octombrie 2011
Portret de duminică
*
Iarba creşte spre cer
direct din ochii noştri
ca un început de baladă
se aliniază planete într-un colţ de carte
ploi molcome strâng în braţe
trupurile fragile ale copiilor nenăscuţi
se furişează pe gaura cheii
la început de duminică
şi împletesc nesomnul mamelor
ca pe nişte leagăne
purtate în bătaia vântului
Tincuţa Horonceanu Bernevic
*****
RETRATO DE DOMINGO
La hierba crece hacia el cielo
directamente de nuestros ojos
como un comienzo de balada
se alinean los planetas en una esquina de libro
las lluvias suaves abrazan entre brazos
cuerpos frágiles de niños por nacer
se cuelan por el ojo de la cerradura
al comienzo del domingo
y entrelazan el insomnio de las madres
como a unos columpios
llevados por los golpes del viento
Tincuţa Horonceanu Bernevic
Iarba creşte spre cer
direct din ochii noştri
ca un început de baladă
se aliniază planete într-un colţ de carte
ploi molcome strâng în braţe
trupurile fragile ale copiilor nenăscuţi
se furişează pe gaura cheii
la început de duminică
şi împletesc nesomnul mamelor
ca pe nişte leagăne
purtate în bătaia vântului
Tincuţa Horonceanu Bernevic
*****
RETRATO DE DOMINGO
La hierba crece hacia el cielo
directamente de nuestros ojos
como un comienzo de balada
se alinean los planetas en una esquina de libro
las lluvias suaves abrazan entre brazos
cuerpos frágiles de niños por nacer
se cuelan por el ojo de la cerradura
al comienzo del domingo
y entrelazan el insomnio de las madres
como a unos columpios
llevados por los golpes del viento
Tincuţa Horonceanu Bernevic
luni, 10 octombrie 2011
Poem fără titlu de Viktor Gomez
*
Lumina muțește.
Se pare că fi-va un an roditor.
Miguel Angel Curiel.
Intempestive conversații nocturne în Jerez
O vioară spartă, zicea Leon Felipe.
Un cal azuriu, Georg Trakl.
Un animal bizar, invoca Blanca Varela.
Eu nu știu,
în aceste ape transparente,
în astă lipsă de noroi,
cum să nu sorbi
veninul transparenței sale fără
să mori pe bune,
cel ce a rămas să se zbenguie,
ce rămâne să păteze
-precum pruncia mea prinsă în țățăni-
un țărm de bestiali insomniaci.
Deoarece există ape limpezi
ce sunt mortale,
însă nici un copil nu muri
jucându-se pe malul întinat.
Eu nu știu cum să explic asta.
Poem de Víktor Gómez, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul „Am perfecționat inutilul în inutil“
Volum nefinalizat
*****
POEMA SIN TÍTULO DE VÍKTOR GÓMEZ
La luz calla.
Parece que habrá buena cosecha.
Miguel Ángel Curiel.
Intempestivas conversaciones nocturnas en Jerez
Un violín roto, decía León Felipe.
Un caballo azul, George Trakl.
Un extraño animal, invocaba Blanca Varela.
Yo no sé,
en estas aguas transparentes,
en esta ausencia de barro,
cómo no beber
el veneno de su claridad sin
morir al bien
que se quedó jugando,
que se queda embarrando
−como mi infancia en su quicio –
una orilla de asnos insomnes.
Porque hay aguas limpias
que son mortales
pero ningún niño se murió
jugando en la orilla barrosa.
Yo no sé como explicarlo.
Víktor Gómez
Del poemario "Perfeccione lo inútil a lo inútil"
Poemario inconcluso
Lumina muțește.
Se pare că fi-va un an roditor.
Miguel Angel Curiel.
Intempestive conversații nocturne în Jerez
O vioară spartă, zicea Leon Felipe.
Un cal azuriu, Georg Trakl.
Un animal bizar, invoca Blanca Varela.
Eu nu știu,
în aceste ape transparente,
în astă lipsă de noroi,
cum să nu sorbi
veninul transparenței sale fără
să mori pe bune,
cel ce a rămas să se zbenguie,
ce rămâne să păteze
-precum pruncia mea prinsă în țățăni-
un țărm de bestiali insomniaci.
Deoarece există ape limpezi
ce sunt mortale,
însă nici un copil nu muri
jucându-se pe malul întinat.
Eu nu știu cum să explic asta.
Poem de Víktor Gómez, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul „Am perfecționat inutilul în inutil“
Volum nefinalizat
*****
POEMA SIN TÍTULO DE VÍKTOR GÓMEZ
La luz calla.
Parece que habrá buena cosecha.
Miguel Ángel Curiel.
Intempestivas conversaciones nocturnas en Jerez
Un violín roto, decía León Felipe.
Un caballo azul, George Trakl.
Un extraño animal, invocaba Blanca Varela.
Yo no sé,
en estas aguas transparentes,
en esta ausencia de barro,
cómo no beber
el veneno de su claridad sin
morir al bien
que se quedó jugando,
que se queda embarrando
−como mi infancia en su quicio –
una orilla de asnos insomnes.
Porque hay aguas limpias
que son mortales
pero ningún niño se murió
jugando en la orilla barrosa.
Yo no sé como explicarlo.
Víktor Gómez
Del poemario "Perfeccione lo inútil a lo inútil"
Poemario inconcluso
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Lisabona
*
Străzile din Lisabona își mușcă colțurile
și ating în secret sărăcia,
sună un geamăt fragil ce alină ca o muzică fado,
precum lacrima dulce,
ca un vers sanguin de Pessoa
curgând prin vâna farsorului.
Cazi peste lume cu un foșnet obscen,
copilă cu genunchi murdari,
nisip pătruns de paloare și moloz,
marginile râului Tajo te scuipă pe fese
când ești dezgolită de tot,
când miroși a carne și a brățări
și te agiți cu gesturi lesbice.
Nu există cuvinte care ar pipăi tăcerea asta murdară
ce germinează în toate părțile,
acest miros lasciv de câine urcând prin mușchi
iar tu, atât de introspectă,
gângăvești în limba învinsului toată tenebra perversă
și oferi dragoste scheletului.
Intri în noapte învăluită de var, gravidă cu garoafe,
și iubești, iubești așa precum nu-i posibil să iubești
fără să ai acordul de prelungire a vieții dat de înger,
fără timpul ce îți subție lent anatomia.
Nuditatea ta nu îți aparține,
nici rugăciunile tale,
nici șira spinării dură a purității de care se disipează aerul.
De ce tu, copilă despletită de apele râului,
cu dulceag tremur de vrabie
ai luat-o spre mare.
Poem de Sara Castelar Lorca, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Pulsul"
*****
LISBOA
Las calles de Lisboa se muerden las esquinas
y lamen en secreto la pobreza,
suena un gemido frágil que roza como un fado,
como lágrima dulce,
como un verso sanguíneo de Pessoa
fluyendo por la vena del farsante.
Caes sobre el mundo como un crujido obsceno,
niña de rodillas sucias,
arena penetrada de palidez y escombro,
las orillas del Tajo te escupen en las nalgas
cuando estás más desnuda,
cuando suenas a carne y a pendiente
y lésbica te agitas.
No hay palabras que toquen este silencio sucio
que brota en todas partes,
ese aroma lascivo de los perros subiendo por los muslos,
y tú, tan suya
balbuceas en la lengua del vencido toda oscuridad perversa
y ofreces al amor el esqueleto.
Vas a la noche azotada de cal, preñada de claveles,
y amas, amas como no es posible amar
sin la prolongación del ángel,
sin el tiempo que lentamente curva tu honda anatomía.
Tu desnudez ya no te pertenece
ni tus rezos
ni la espina cruel de tu blancura donde se rompe el aire.
Porque tú, niña despeinada de río,
con dulcísimo temblor de gorriones
has girado en el mar.
Sara Castelar Lorca
Del poemario "El pulso"
Străzile din Lisabona își mușcă colțurile
și ating în secret sărăcia,
sună un geamăt fragil ce alină ca o muzică fado,
precum lacrima dulce,
ca un vers sanguin de Pessoa
curgând prin vâna farsorului.
Cazi peste lume cu un foșnet obscen,
copilă cu genunchi murdari,
nisip pătruns de paloare și moloz,
marginile râului Tajo te scuipă pe fese
când ești dezgolită de tot,
când miroși a carne și a brățări
și te agiți cu gesturi lesbice.
Nu există cuvinte care ar pipăi tăcerea asta murdară
ce germinează în toate părțile,
acest miros lasciv de câine urcând prin mușchi
iar tu, atât de introspectă,
gângăvești în limba învinsului toată tenebra perversă
și oferi dragoste scheletului.
Intri în noapte învăluită de var, gravidă cu garoafe,
și iubești, iubești așa precum nu-i posibil să iubești
fără să ai acordul de prelungire a vieții dat de înger,
fără timpul ce îți subție lent anatomia.
Nuditatea ta nu îți aparține,
nici rugăciunile tale,
nici șira spinării dură a purității de care se disipează aerul.
De ce tu, copilă despletită de apele râului,
cu dulceag tremur de vrabie
ai luat-o spre mare.
Poem de Sara Castelar Lorca, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Pulsul"
*****
LISBOA
Las calles de Lisboa se muerden las esquinas
y lamen en secreto la pobreza,
suena un gemido frágil que roza como un fado,
como lágrima dulce,
como un verso sanguíneo de Pessoa
fluyendo por la vena del farsante.
