.

Cuadro de John Waterhouse

Cum sunt

*
Nopţile sunt umede
şi persistă un miros de doliu şi de virgine impure,
şi persistă un miros de sete şi de singurătate.

Şi există o flacără moartă
ce se extinde
cu durerosul farmec pufos
în aceste nopţi umede de iarnă.

O flacără a unui anunţ
ce împinge prin surprindere pe cel vizat
care nu ştie cum să reacţioneze,
care nu răspunde
şi care rămâne răpus în iluzia sa,
în respiraţia sa discontinuă,
lăsând înnebunită
trezirea sa revelatoare şi bucuria.

Există o sudoare indecentă
ce alunecă pe corpuri
când se activizează fire de păr ascunse
şi cresc şi descresc
în aerul nocturn.
Din astă cauză se evită şi se ating,
din astă cauză se suprapun
şi-şi stimulează propriile acte
printr-o ceremonie dezordonată
de incitare turbulentă.

Aşa sunt condamnările
celor care nu se simt condamnaţi,
după ce singuri au pactat
cu tacitul acord al plictiselii.

Şi acest umed presentiment ce stă deversat
şi dă formă iluziei,
delicatul lac ce apare
când, aruncând o privire în urmă,
se arată dimineaţa surpinsă,
infiltrându-se fin în negura
subţire a orelor trecute,
ce s-au rupt
împreună cu focul însetat al buzelor
care niciodată
nu vor mai vrea să aparţină cuiva.


Poem de Julián Borao, traducere în română de Andrei Langa


*****

CÓMO SON

Son húmedas las noches
y hay un olor a duelo y a vírgenes impuras,
y hay un olor a sed y a soledad.

Y hay una llama muerta
que se extingue
con doloroso encanto ceniciento
en esas noches húmedas de invierno.

La llama de un aviso
que empuja por sorpresa al aludido
que no sabe qué hacer,
que no responde
y que se queda roto en su deseo,
en su respiración entrecortada,
dejando desquiciada
su estela delatora y su alegría.

Y hay un sudor lascivo
que resbala en los cuerpos
cuando se activan hilos escondidos
y ascienden y descienden
en el aire nocturno.
Por eso se sortean y se rozan,
por eso se amontonan
y acompasan sus actos
en un desordenado protocolo
de turbia incitación.

Son así las condenas
de quienes no se sienten condenados
después de haber pactado
con las complicidades del hastío.

Y ese mojado pálpito que queda derramado
da forma a la ilusión,
al delicado poso que se muestra
cuando al mirar atrás
se enciende la mañana sorprendida
infiltrándose blanca en la negrura
tenue de las horas pasadas,
las que se quebrantaron
junto al sediento fuego de los labios
que nunca
volverán a compartirse.


Julián Borao

Bonjour, bonne nuit, tristesse

*
(Omagiu adus lui Francois Sagan)


Ea a venit într-o barcă, dar ar fi putut sosi
cu o maşină sau, pur şi simplu, pe jos;
şi, deşi numele nu era al unui străin
(acum să-mi ziceţi, la urma urmelor, dacă nu sună
a fi străine numele oamenilor: tu, eu
ceilalţi; ce mai contează limba vorbită,
dacă sunt doar două chipuri, două corpuri, faţă în faţă),
părea să fie după o călătorie îndelungată,
iar geamantanele cântăreau egal cât greutatea nopţii.

A venit cu o barcă şi nu avea pe piept
tatuaje cu trandafiri şi nici acele mărci distinctive
cu care timpul însemnează creaturile sale,
însă era frumoasă, da, şi avea în neglijenţa sa
o stranie eleganţă de model
de Pertegaz şi mergea dându-şi aere de principesă.

Eu, dintr-odată, am decis să o urmăresc,
poate că sedus de a sa privire
şi un comportament misterios de madmuazelă.

Şi, chiar dacă veni pentru a rămâne aici,
şi a stat printre noi ca un verb umbros,
niciodată nu i-am aflat numele şi nici secretul
ce-i strângea carnea precum ciorapii de mătase.

Ea a venit cu o barcă, dar ce mai contează
peste ce mări a trecut şi cu ce fel de paşaport.
Uneori, o salut, bonjour, bonne nuit, Tristesse,
iar ea surâde, enigmatică, şi-şi continue calea.


Poem de Domingo F. Faílde, traducere în română de Andrei Langa


*****

BONJOUR, BONNE NUIT, TRISTESSE

(Homenaje a Françoise Sagan)


Ella vino en un barco, pero pudo
haber venido en coche o, simplemente, a pie;
y, aunque no era extranjero su nombre
(ya me diréis, al fin y al cabo, si no suenan
a extranjeros los nombres de la gente: tú, yo,
los demás; poco importa el idioma,
si sólo son dos rostros, dos cuerpos, cara a cara),
parecía llegar de un viaje larguísimo
y sus maletas eran el peso de la noche.

Vino en un barco y no tenía en el pecho
tatuaje de rosas ni esas marcas
con que el tiempo señala a sus criaturas,
pero era hermosa, sí, y había en su desaliño
una extraña elegancia de modelo
de Pertegaz y andaba con aires de princesa.

Yo, sin pensarlo, decidí seguirla,
seducido tal vez por su mirada
y un porte misterioso de dama con pasado.

Y, aunque vino para quedarse,
y habitó entre nosotros como un verbo sombrío,
nunca supe su nombre ni averigüé el secreto
que ceñía sus carnes como medias de seda.