Caes sobre el mundo como un crujido obsceno,
niña de rodillas sucias,
arena penetrada de palidez y escombro,
las orillas del Tajo te escupen en las nalgas
cuando estás más desnuda,
cuando suenas a carne y a pendiente
y lésbica te agitas.
No hay palabras que toquen este silencio sucio
que brota en todas partes,
ese aroma lascivo de los perros subiendo por los muslos,
y tú, tan suya
balbuceas en la lengua del vencido toda oscuridad perversa
y ofreces al amor el esqueleto.
Vas a la noche azotada de cal, preñada de claveles,
y amas, amas como no es posible amar
sin la prolongación del ángel,
sin el tiempo que lentamente curva tu honda anatomía.
Tu desnudez ya no te pertenece
ni tus rezos
ni la espina cruel de tu blancura donde se rompe el aire.
Porque tú, niña despeinada de río,
con dulcísimo temblor de gorriones
has girado en el mar.
Sara Castelar Lorca
Del poemario "El pulso"
luni, 3 octombrie 2011
Misteriosul domn Barden
*
Nimeni nu știa cu exactitate de unde venise domnul Barden. Într-o bună zi, casa cea veche a soților Ramila, care plecaseră de aici mâhniți în urma sinuciderii Amaliei – fiica lor mai mare – se pomeni ocupată de către un domn pe care, după o săptămână de zile, îl vedeam pășind pe drumurile colbăite ale satului.
Era mult prea bătrân, slab și cu pielea tăbăcită, avea puțin păr pe cap și barbă grizonantă, mergea încovoiat băgat într-un sacou negru din piele de caprioară, pantaloni cenușii și o cămașă de culoare indefinibilă, la gâtul căreia stătea înnodată o panglică de culoare cafe sau roșie asemenea unei cravate.
În acea dimineață stăteam în magazinul lui Pietro cumpărând niște mazăre. Doamna Marga o cântărea, moment în care se deschise poarta scârțâitoare și intră domnul Barden. Ambii am rămas stâlp. Bătrânul înaintă spre tejghea și mă făcu să întorc capul și să privesc cu ochii săi gri, ciocăni cu bastonul în încăpere și eu dădui câțiva pași în urmă, după care se îndreptă spre doamna Marga.
-Îmi trebuie petrol lampant.
Doamna Marga încercă să zâmbească și o perdea verde înghiți corpul său; apoi apăru cu o butelie și o puse pe tejghea.
-Un baril – se indignă domnul Barden.
-Voi cere să vi să se aducă acasă, peste aproximativ o oră.
- Eu îl voi duce, – răspunse bătrânul lovind încă o dată cu bastonul în încăpere și făcându-mă să mai dau un pas înapoi.
Doamna Margo se lăsă din nou înghițită de perdea și atunci îl auzii pe domnul Barden bolmojind:
-Nu sunt calic.
Eu mă făcui că nu înțeleg și îmi băgai mâinile într-un sac deschis de fasole ce sunară a ceartă.
-Să nu faci așa ceva!
Mă întoarsei cu fața spre el și îmi veni în cap să-i zic doar:
-Nu, domnule. Scuzați.
-Câți ani ai?
-Unsprezece, domnule, – am zis gata să izbucnesc în plâns.
-La vârsta ta făceam deja baie singur. Înțelegi?
Doamna Marga și soțul ei Pietro veneau, cu mare greutate, împingând un butoi și moșul își luă privirea de pe mine. M-am simțit eliberat. L-au pus în fața ușii de la intrare și Pietro se porni spre bătrân.
-Iată-l, domnule... - și zâmbi.
-Barden!, Barden. Cât costă? – a zis foarte, dar foarte serios.
-Șase pesete.
Bătrânul sprijini bastonul său de tejghea, își descălță un papuc, scoase un plic și, de aici, o bancnotă pe care o puse pe tejghea. Am văzut piciorul său gol, foarte alb, osos și cu o unghie a degetului gros neagră, foarte neagră, toată unghia era neagră, era unghia cea mai neagră văzută vreodată de mine. Doamna Marga luă bancnota, deschise un sertar și puse câteva bancnote și niscaiva monede ce sunară mut pe sticla tejghelei. El băgă bancnotele în plic și împreună cu piciorul osos și unghia neagră – foarte neagră – le băgă în papuc. Se răsuci ca să mă vadă iar eu îmi întoarsei privirea spre fasole. Ascultă cum răsuna de tropote încăperea și își luă monedele, își înșfăcă bastonul și păși până la butoi. Eu stăteam în espectativă, emoționându-mă în adevăr și așteptând să văd cum moșul ridică pe umerii săi acel butoi plin de petrol lampanat.
-Să vă ajut, domnule Barden, - zise Pietro cu voce hotărâtă.
-Chiamă atunci oamenii din căruță, care stau afară, - răspunse bătrânul.
Zicând așa, doi băieți intrară, încărcară butoiul și plecară. Moșul se opri la ușă și zise lui Pietro și doamnei Marga:
-Făceți cumva ca acest băiat să se băiască.
În timpul nopții, când tatăl meu cobora în subsol, unde își avea laboratorul și prepara medicamentele pe care i le solicitau la farmacie – farmacia noastră se afla la două colțuri de stradă depărtare de magazinul lui Pietro – mă întâlneam în grădina din spate cu prietenii mei, care mă așteptau tupilați (vă voi explica pe urmă din ce cauză), și rămâneam cu ei până ce tatăl meu ieșea din subsol; nu era dificil să înțelegi de ce tatăl meu făcea atâta gălăgie când mergea, când vorbea, când căsca, când făcea de toate întrucât era un pic surd, a pierdut odată claxonul și de atunci trebuia să apropie urechea de gura oamenilor și să strige. Iată de ce noi aflam ușor unde se afla și ce făcea.
V-am povestit aventura înfiorătoare referitoare la Pietro, despre bătrânul care se numea așa precum fac broaștele, despre mirosul său de lemn umed, despre privirea care arunca foc, papucii plini de bani și unghia neagră, ¨foarte neagră!¨, am repetat.
Hanibal - care era gras și cu care niciodată nu puteam să alergăm în joacă, nu din cauză că era gras ci fiindcă se asfixia - avea ochii fixați pe fiecare cuvânt al meu, Antonio însă nu credea în nici o silabă de a mea. Ah, da! Tatăl meu mi-a interzis să prietenesc cu Antonio deoarece tatăl său fura bovine... doar pentru asta, dar eu nu l-am văzut niciodată măcar cu o vițică. Mă căuta mereu și, în timp ce tatăl meu discuta cu Hanibal, Antonio făcea zgomot în curte iar eu îi făceam semne grăsuțului pentru ca el să se ducă în curte și să se ascundă cu Antonio, după care eu făcem un semn și ei ieșeau. Aproape că în semiumbră, deoarece în coridor exista doar o lampă, vorbeam despre multe chestii și ne spuneam unul altuia multe chestii și țineam în secret multe chestii.
Antonio – înainte de a ne vorbi despre bătrân – ne-a trântit-o:
-Am ajuns azi tocmai la Loma Alta (un sat situat la mare distanță de al nostru) și îmi displăcu – el se culca înaintea trenului și intra în orice vagon.
Apoi eu le-am povestit despre bătrân, iar Antonio ne-a speriat într-adevăr.
-Să mergem la casa acestui vampir – avea să îmi pară rău că am deschis gura.
Vom intra în grădina casei prin spate și îl vom spiona pe la geamuri. Așa vom vedea cum se transformă în liliac și cum iese prin horn să caute oameni ca să le sugă sângele.
-Mâine, - am zis pentru a câștiga din timp iar mai apoi să scornesc ceva ca să nu merg.
-Nu. Chiar azi. Când vor dormi cu toții.
Hanibal a fost ultimul în a ajunge la apel – dar a ajuns. Am început să pășim măsurat prin curtea vechii case strânși lipiți de pereții exteriori. Puține geamuri erau luminate și asta ne împiedica să mergem. Antonio era liderul, iar în spatele lui pășeam noi în tăcere, cu mult greu. Atunci se dezlănțui! Din toate părțile începură să iasă niște scrâșnete mortuare „bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” și să tremure ramurile și tulpinile.
-Sunt broaște, - șopti Antonio.
-Ne-a observat, să mergem de aici, - ne imploră el.
-Sunt broaște, doar broaște, - medită Hanibal convingânduse pe sine însuși.
Încercarăm să distingem ceva acolo înăuntru, ce se afla după un geam, însă văzurăm doar un pian, o ramă cu imagini fotografice, un tablou sau o oglindă și un scaun. Trei acțiuni s-au produs aproape în același timp: sunetul unei uși care s-a deschis, o lumină care era cât pe ce să se izbească în geam și noi care ne ghemuiserăm. Simțeam că inima îmi ieșea pe gură. După un scurt timp cât stăteam acolo ghemuiți, Antonio porni să se miște lipit de perete până când îi văzui fruntea că depăși golul geamului. Fără să ne lase din ochi, făcea semne ca să privim și noi deasemenea. Puțin câte puțin ne apropiasem și noi ochii de geam (îmi amintesc că îmi frecasem nasul și ajunsesem ultimul în a mă poziționa).
Bătrânul stătea pe scaun, cu picioarele desfăcute, balansa capul și scotea fum pe gură. Începu să se cutremure.
-Fumează, - zise Antonio -, tatăl meu tot fumează.
Eu mă aflam ca în altă lume, fiindcă prietenii mei aplecaseră capurile rapid iar eu mă trezii cu ochii pironiți, văzând cum bătrânul întoarse capul său spre geam și atunci a fost când am reacționat și îl aplecasem pe al meu, dar jur că mă văzuse; sunt sigur că nu doar mă observase ci chiar mă recunoscuse. Nu am mai stat mult pe gînduri, cu lumină sau fără, am șters-o care și încotro și nu ne-am oprit până când nu am ajuns în stradă perfect sănătoși și întregi, cu toate că Hanibal respire foarte urât, ca și cum se înădușea.
În ziua următoare – care era duminică – auzii cum tatăl meu discuta cu cineva (ca de fiecare dată aproape strigând) la ușa casei. Mă uitai și văzui că acolo stătea bătrânul. Începui din nou să tremur – poate că se plângea pe mine. Tata își apropia urechea de bătrân și văzui cum acesta deschise gura și doi colți lungi se îndreptau direct spre gâtul tatălui meu. Fugii înspăimântat pentru a mă ascunde în grădină!
Inima mi se urcă în cap și o ascultam cât bate de tare, timp în care vedeam de la distanță cum tatăl meu făcea notițe în caietul său de rețete și își luă rămas bun de la bătrân.
Julio Díaz-Escamilla
Traducido al rumano por Andrei Langa
*****
EL MISTERIOSO SEÑOR BARDEN
Nadie supo exactamente de dónde había llegado el señor Barden. Un día la vieja casa de los Rámila, que se fueron amargados tras el suicidio de Amalia –la hija mayor− amaneció ocupada por un señor que semanas después vimos caminar por las polvorientas calles del pueblo.
Era muy viejo, delgado y de piel curtida, con poco pelo y barba canosa, caminaba encorvado metido en un saco de gamuza negra, un pantalón gris y una camisa de dudoso color en cuyo cuello anudaba una cinta café o roja a modo de corbatín.
Aquella mañana yo estaba en el almacén de Pietro comprando unas arvejas. La señora Marga las pesaba cuando la ruidosa puerta se abrió y entró el señor Barden. Ambos nos quedamos estáticos. El viejo se adelantó al mostrador, y me volteó a ver con sus ojos grises, golpeó con su bastón el piso y yo salté unos pasos hacia atrás, luego se dirigió a la señora Marga.
−Necesito kerosene.
La señora Marga forzó una sonrisa y una cortina verde lamió su cuerpo; luego apareció con un botellón y lo puso en el mostrador.
−Un barril −protestó el señor Barden.
−Pediré que lo lleven a su casa, dentro de una hora más o menos.
−Yo lo llevaré −contestó el viejo dando otro golpe en el piso y haciéndome dar otro salto hacia atrás.
Volvió la señora Marga a dejarse lamer por la cortina y entonces escuché al viejo decir malhumorado:
−No estoy tullido.
Yo me hice el desentendido y metí mis manos en un costal abierto de habichuelas que chasquearon escandalosamente.
−¡No hagas eso!
Me voltee hacia él y sólo se me ocurrió decir:
−No, señor. Disculpe.
−¿Qué edad tienes?
−Once, señor −dije a punto de llorar.
−A tu edad ya me bañaba solo ¿entiendes?
La señora Marga y su marido Pietro llegaban, con mucho esfuerzo, rodando un barril y el viejo apartó su vista de mí. Me sentí aliviado. Colocaron frente a la puerta de entrada, y Pietro se dirigió al viejo.
−Aquí lo tiene, señor… −y sonrió.
−¡Barden! Barden. ¿Cuánto es? −Dijo muy, pero muy serio.
−Seis pesos.
El viejo recostó su bastón en el mostrador, se quitó una bota, sacó un sobre, y de allí, un billete que puso en el mostrador. Vi su pie desnudo, muy blanco,
huesudo y con la uña del dedo gordo negra, muy negra, toda la uña era negra, era la uña más negra que jamás había visto. La señora Marga cogió el billete, abrió una gaveta y puso otros billetes y unas monedas que sonaron sordas en el vidrio del mostrador. Él metió los billetes en el sobre y junto con su pie huesudo y la uña negra −muy negra− lo guardó en la bota. Volteó a verme y yo volví la vista a las habichuelas. Escuché cómo zapateaba el piso y recogía las monedas, tomó su bastón y caminó hacia el barril. Yo estaba expectante, realmente emocionado esperando ver al viejo cargar sobre sus hombros aquel tonel lleno de kerosene.
−Lo ayudo señor Barden −dijo Pietro con tono decidido.
−Entonces llame a los hombres de la carreta que están afuera −contestó el viejo.
Así lo hizo y dos muchachos entraron, cargaron el barril y salieron. El viejo se detuvo en la puerta y dijo a Pietro y a la señora Marga.
−Hagan que ese muchacho se bañe.
Por la noche, cuando mi padre bajaba al sótano, donde tenía su laboratorio y preparaba medicinas que le pedían en la farmacia −nuestra farmacia está a dos esquinas del almacén de Pietro−, me reunía en el jardín trasero con mis amigos que me esperaban ocultos (después les explico por qué) y estaba con ellos hasta que mi padre salía del sótano; no era difícil saberlo porque mi padre hacía mucho ruido al caminar, al hablar, al bostezar, al hacer todo ya que era un poco sordo, había perdido el cuerno y desde entonces tenía que acercar la oreja a la boca de la gente y él gritaba. Por eso nosotros siempre sabíamos dónde estaba y qué hacía.
Les conté la espeluznante aventura en lo de Pietro, del anciano que se llamaba como hacen las ranas, de su olor a madera húmeda, de la mirada que echaba fuego, las botas llenas de dinero y la uña negra, “¡muy negra!”, repetí.
Aníbal −que era gordo y con quien nunca podíamos jugar de correr, no por lo gordo sino porque se asfixiaba− tenía sus ojos puestos en cada una de mis palabras, pero Antonio no me creía ni una sílaba. ¡Ah, sí! Mi padre me había prohibido ser amigo de Antonio porque su papá robaba ganado… sólo por eso, aunque yo nunca lo vi ni siquiera con una vaca chica. Siempre me buscaba, y mientras mi padre hablaba con Aníbal, Antonio hacía ruidos en el patio y yo le hacía señas al gordito para que fuese al patio a ocultarse con Antonio, luego yo hacía una seña y salían. Casi en la penumbra, porque en la galería sólo había un candil, hablábamos de muchas cosas y nos contábamos muchas cosas y secreteábamos muchas cosas.
Antonio −antes de que les contara lo del viejo− nos lo dijo:
−Hoy llegué hasta Loma Alta (un pueblo lejos del nuestro) y no me gustó −él se colgaba al paso del tren y se metía en cualquier vagón.
Luego les conté lo del viejo, y Antonio nos asustó de verdad.
−Vamos a la casa de ese vampiro −me arrepentí de haber abierto la bocota−. Entramos a la casa por detrás y lo espiamos por las ventanas. Así vemos cómo se convierte en murciélago y sale por la chimenea a buscar gente para chuparle la sangre.
−Mañana −dije para ganar tiempo y luego inventar algo para no ir.
−No. Hoy mismo. Cuando todos se duerman.
Aníbal fue el último en llegar –pero llegó−. Anduvimos dando tropezones por el patio de la vieja casa pegados a las paredes externas. Pocas ventanas estaban iluminadas y eso dificultaba caminar. Antonio era el líder, detrás de él íbamos en silencio, pesadamente ¡entonces ocurrió! Por todas partes comenzaron a saltar unos ruidos de ultratumba “bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” y temblaban las ramas y tallos.
−Son ranas −susurró Antonio.
−Nos ha descubierto, vámonos −pedí suplicante.
−Son ranas, sólo ranas −musitó Aníbal convenciéndose.
Tratábamos de distinguir algo allá adentro a través de una ventana, sin mayor descubrimiento que un piano, un marco con foto o pintura o espejo y un sillón. Tres acciones se produjeron casi al mismo tiempo: El sonido de una puerta que se abrió, una luz que fue a estrellarse a la ventana y nosotros que nos acurrucamos. Sentí que el corazón me salía por la boca. Tras un rato allí acuclillados, Antonio fue irguiéndose muy pegado a la pared hasta que vi que su frente había pasado el vano de la ventana. Sin dejar de vernos hacía señas para que miráramos nosotros también. Poco a poco fuimos llevando nuestros ojos a la ventana (recuerdo que me raspé la nariz y fui el último en tomar posición).
El viejo estaba sentado en el sillón, con los pies estirados, balanceaba su cabeza y echaba humo por la boca. Comencé a temblar.
−Está fumando −dijo Antonio−, mi papá también fuma.
Yo estaba en otro mundo porque mis amigos bajaron sus cabezas rápidamente y yo me quedé atornillado viendo cómo giraba la suya el anciano hacia la ventana y fue entonces cuando reaccioné y bajé la mía pero juro que me vio; estoy seguro que no sólo me vio sino que me reconoció. No lo pensamos más, con o sin luz, salimos disparados y no paramos hasta estar en la calle sanos y salvos aunque Aníbal respirara muy feo, como atragantándose.
Al día siguiente −que era domingo− escuché que mi padre hablaba con alguien −como siempre casi gritando− en la puerta de casa. Me asomé y allí estaba el viejo. Otra vez comencé a temblar −quizás iba a quejarse de mí−. Mi padre acercó la oreja al anciano y vi cómo este abría la boca y dos largos colmillos iban directo al cuello de mi padre ¡corrí espantado a esconderme al jardín!
El corazón se metió en mi cabeza y lo escuchaba fuertemente mientras a la distancia veía que mi padre tomaba nota en su cuaderno de recetas y despedía al viejo.
Nimeni nu știa cu exactitate de unde venise domnul Barden. Într-o bună zi, casa cea veche a soților Ramila, care plecaseră de aici mâhniți în urma sinuciderii Amaliei – fiica lor mai mare – se pomeni ocupată de către un domn pe care, după o săptămână de zile, îl vedeam pășind pe drumurile colbăite ale satului.
Era mult prea bătrân, slab și cu pielea tăbăcită, avea puțin păr pe cap și barbă grizonantă, mergea încovoiat băgat într-un sacou negru din piele de caprioară, pantaloni cenușii și o cămașă de culoare indefinibilă, la gâtul căreia stătea înnodată o panglică de culoare cafe sau roșie asemenea unei cravate.
În acea dimineață stăteam în magazinul lui Pietro cumpărând niște mazăre. Doamna Marga o cântărea, moment în care se deschise poarta scârțâitoare și intră domnul Barden. Ambii am rămas stâlp. Bătrânul înaintă spre tejghea și mă făcu să întorc capul și să privesc cu ochii săi gri, ciocăni cu bastonul în încăpere și eu dădui câțiva pași în urmă, după care se îndreptă spre doamna Marga.
-Îmi trebuie petrol lampant.
Doamna Marga încercă să zâmbească și o perdea verde înghiți corpul său; apoi apăru cu o butelie și o puse pe tejghea.
-Un baril – se indignă domnul Barden.
-Voi cere să vi să se aducă acasă, peste aproximativ o oră.
- Eu îl voi duce, – răspunse bătrânul lovind încă o dată cu bastonul în încăpere și făcându-mă să mai dau un pas înapoi.
Doamna Margo se lăsă din nou înghițită de perdea și atunci îl auzii pe domnul Barden bolmojind:
-Nu sunt calic.
Eu mă făcui că nu înțeleg și îmi băgai mâinile într-un sac deschis de fasole ce sunară a ceartă.
-Să nu faci așa ceva!
Mă întoarsei cu fața spre el și îmi veni în cap să-i zic doar:
-Nu, domnule. Scuzați.
-Câți ani ai?
-Unsprezece, domnule, – am zis gata să izbucnesc în plâns.
-La vârsta ta făceam deja baie singur. Înțelegi?
Doamna Marga și soțul ei Pietro veneau, cu mare greutate, împingând un butoi și moșul își luă privirea de pe mine. M-am simțit eliberat. L-au pus în fața ușii de la intrare și Pietro se porni spre bătrân.
-Iată-l, domnule... - și zâmbi.
-Barden!, Barden. Cât costă? – a zis foarte, dar foarte serios.
-Șase pesete.
Bătrânul sprijini bastonul său de tejghea, își descălță un papuc, scoase un plic și, de aici, o bancnotă pe care o puse pe tejghea. Am văzut piciorul său gol, foarte alb, osos și cu o unghie a degetului gros neagră, foarte neagră, toată unghia era neagră, era unghia cea mai neagră văzută vreodată de mine. Doamna Marga luă bancnota, deschise un sertar și puse câteva bancnote și niscaiva monede ce sunară mut pe sticla tejghelei. El băgă bancnotele în plic și împreună cu piciorul osos și unghia neagră – foarte neagră – le băgă în papuc. Se răsuci ca să mă vadă iar eu îmi întoarsei privirea spre fasole. Ascultă cum răsuna de tropote încăperea și își luă monedele, își înșfăcă bastonul și păși până la butoi. Eu stăteam în espectativă, emoționându-mă în adevăr și așteptând să văd cum moșul ridică pe umerii săi acel butoi plin de petrol lampanat.
-Să vă ajut, domnule Barden, - zise Pietro cu voce hotărâtă.
-Chiamă atunci oamenii din căruță, care stau afară, - răspunse bătrânul.
Zicând așa, doi băieți intrară, încărcară butoiul și plecară. Moșul se opri la ușă și zise lui Pietro și doamnei Marga:
-Făceți cumva ca acest băiat să se băiască.
În timpul nopții, când tatăl meu cobora în subsol, unde își avea laboratorul și prepara medicamentele pe care i le solicitau la farmacie – farmacia noastră se afla la două colțuri de stradă depărtare de magazinul lui Pietro – mă întâlneam în grădina din spate cu prietenii mei, care mă așteptau tupilați (vă voi explica pe urmă din ce cauză), și rămâneam cu ei până ce tatăl meu ieșea din subsol; nu era dificil să înțelegi de ce tatăl meu făcea atâta gălăgie când mergea, când vorbea, când căsca, când făcea de toate întrucât era un pic surd, a pierdut odată claxonul și de atunci trebuia să apropie urechea de gura oamenilor și să strige. Iată de ce noi aflam ușor unde se afla și ce făcea.
V-am povestit aventura înfiorătoare referitoare la Pietro, despre bătrânul care se numea așa precum fac broaștele, despre mirosul său de lemn umed, despre privirea care arunca foc, papucii plini de bani și unghia neagră, ¨foarte neagră!¨, am repetat.
Hanibal - care era gras și cu care niciodată nu puteam să alergăm în joacă, nu din cauză că era gras ci fiindcă se asfixia - avea ochii fixați pe fiecare cuvânt al meu, Antonio însă nu credea în nici o silabă de a mea. Ah, da! Tatăl meu mi-a interzis să prietenesc cu Antonio deoarece tatăl său fura bovine... doar pentru asta, dar eu nu l-am văzut niciodată măcar cu o vițică. Mă căuta mereu și, în timp ce tatăl meu discuta cu Hanibal, Antonio făcea zgomot în curte iar eu îi făceam semne grăsuțului pentru ca el să se ducă în curte și să se ascundă cu Antonio, după care eu făcem un semn și ei ieșeau. Aproape că în semiumbră, deoarece în coridor exista doar o lampă, vorbeam despre multe chestii și ne spuneam unul altuia multe chestii și țineam în secret multe chestii.
Antonio – înainte de a ne vorbi despre bătrân – ne-a trântit-o:
-Am ajuns azi tocmai la Loma Alta (un sat situat la mare distanță de al nostru) și îmi displăcu – el se culca înaintea trenului și intra în orice vagon.
Apoi eu le-am povestit despre bătrân, iar Antonio ne-a speriat într-adevăr.
-Să mergem la casa acestui vampir – avea să îmi pară rău că am deschis gura.
Vom intra în grădina casei prin spate și îl vom spiona pe la geamuri. Așa vom vedea cum se transformă în liliac și cum iese prin horn să caute oameni ca să le sugă sângele.
-Mâine, - am zis pentru a câștiga din timp iar mai apoi să scornesc ceva ca să nu merg.
-Nu. Chiar azi. Când vor dormi cu toții.
Hanibal a fost ultimul în a ajunge la apel – dar a ajuns. Am început să pășim măsurat prin curtea vechii case strânși lipiți de pereții exteriori. Puține geamuri erau luminate și asta ne împiedica să mergem. Antonio era liderul, iar în spatele lui pășeam noi în tăcere, cu mult greu. Atunci se dezlănțui! Din toate părțile începură să iasă niște scrâșnete mortuare „bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” și să tremure ramurile și tulpinile.
-Sunt broaște, - șopti Antonio.
-Ne-a observat, să mergem de aici, - ne imploră el.
-Sunt broaște, doar broaște, - medită Hanibal convingânduse pe sine însuși.
Încercarăm să distingem ceva acolo înăuntru, ce se afla după un geam, însă văzurăm doar un pian, o ramă cu imagini fotografice, un tablou sau o oglindă și un scaun. Trei acțiuni s-au produs aproape în același timp: sunetul unei uși care s-a deschis, o lumină care era cât pe ce să se izbească în geam și noi care ne ghemuiserăm. Simțeam că inima îmi ieșea pe gură. După un scurt timp cât stăteam acolo ghemuiți, Antonio porni să se miște lipit de perete până când îi văzui fruntea că depăși golul geamului. Fără să ne lase din ochi, făcea semne ca să privim și noi deasemenea. Puțin câte puțin ne apropiasem și noi ochii de geam (îmi amintesc că îmi frecasem nasul și ajunsesem ultimul în a mă poziționa).
Bătrânul stătea pe scaun, cu picioarele desfăcute, balansa capul și scotea fum pe gură. Începu să se cutremure.
-Fumează, - zise Antonio -, tatăl meu tot fumează.
Eu mă aflam ca în altă lume, fiindcă prietenii mei aplecaseră capurile rapid iar eu mă trezii cu ochii pironiți, văzând cum bătrânul întoarse capul său spre geam și atunci a fost când am reacționat și îl aplecasem pe al meu, dar jur că mă văzuse; sunt sigur că nu doar mă observase ci chiar mă recunoscuse. Nu am mai stat mult pe gînduri, cu lumină sau fără, am șters-o care și încotro și nu ne-am oprit până când nu am ajuns în stradă perfect sănătoși și întregi, cu toate că Hanibal respire foarte urât, ca și cum se înădușea.
În ziua următoare – care era duminică – auzii cum tatăl meu discuta cu cineva (ca de fiecare dată aproape strigând) la ușa casei. Mă uitai și văzui că acolo stătea bătrânul. Începui din nou să tremur – poate că se plângea pe mine. Tata își apropia urechea de bătrân și văzui cum acesta deschise gura și doi colți lungi se îndreptau direct spre gâtul tatălui meu. Fugii înspăimântat pentru a mă ascunde în grădină!
Inima mi se urcă în cap și o ascultam cât bate de tare, timp în care vedeam de la distanță cum tatăl meu făcea notițe în caietul său de rețete și își luă rămas bun de la bătrân.
Julio Díaz-Escamilla
Traducido al rumano por Andrei Langa
*****
EL MISTERIOSO SEÑOR BARDEN
Nadie supo exactamente de dónde había llegado el señor Barden. Un día la vieja casa de los Rámila, que se fueron amargados tras el suicidio de Amalia –la hija mayor− amaneció ocupada por un señor que semanas después vimos caminar por las polvorientas calles del pueblo.
Era muy viejo, delgado y de piel curtida, con poco pelo y barba canosa, caminaba encorvado metido en un saco de gamuza negra, un pantalón gris y una camisa de dudoso color en cuyo cuello anudaba una cinta café o roja a modo de corbatín.
Aquella mañana yo estaba en el almacén de Pietro comprando unas arvejas. La señora Marga las pesaba cuando la ruidosa puerta se abrió y entró el señor Barden. Ambos nos quedamos estáticos. El viejo se adelantó al mostrador, y me volteó a ver con sus ojos grises, golpeó con su bastón el piso y yo salté unos pasos hacia atrás, luego se dirigió a la señora Marga.
−Necesito kerosene.
La señora Marga forzó una sonrisa y una cortina verde lamió su cuerpo; luego apareció con un botellón y lo puso en el mostrador.
−Un barril −protestó el señor Barden.
−Pediré que lo lleven a su casa, dentro de una hora más o menos.
−Yo lo llevaré −contestó el viejo dando otro golpe en el piso y haciéndome dar otro salto hacia atrás.
Volvió la señora Marga a dejarse lamer por la cortina y entonces escuché al viejo decir malhumorado:
−No estoy tullido.
Yo me hice el desentendido y metí mis manos en un costal abierto de habichuelas que chasquearon escandalosamente.
−¡No hagas eso!
Me voltee hacia él y sólo se me ocurrió decir:
−No, señor. Disculpe.
−¿Qué edad tienes?
−Once, señor −dije a punto de llorar.
−A tu edad ya me bañaba solo ¿entiendes?
La señora Marga y su marido Pietro llegaban, con mucho esfuerzo, rodando un barril y el viejo apartó su vista de mí. Me sentí aliviado. Colocaron frente a la puerta de entrada, y Pietro se dirigió al viejo.
−Aquí lo tiene, señor… −y sonrió.
−¡Barden! Barden. ¿Cuánto es? −Dijo muy, pero muy serio.
−Seis pesos.
El viejo recostó su bastón en el mostrador, se quitó una bota, sacó un sobre, y de allí, un billete que puso en el mostrador. Vi su pie desnudo, muy blanco,
huesudo y con la uña del dedo gordo negra, muy negra, toda la uña era negra, era la uña más negra que jamás había visto. La señora Marga cogió el billete, abrió una gaveta y puso otros billetes y unas monedas que sonaron sordas en el vidrio del mostrador. Él metió los billetes en el sobre y junto con su pie huesudo y la uña negra −muy negra− lo guardó en la bota. Volteó a verme y yo volví la vista a las habichuelas. Escuché cómo zapateaba el piso y recogía las monedas, tomó su bastón y caminó hacia el barril. Yo estaba expectante, realmente emocionado esperando ver al viejo cargar sobre sus hombros aquel tonel lleno de kerosene.
−Lo ayudo señor Barden −dijo Pietro con tono decidido.
−Entonces llame a los hombres de la carreta que están afuera −contestó el viejo.
Así lo hizo y dos muchachos entraron, cargaron el barril y salieron. El viejo se detuvo en la puerta y dijo a Pietro y a la señora Marga.
−Hagan que ese muchacho se bañe.
Por la noche, cuando mi padre bajaba al sótano, donde tenía su laboratorio y preparaba medicinas que le pedían en la farmacia −nuestra farmacia está a dos esquinas del almacén de Pietro−, me reunía en el jardín trasero con mis amigos que me esperaban ocultos (después les explico por qué) y estaba con ellos hasta que mi padre salía del sótano; no era difícil saberlo porque mi padre hacía mucho ruido al caminar, al hablar, al bostezar, al hacer todo ya que era un poco sordo, había perdido el cuerno y desde entonces tenía que acercar la oreja a la boca de la gente y él gritaba. Por eso nosotros siempre sabíamos dónde estaba y qué hacía.
Les conté la espeluznante aventura en lo de Pietro, del anciano que se llamaba como hacen las ranas, de su olor a madera húmeda, de la mirada que echaba fuego, las botas llenas de dinero y la uña negra, “¡muy negra!”, repetí.
Aníbal −que era gordo y con quien nunca podíamos jugar de correr, no por lo gordo sino porque se asfixiaba− tenía sus ojos puestos en cada una de mis palabras, pero Antonio no me creía ni una sílaba. ¡Ah, sí! Mi padre me había prohibido ser amigo de Antonio porque su papá robaba ganado… sólo por eso, aunque yo nunca lo vi ni siquiera con una vaca chica. Siempre me buscaba, y mientras mi padre hablaba con Aníbal, Antonio hacía ruidos en el patio y yo le hacía señas al gordito para que fuese al patio a ocultarse con Antonio, luego yo hacía una seña y salían. Casi en la penumbra, porque en la galería sólo había un candil, hablábamos de muchas cosas y nos contábamos muchas cosas y secreteábamos muchas cosas.
Antonio −antes de que les contara lo del viejo− nos lo dijo:
−Hoy llegué hasta Loma Alta (un pueblo lejos del nuestro) y no me gustó −él se colgaba al paso del tren y se metía en cualquier vagón.
Luego les conté lo del viejo, y Antonio nos asustó de verdad.
−Vamos a la casa de ese vampiro −me arrepentí de haber abierto la bocota−. Entramos a la casa por detrás y lo espiamos por las ventanas. Así vemos cómo se convierte en murciélago y sale por la chimenea a buscar gente para chuparle la sangre.
−Mañana −dije para ganar tiempo y luego inventar algo para no ir.
−No. Hoy mismo. Cuando todos se duerman.
Aníbal fue el último en llegar –pero llegó−. Anduvimos dando tropezones por el patio de la vieja casa pegados a las paredes externas. Pocas ventanas estaban iluminadas y eso dificultaba caminar. Antonio era el líder, detrás de él íbamos en silencio, pesadamente ¡entonces ocurrió! Por todas partes comenzaron a saltar unos ruidos de ultratumba “bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” y temblaban las ramas y tallos.
−Son ranas −susurró Antonio.
−Nos ha descubierto, vámonos −pedí suplicante.
−Son ranas, sólo ranas −musitó Aníbal convenciéndose.
Tratábamos de distinguir algo allá adentro a través de una ventana, sin mayor descubrimiento que un piano, un marco con foto o pintura o espejo y un sillón. Tres acciones se produjeron casi al mismo tiempo: El sonido de una puerta que se abrió, una luz que fue a estrellarse a la ventana y nosotros que nos acurrucamos. Sentí que el corazón me salía por la boca. Tras un rato allí acuclillados, Antonio fue irguiéndose muy pegado a la pared hasta que vi que su frente había pasado el vano de la ventana. Sin dejar de vernos hacía señas para que miráramos nosotros también. Poco a poco fuimos llevando nuestros ojos a la ventana (recuerdo que me raspé la nariz y fui el último en tomar posición).
El viejo estaba sentado en el sillón, con los pies estirados, balanceaba su cabeza y echaba humo por la boca. Comencé a temblar.
−Está fumando −dijo Antonio−, mi papá también fuma.
Yo estaba en otro mundo porque mis amigos bajaron sus cabezas rápidamente y yo me quedé atornillado viendo cómo giraba la suya el anciano hacia la ventana y fue entonces cuando reaccioné y bajé la mía pero juro que me vio; estoy seguro que no sólo me vio sino que me reconoció. No lo pensamos más, con o sin luz, salimos disparados y no paramos hasta estar en la calle sanos y salvos aunque Aníbal respirara muy feo, como atragantándose.
Al día siguiente −que era domingo− escuché que mi padre hablaba con alguien −como siempre casi gritando− en la puerta de casa. Me asomé y allí estaba el viejo. Otra vez comencé a temblar −quizás iba a quejarse de mí−. Mi padre acercó la oreja al anciano y vi cómo este abría la boca y dos largos colmillos iban directo al cuello de mi padre ¡corrí espantado a esconderme al jardín!
El corazón se metió en mi cabeza y lo escuchaba fuertemente mientras a la distancia veía que mi padre tomaba nota en su cuaderno de recetas y despedía al viejo.
Julio Díaz-Escamilla
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Așteptarea
*
Minutele cad peste umerii mei
ca săgeți de zahăr
Ceasornicul urcă pe pat
în ceașca de cafea
și peste lucrurile intacte
Adun frunzele în grămadă
și înapoiez vântului împunsătura suspinelor
în timp ce seara devastează cu paginile
Hotărâsem să te urmăresc în tăcere
să șoptesc cântecul celor care lipsesc
și să le aflu frigul în fața porților
când se închid dinaintea ochilor mei
Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA ESPERA
Los minutos caen sobre mis hombros
como dardos de azúcar
El reloj se traslada hacia la cama
al café
y sobre las cosas intactas
Reúno la hojarasca
y devuelvo al viento la estocada de suspiros
mientras la tarde arrasa con las páginas
Decidí perseguirte en el silencio
tararear la canción de los ausentes
y buscarle el frío a las puertas
cuando se cierran frente a mis ojos
Marina Centeno
Minutele cad peste umerii mei
ca săgeți de zahăr
Ceasornicul urcă pe pat
în ceașca de cafea
și peste lucrurile intacte
Adun frunzele în grămadă
și înapoiez vântului împunsătura suspinelor
în timp ce seara devastează cu paginile
Hotărâsem să te urmăresc în tăcere
să șoptesc cântecul celor care lipsesc
și să le aflu frigul în fața porților
când se închid dinaintea ochilor mei
Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA ESPERA
Los minutos caen sobre mis hombros
como dardos de azúcar
El reloj se traslada hacia la cama
al café
y sobre las cosas intactas
Reúno la hojarasca
y devuelvo al viento la estocada de suspiros
mientras la tarde arrasa con las páginas
Decidí perseguirte en el silencio
tararear la canción de los ausentes
y buscarle el frío a las puertas
cuando se cierran frente a mis ojos
Marina Centeno
joi, 29 septembrie 2011
În ritmul hohotelor de râs ale neantului
*
Prin noroi și umiditate,
printre flăcările ceții,
bestia cu chip de om tranzitează trecători de haos și umbre
din lumea sa subterană
Pe trepte înguste pășește spre loja puterii.
În calea sa scuipă otrava viscerelor peste caleidoscoape cu multiple și simetrice
oglinzi.
Imaginea sa multiplicată, minusculă și asfixiată, joacă în infinite fragmente
de sticlă,
tremur al unui dans dement
în ritimul hohotelor de râs ale neantului.
Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa
*****
AL RITMO DE LAS RISAS DEL AVERNO
Entre el fango y la humedad,
entre llamas de tinieblas,
la fiera humana transita por las caóticas y sombrías gargantas
de su subterráneo mundo.
Por angostos peldaños trepa hacia la grada del poder.
A su paso lanza tósigo veneno sobre calidoscopios de múltiples y simétricos espejos.
Su imagen multiplicada, diminuta y asfixiada, reverbera en infinitos fragmentos vidriosos,
temblores de una danza enajenada
al ritmo de la risas del averno.
Mercedes Ridocci
Prin noroi și umiditate,
printre flăcările ceții,
bestia cu chip de om tranzitează trecători de haos și umbre
din lumea sa subterană
Pe trepte înguste pășește spre loja puterii.
În calea sa scuipă otrava viscerelor peste caleidoscoape cu multiple și simetrice
oglinzi.
Imaginea sa multiplicată, minusculă și asfixiată, joacă în infinite fragmente
de sticlă,
tremur al unui dans dement
în ritimul hohotelor de râs ale neantului.
Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa
*****
AL RITMO DE LAS RISAS DEL AVERNO
Entre el fango y la humedad,
entre llamas de tinieblas,
la fiera humana transita por las caóticas y sombrías gargantas
de su subterráneo mundo.
Por angostos peldaños trepa hacia la grada del poder.
A su paso lanza tósigo veneno sobre calidoscopios de múltiples y simétricos espejos.
Su imagen multiplicada, diminuta y asfixiada, reverbera en infinitos fragmentos vidriosos,
temblores de una danza enajenada
al ritmo de la risas del averno.
Mercedes Ridocci
Murele
*
Ca murele dulci
sunt sfârcurile sânilor ei
Visul nesățiosului amant
delectează până provoacă insomnia
Plăcere reciprocă
Cu degetele
plimbându-i-se prin păr
îi apropie capul de sine
Mișcarea instinctivă
duce în extaz întunericul nopții
În peștera umedă
se varsă un șuvoi
O îmbrățișare de sare
sigilează corpurile
Plăcerea îi închide
pleoapele
iar lengeria păstrează geloasă
amprentele sale
Poem de Leticia Garriga, traducere în română de Andrei Langa
*****
LAS MORAS
Como moras dulces
la punta de sus pezones
Sueño del ávido amante
deleite que agita el insomnio
Placer de dos
Con su dedos
entre el cabello
atrae su cabeza
El movimiento instintivo
lleva al éxtasis la noche
A su húmeda cueva
la alimenta un torrente
Un abrazo de sal
sella los cuerpos
La placidez cierra
sus parpados
y el lino guarda celoso
sus huellas
Leticia Garriga
Ca murele dulci
sunt sfârcurile sânilor ei
Visul nesățiosului amant
delectează până provoacă insomnia
Plăcere reciprocă
Cu degetele
plimbându-i-se prin păr
îi apropie capul de sine
Mișcarea instinctivă
duce în extaz întunericul nopții
În peștera umedă
se varsă un șuvoi
O îmbrățișare de sare
sigilează corpurile
Plăcerea îi închide
pleoapele
iar lengeria păstrează geloasă
amprentele sale
Poem de Leticia Garriga, traducere în română de Andrei Langa
*****
LAS MORAS
Como moras dulces
la punta de sus pezones
Sueño del ávido amante
deleite que agita el insomnio
Placer de dos
Con su dedos
entre el cabello
atrae su cabeza
El movimiento instintivo
lleva al éxtasis la noche
A su húmeda cueva
la alimenta un torrente
Un abrazo de sal
sella los cuerpos
La placidez cierra
sus parpados
y el lino guarda celoso
sus huellas
Leticia Garriga
miercuri, 28 septembrie 2011
Trecătorii, relativitatea trotuarelor
*
Pentru Ana Muela Sopeña.
Deasupra dalelor, conspirațiile somnolenței, serile
urgentate de umbre, brățarele sprijinite de briză,
trecători răniți de tremurul necruțător al trupului;
poate că de trotuare ce tocesc pantofii, cei ce percep scările
râsului, spuma din urmă, cea pe care o lasă memoria
în timpul numit de cineva a fi al întunericului: zilele fără de aer
sunt relative, asemenea și credința în greșeli – apostila în josul
caiețelului cu notițe, ce luminează ungherele de pe vârful
respirației, îndoielile, mai întâi de toate, care convoacă
statuile în lentilele aburite ale cerului.
Trotuarele sunt aceste șine ce-s mai mult decât carbon cât
ard ciudățenia cu goliciunea ei în flăcări; sunt intensul
parcurs al pașilor, ce ajung a fi în piept coincidențe
relative, margini ale serii care îneacă necazurile,
memorii aruncate în vânt fără lentile, vocea mușcând
din țintele unui tâlhar care analizează fotografii, pasaje, geamuri,
oglinzi, vocea ce se ridică în vârful picioarelor.
Venim după ce stăm la coadă la rânduri lungi pentru energizare,
căutăm drumul mâinilor, drumul obișnuit de război,
difuzorul gipsului, ochiul din canelura lămpilor.
Ajungem în inima pietrei, unde vântul din nord este epuizat
în drumul făcut paralel cu foamea: cel care își fixează energizarea,
propriul său orar între rigorile focului: lumina trecătorilor
legată de temple, de strada unde se exteriorizează indiferența.
Cel care strânge frig sau numără clopotnițe:
uneori poemul e un cuib fără viață, unde flăcările
mușcă din gol, cuvântul care ne oferă uitarea,
rugina limitelor în chiparoșii ajunși pe fețele de masă.
Fiecare poet pășește pe marginea atâtor nume, nivelând
propria sa piele de pertutbațiile funebre,
mușcând nepăsarea ce trece pe alături de noi: survin
lungi întristări, în nebunia asta a pupilelor: orice trotuar
e un drum decodificat ce ne umple de urme: înaintea poetului,
sicriul tristeții, trenul lichid plin de uluire,
volumele rezistând la întuneric, la cravatele ce sângerează.
Ziua nu e suficientă pentru a desface toate bătăliile:
oglinzile plutesc pe aripi obosite, avem de exploarat
alte deluvii, să mușcăm fumul porturilor, să descifrăm ieroglifele
fiecărui deget din convoiul procesiunilor funerare, a fiecărul ciclu
din melancolia iernii, a fiecărei ore din cifrul lacrimilor.
În această relativitate, doar memoria ne salvează: doar stând pe spate,
visul este exact. Toate celelalte lucruri sunt teatru jucat în urmele
lăsate de sudoare, vestigii ale dramei ce se trăiește pe trotuare.
Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
*****
TRANSEÚNTES, RELATIVIDAD DE LAS ACERAS
A Ana Muela Sopeña.
Sobre las losas, las conspiraciones de la somnolencia, las tardes
urgentes de sombras, los brazaletes sostenidos por la brisa,
transeúntes heridos por la desmesura del estremecimiento;
tal vez las aceras devorando los zapatos, entienden las escaleras
de la risa, la espuma entonces, que va dejando la memoria
en el tiempo que uno nombra a oscuras: los días sin aire
son relativos, lo es también la fe de erratas —la apostilla al pie
del cuaderno de apuntes, que aclara las esquinas del techo
de la respiración, las dudas después de todo que convocan
las estatuas en los turbios anteojos del cielo.
Las aceras son esos rieles que exceden los carbones de cuanto
quema la extrañeza en su flamígera desnudez; lo es el intenso
filo de los pasos, que en el pecho se vuelven coincidencias
relativas, orillas de la tarde que ahogan las espinas,
memorias arrojadas al aire sin anteojos, la voz mordiendo
las aldabas del ladrón que recorre fotografías, pasillos, ventanas,
espejos, la voz que se columpia de puntillas.
Venimos de andar largas colillas de aliento, vamos buscando
el camino de las manos, el camino siempre del combate,
el altavoz del alabastro, el ojo en el surco de los candiles.
Llegamos al punto de la piedra donde el cierzo es consumido
por el camino próximo al hambre: cada quien fecha su aliento,
su propia agenda en los rigores del fuego: luz de transeúntes
anudada a las sienes, a la calle donde se eleva la indiferencia.
Cada quien acumula fríos o campanarios:
A veces el poema es un nido apagado, donde los relámpagos
muerden la tinta, la palabra que nos da el olvido,
la herrumbre de los límites en los cipreses ascendidos a manteles.
Cada poeta camina al filo de tantos nombres, desenredando
su propia piel de los desvaríos fúnebres,
mordiendo la indiferencia que transita a nuestro lado: suceden
largas tristezas, en esta locura de las pupilas: cada acera
es un camino descifrado que nos llena de vestigios: frente al poeta,
el ataúd de la tristeza, el tren líquido de asombro,
los libros resistiendo a la oscuridad, a las corbatas que sangran.
El día no es suficiente para librar todas las batallas:
los espejos flotan en alas fatigadas, habremos de explorar
otros diluvios, morder el humo de los puertos, descifrar los jeroglíficos
de cada dedo en el convoy de las funerarias, de cada círculo
en la melancolía del invierno, de cada hora en la llave de las lágrimas.
Dentro de esta relatividad, sólo la memoria nos salva: aún sobre
la espina, el sueño es preciso. Lo demás es teatro en las enredaderas
del sudor, vestigios del drama que se vive en las aceras.
André Cruchaga
Barataria 24-X-2011
Pentru Ana Muela Sopeña.
Deasupra dalelor, conspirațiile somnolenței, serile
urgentate de umbre, brățarele sprijinite de briză,
trecători răniți de tremurul necruțător al trupului;
poate că de trotuare ce tocesc pantofii, cei ce percep scările
râsului, spuma din urmă, cea pe care o lasă memoria
în timpul numit de cineva a fi al întunericului: zilele fără de aer
sunt relative, asemenea și credința în greșeli – apostila în josul
caiețelului cu notițe, ce luminează ungherele de pe vârful
respirației, îndoielile, mai întâi de toate, care convoacă
statuile în lentilele aburite ale cerului.
Trotuarele sunt aceste șine ce-s mai mult decât carbon cât
ard ciudățenia cu goliciunea ei în flăcări; sunt intensul
parcurs al pașilor, ce ajung a fi în piept coincidențe
relative, margini ale serii care îneacă necazurile,
memorii aruncate în vânt fără lentile, vocea mușcând
din țintele unui tâlhar care analizează fotografii, pasaje, geamuri,
oglinzi, vocea ce se ridică în vârful picioarelor.
Venim după ce stăm la coadă la rânduri lungi pentru energizare,
căutăm drumul mâinilor, drumul obișnuit de război,
difuzorul gipsului, ochiul din canelura lămpilor.
Ajungem în inima pietrei, unde vântul din nord este epuizat
în drumul făcut paralel cu foamea: cel care își fixează energizarea,
propriul său orar între rigorile focului: lumina trecătorilor
legată de temple, de strada unde se exteriorizează indiferența.
Cel care strânge frig sau numără clopotnițe:
uneori poemul e un cuib fără viață, unde flăcările
mușcă din gol, cuvântul care ne oferă uitarea,
rugina limitelor în chiparoșii ajunși pe fețele de masă.
Fiecare poet pășește pe marginea atâtor nume, nivelând
propria sa piele de pertutbațiile funebre,
mușcând nepăsarea ce trece pe alături de noi: survin
lungi întristări, în nebunia asta a pupilelor: orice trotuar
e un drum decodificat ce ne umple de urme: înaintea poetului,
sicriul tristeții, trenul lichid plin de uluire,
volumele rezistând la întuneric, la cravatele ce sângerează.
Ziua nu e suficientă pentru a desface toate bătăliile:
oglinzile plutesc pe aripi obosite, avem de exploarat
alte deluvii, să mușcăm fumul porturilor, să descifrăm ieroglifele
fiecărui deget din convoiul procesiunilor funerare, a fiecărul ciclu
din melancolia iernii, a fiecărei ore din cifrul lacrimilor.
În această relativitate, doar memoria ne salvează: doar stând pe spate,
visul este exact. Toate celelalte lucruri sunt teatru jucat în urmele
lăsate de sudoare, vestigii ale dramei ce se trăiește pe trotuare.
Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
*****
TRANSEÚNTES, RELATIVIDAD DE LAS ACERAS
A Ana Muela Sopeña.
Sobre las losas, las conspiraciones de la somnolencia, las tardes
urgentes de sombras, los brazaletes sostenidos por la brisa,
transeúntes heridos por la desmesura del estremecimiento;
tal vez las aceras devorando los zapatos, entienden las escaleras
de la risa, la espuma entonces, que va dejando la memoria
en el tiempo que uno nombra a oscuras: los días sin aire
son relativos, lo es también la fe de erratas —la apostilla al pie
del cuaderno de apuntes, que aclara las esquinas del techo
de la respiración, las dudas después de todo que convocan
las estatuas en los turbios anteojos del cielo.
Las aceras son esos rieles que exceden los carbones de cuanto
quema la extrañeza en su flamígera desnudez; lo es el intenso
filo de los pasos, que en el pecho se vuelven coincidencias
relativas, orillas de la tarde que ahogan las espinas,
memorias arrojadas al aire sin anteojos, la voz mordiendo
las aldabas del ladrón que recorre fotografías, pasillos, ventanas,
espejos, la voz que se columpia de puntillas.
Venimos de andar largas colillas de aliento, vamos buscando
el camino de las manos, el camino siempre del combate,
el altavoz del alabastro, el ojo en el surco de los candiles.
Llegamos al punto de la piedra donde el cierzo es consumido
por el camino próximo al hambre: cada quien fecha su aliento,
su propia agenda en los rigores del fuego: luz de transeúntes
anudada a las sienes, a la calle donde se eleva la indiferencia.
Cada quien acumula fríos o campanarios:
A veces el poema es un nido apagado, donde los relámpagos
muerden la tinta, la palabra que nos da el olvido,
la herrumbre de los límites en los cipreses ascendidos a manteles.
Cada poeta camina al filo de tantos nombres, desenredando
su propia piel de los desvaríos fúnebres,
mordiendo la indiferencia que transita a nuestro lado: suceden
largas tristezas, en esta locura de las pupilas: cada acera
es un camino descifrado que nos llena de vestigios: frente al poeta,
el ataúd de la tristeza, el tren líquido de asombro,
los libros resistiendo a la oscuridad, a las corbatas que sangran.
El día no es suficiente para librar todas las batallas:
los espejos flotan en alas fatigadas, habremos de explorar
otros diluvios, morder el humo de los puertos, descifrar los jeroglíficos
de cada dedo en el convoy de las funerarias, de cada círculo
en la melancolía del invierno, de cada hora en la llave de las lágrimas.
Dentro de esta relatividad, sólo la memoria nos salva: aún sobre
la espina, el sueño es preciso. Lo demás es teatro en las enredaderas
del sudor, vestigios del drama que se vive en las aceras.
André Cruchaga
Barataria 24-X-2011
marți, 27 septembrie 2011
Obsesia biografiei
*
Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
("E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ")
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
"O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi!"
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
aidoma unei mări moarte e
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aiurit.
Denisa Comănescu
*****
LA OBSESIÓN DE LA BIOGRAFÍA
Si alguien me girara el pelo
si lo levantara atentamente de mi frente
como un diamante divino aparecería
esta ciudad
con calles vacías y casas torcidas
que se derrumban de golpe cuando cierras la puerta
con jardines de flores del paraíso y cubos de basura
donde el eco del mundo de la niñez
se escucha susurrando:
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
con la música que penetra el tímpano de los coches
y las fotos que matan la mirada de los jubilados
con la jarra de leche
dejada en todas las casas
por el padre moribundo
al ver, al ver que la encuentra el amado
que abandonó a su hija
(pero él no viene
y el viejo se murió para nada
o si realmente regresa
ya no le interesa
pensando que luego, su padre
va a vender su alma
en cambio de quién sabe qué trato dudoso)
con la flor de lila en el patio del parador –
los ciegos vigilan las flores anémicas
del principio de la temporada y tienen una corazonada
que los Géminis se platican en Acuario
(“Es insalubre, es insalubre,
pronto vamos a tener un banquete”)
con la vieja cheposa
a quien tú le hacías caras
cuando ella gritaba:
“Ya llegarás y vas a parecerte a mí,
ya llegarás!”
(Pasada una semana no has podido más
y durante un tiempo has estado
pegado a la sombra de la vieja
como unas esposas.
Si ella viviera ahora en su casa debajo de la colina
cuántas cosas podría contarte)
con tu amiga que llevaba su fealdad
como un monedero lleno de plata
(incluso ella te ha abandonado:
se ha metido en la oreja de una montaña
alada de un fuerte muchacho, ella
pequeñita, frágil, achaparrada…
Cuándo va a regresar
con los poemas encarcelados de metales raros
a la mayoría de los que se quedaron
ya no los encontrarás)
con la inocente cama
cama de tortura
(alguien entra por la ventana
y te roba las noches)
donde te movía continuamente como si
un feto hubiera instalado los gemidos
dentro de ti
y tú no supieras cantar ningún arrullo
con los soplones dentro de una jaula regalada
a los dieciocho años
(cada año matas a uno de ellos
y leías sus vientres
bang: se muere el padre
bang: se va el amado
bang, bebes del frasco con muy poco Neuleptil
bang, bang…)
Pero nadie me levanta el pelo de la frente
nadie me lo gira atentamente
y esta ciudad donde
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
parecida a un mar muerto
(y los ciegos para nada han profetizado
un festín
la podredumbre ha sido muy profundamente
enterrada dentro de mí
para poder llegar sola a la superficie)
se va a quedar eternamente oculta
como un diamante aturdido.
Denisa Comănescu
Traducción del rumano al español: Andrei Langa
Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
("E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ")
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
"O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi!"
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
aidoma unei mări moarte e
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aiurit.
Denisa Comănescu
*****
LA OBSESIÓN DE LA BIOGRAFÍA
Si alguien me girara el pelo
si lo levantara atentamente de mi frente
como un diamante divino aparecería
esta ciudad
con calles vacías y casas torcidas
que se derrumban de golpe cuando cierras la puerta
con jardines de flores del paraíso y cubos de basura
donde el eco del mundo de la niñez
se escucha susurrando:
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
con la música que penetra el tímpano de los coches
y las fotos que matan la mirada de los jubilados
con la jarra de leche
dejada en todas las casas
por el padre moribundo
al ver, al ver que la encuentra el amado
que abandonó a su hija
(pero él no viene
y el viejo se murió para nada
o si realmente regresa
ya no le interesa
pensando que luego, su padre
va a vender su alma
en cambio de quién sabe qué trato dudoso)
con la flor de lila en el patio del parador –
los ciegos vigilan las flores anémicas
del principio de la temporada y tienen una corazonada
que los Géminis se platican en Acuario
(“Es insalubre, es insalubre,
pronto vamos a tener un banquete”)
con la vieja cheposa
a quien tú le hacías caras
cuando ella gritaba:
“Ya llegarás y vas a parecerte a mí,
ya llegarás!”
(Pasada una semana no has podido más
y durante un tiempo has estado
pegado a la sombra de la vieja
como unas esposas.
Si ella viviera ahora en su casa debajo de la colina
cuántas cosas podría contarte)
con tu amiga que llevaba su fealdad
como un monedero lleno de plata
(incluso ella te ha abandonado:
se ha metido en la oreja de una montaña
alada de un fuerte muchacho, ella
pequeñita, frágil, achaparrada…
Cuándo va a regresar
con los poemas encarcelados de metales raros
a la mayoría de los que se quedaron
ya no los encontrarás)
con la inocente cama
cama de tortura
(alguien entra por la ventana
y te roba las noches)
donde te movía continuamente como si
un feto hubiera instalado los gemidos
dentro de ti
y tú no supieras cantar ningún arrullo
con los soplones dentro de una jaula regalada
a los dieciocho años
(cada año matas a uno de ellos
y leías sus vientres
bang: se muere el padre
bang: se va el amado
bang, bebes del frasco con muy poco Neuleptil
bang, bang…)
Pero nadie me levanta el pelo de la frente
nadie me lo gira atentamente
y esta ciudad donde
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
parecida a un mar muerto
(y los ciegos para nada han profetizado
un festín
la podredumbre ha sido muy profundamente
enterrada dentro de mí
para poder llegar sola a la superficie)
se va a quedar eternamente oculta
como un diamante aturdido.
Denisa Comănescu
Traducción del rumano al español: Andrei Langa
joi, 22 septembrie 2011
Provocarea
*
Pentru Mercedes Ridocci
Orașele se scufundă în tihnă
cu fumul metaforizat al vieții
care se ridică lent
prin pielea vagă a solstițiilor.
O casă goală aflată în umbră
așteaptă din corpul tău provocarea
rozei perfecte a ungherelor lui.
În privirea visului
locuiește nostalgia unei vederi unice.
Prietenul pierdut se diluează
în respirația trotuarelor.
Orașul dezgolește
orele triste ale unei femei deschise
spre uimirea fertilă
sau către un randevu rapid și brusc.
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
EL DESAFÍO
A Mercedes Ridocci
Las ciudades se visten de dulzura
con el humo secreto de la vida
que asciende lentamente
por la errática piel de los solsticios.
Una casa vacía en la penumbra
espera de tu cuerpo el desafío
de la rosa perfecta en su rincón.
En los ojos del sueño
habita la nostalgia de una mirada única.
El amante perdido se disuelve
en la respiración de las aceras.
Las ciudades desnudan
las horas melancólicas de una mujer abierta
al asombro más fértil
o al encuentro fugaz, inesperado.
Ana Muela Sopeña
Pentru Mercedes Ridocci
Orașele se scufundă în tihnă
cu fumul metaforizat al vieții
care se ridică lent
prin pielea vagă a solstițiilor.
O casă goală aflată în umbră
așteaptă din corpul tău provocarea
rozei perfecte a ungherelor lui.
În privirea visului
locuiește nostalgia unei vederi unice.
Prietenul pierdut se diluează
în respirația trotuarelor.
Orașul dezgolește
orele triste ale unei femei deschise
spre uimirea fertilă
sau către un randevu rapid și brusc.
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
EL DESAFÍO
A Mercedes Ridocci
Las ciudades se visten de dulzura
con el humo secreto de la vida
que asciende lentamente
por la errática piel de los solsticios.
Una casa vacía en la penumbra
espera de tu cuerpo el desafío
de la rosa perfecta en su rincón.
En los ojos del sueño
habita la nostalgia de una mirada única.
El amante perdido se disuelve
en la respiración de las aceras.
Las ciudades desnudan
las horas melancólicas de una mujer abierta
al asombro más fértil
o al encuentro fugaz, inesperado.
Ana Muela Sopeña
duminică, 11 septembrie 2011
XIII
*
Nu cunosc patina urii,
însă știu despre condiția omului,
aliajele care alcătuiesc comportamentul,
ținuta timidă a voinței
Încăpăținare inutilă a celor care refuză
să iubească fără un suport, vrăjeală curată,
nu vor ajunge niciodată să o facă deși se cred
vii până la urmă,
mai mult decât propria lor caricatură
Fernando Sabido
Din volumul de poeme „Moartea întotdeuna își duce lucrul până la capăt”
Poem de Fernando Sabido, traducere în română de Andrei Langa
*****
XIII
No conozco la pátina del odio
pero sé de la condición del hombre,
las aleaciones que conforman la actitud,
la frágil indumentaria de la voluntad
Inútil obcecación la de los que rechazan
amar sin fundamentos, todo apariencia,
no alcanzarán jamás a ser aunque crean
estar vivos,
más que una caricatura de sí mismos
Fernando Sabido
Del poemario "La muerte siempre culmina su trabajo"
Nu cunosc patina urii,
însă știu despre condiția omului,
aliajele care alcătuiesc comportamentul,
ținuta timidă a voinței
Încăpăținare inutilă a celor care refuză
să iubească fără un suport, vrăjeală curată,
nu vor ajunge niciodată să o facă deși se cred
vii până la urmă,
mai mult decât propria lor caricatură
Fernando Sabido
Din volumul de poeme „Moartea întotdeuna își duce lucrul până la capăt”
Poem de Fernando Sabido, traducere în română de Andrei Langa
*****
XIII
No conozco la pátina del odio
pero sé de la condición del hombre,
las aleaciones que conforman la actitud,
la frágil indumentaria de la voluntad
Inútil obcecación la de los que rechazan
amar sin fundamentos, todo apariencia,
no alcanzarán jamás a ser aunque crean
estar vivos,
más que una caricatura de sí mismos
Fernando Sabido
Del poemario "La muerte siempre culmina su trabajo"
miercuri, 7 septembrie 2011
Patru poeme din volumul „Pădurea de ciudăţenii”
*
1
...Să crezi că aste roze
nu ştiu că sunt trandafiri
şi vor muri fără să afle ceva...
2
Am doar o iubită:
................................memoria mea.
3
Mă recunosc în toate poemele.
Însă poemele mele au făcut
ca să fiu cel care sunt.
4
Rău în treaba aceasta
e că nicicând nu ştii unde începe
ficţiunea ta şi unde termină
adevărul inventat...
timp în care auzi vocea demenţei
şoptindu-ţi uşor
..............................din umbrele nalte.
Poem de Antonio Porpetta, traducere în română de Andrei Langa
*****
CUATRO POEMAS DE “SILVA DE EXTRAVAGANCIAS”
1
…Y pensar que estas rosas
no saben que son rosas
y entrarán en la muerte sin saberlo...
2
Tengo sólo una amante:
...........................................mi memoria.
3
Me reconozco en todos mis poemas.
Pero son mis poemas los que han hecho
que sea como soy.
4
Lo malo de este oficio
es que no sabes nunca donde empieza
la sincera ficción, y donde acaba
la fingida verdad…
mientras oyes la voz de la locura
llamándote muy leve
.......................................desde las altas sombras.
Antonio Porpetta
*****
Blog del autor:
http://www.porpettablog.com
1
...Să crezi că aste roze
nu ştiu că sunt trandafiri
şi vor muri fără să afle ceva...
2
Am doar o iubită:
................................memoria mea.
3
Mă recunosc în toate poemele.
Însă poemele mele au făcut
ca să fiu cel care sunt.
4
Rău în treaba aceasta
e că nicicând nu ştii unde începe
ficţiunea ta şi unde termină
adevărul inventat...
timp în care auzi vocea demenţei
şoptindu-ţi uşor
..............................din umbrele nalte.
Poem de Antonio Porpetta, traducere în română de Andrei Langa
*****
CUATRO POEMAS DE “SILVA DE EXTRAVAGANCIAS”
1
…Y pensar que estas rosas
no saben que son rosas
y entrarán en la muerte sin saberlo...
2
Tengo sólo una amante:
...........................................mi memoria.
3
Me reconozco en todos mis poemas.
Pero son mis poemas los que han hecho
que sea como soy.
4
Lo malo de este oficio
es que no sabes nunca donde empieza
la sincera ficción, y donde acaba
la fingida verdad…
mientras oyes la voz de la locura
llamándote muy leve
.......................................desde las altas sombras.
Antonio Porpetta
*****
Blog del autor:
http://www.porpettablog.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)