Ella vino en un barco, pero tampoco importa
qué mares navegase ni con qué pasaporte.
A veces, la saludo, bonjour, bonne nuit, Tristesse,
y sonríe, enigmática, y sigue su camino.


Domingo F. Faílde

Nocturnă pictată în ulei

*
Apuc pensula şi schiţez corpul tău.
Ochi teribili de gazelă dezbrăcându-mă.
Diverşi şerpi şuerând, devorându-mi braţele.
Gura ta transformându-se
în teribila peşteră a dragostei.
Apuc pensula, te privesc,
te veghez pe şezute,
ca pe ceva ce supraveghează maiestrul.
O anacondă creşte în jungla ta
şi-mi devorează încet intestinele.
Eu, în pielea goală, sunt fragilă,
o sticlă reflectându-te,
o mână de foc mângâindu-te,
nişte buze de tul
ce se distrug, mor în timp ce sărută.
Apuc pensula şi pictez noaptea;
pe corpul meu
şi pe al tău apar luni cu duiumul.
Fac să muţească notele muzicale
şi te chem, în tăcere, pe nume.
Atunci tu îmi pictezi
doi trandafiri izbucnind între sâni.


Poem de Dolors Alberola, traducere în română de Andrei Langa


*****

NOCTURNO AL ÓLEO

Cojo el pincel y dibujo tu cuerpo.
Ojos terribles de gacela desnudándome.
Varias sierpes gimiendo, devorando mis brazos.
Tu boca convirtiéndose
en la terrible cueva del amor.
Cojo el pincel, te tomo,
te vigilo sedente,
igual que se vigila lo cimero.
Una anaconda crece en tu espesura
y roe sagazmente mis entrañas.
Yo, desnuda, soy frágil,
un vidrio reflejándote,
una mano de fuego acariciándote,
unos labios de tul
que se deshacen, mueren al hacer el amor.
Cojo el pincel y dibujo la noche;
encima de tu cuerpo
y de mi cuerpo varias lunas.
Hago callar las notas
y te llamo, en silencio, por tu nombre.
Entonces tú me pintas
dos rosas estallando entre mis pechos.


Dolors Alberola

Molipsire de la lumină

*
Îmi adun paşii, într-o manieră deliberată, la lumină;
e necesar de a recupera acest simbol al virtuţii,
pin apărut, dintr-odată,
în sânge; încremeni aşa precum roua într-o podgorie,
precum veziculele cu apă de pe piele, mierea soarelui
desprinsă ca o lanternă din conştiinţă.
A fost necesar să despic pinul pentru a îndepărta trebentină
de pe altar, albeaţa cea fără frică de spânzurătoare.
Aşa ar trebui să fie, după cele întâmplate,
când totul se curăţă de funigine
şi recuperăm în mod diferit clarviziunea zilelor.
Am ieşit intact din temniţă; mă protejează sau mă iradiază lumina
livezii: acel eleşteu pe care l-am rătăcit prin oglinzi;
s-au refăcut simetriile prin laterale,
înfăşurate în lemnul verde de papirus.
(Învăţăm, aşa cum a spus San Augustin, conform adevărului
Care ne ghidează din interior, şi nu după cuvintele
Ce ne vin dinafară.)
După asta, vântul, fără suferinţa umbrelelor, populează interiorul:
aripă suavă de lumină în pepinieră.
Şi, ca să nu pară puţin, am cornişă din partea de Vest,
ca o parabolă previzibilă, frunziş plin de viaţă, al horoscopului,
fără băsmăluţe. Până acum ştiu că ochiul priveşte ceea ce vrea:
sar peştii silabelor
pentru a înota prin atâta concavitate mizerabilă.
Lumina molipseşte când întunericul muţeşte...


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

CONTAGIO DE LA LUZ

Vuelvo mis pasos, de manera deliberada a la luz:
es necesario recuperar ese símbolo de la virtud,
el ocote revelado, de pronto,
en la sangre; quedo así, como el rocío en un viñedo,
los manteles henchidos de la piel, la miel del sol
como una linterna desprendida de la conciencia.
Ha sido necesario, hendir el ocote para repartir el altar
de la trementina, la albura sin ansiedades de horcones.
Debe ser así, después de todo,
cuando todo dejó de ser hollín,
y nos viene diferente la clarividencia de los días.
He salido ileso de la mazmorra; me ampara o irradia la ráfaga
del huerto: aquel estanque que perdí en los espejos;
volvieron las simetrías al costado,
hiladas por la madera verde del papiro.
(Aprendemos, realmente como dijo San Agustín, según la verdad
Que nos dirige desde el interior, y no por las palabras
Que nos vienen desde fuera.)
Después, el viento, sin aflicción de paraguas habita el interior:
suave ala de luz en el almácigo.
Y, por si fuera poco, tengo el alero del poniente,
como una parábola previsible, follaje viviente, del zodíaco,
sin pañuelos. Hasta ahora sé que el ojo mira lo que quiere:
saltan los peces de las sílabas
para fluir entre tanta concavidad miserable.
La luz contagia cuando la oscuridad calla…


André Cruchaga
Barataria, 16.VIII.2011
De: Contagio de la luz, inédito, 2011

.

"Psique abriendo la caja"

Waterhouse

Moştenire

*Când îmi va veni sfârşitul,
într-un colţ din subsol
vor găsi un cufăr vechi de stejar
cu modestele mele economii,
moştenirea mea de artefacte
scutită de plăţi tributare.

Niciodată nu am păstrat mai mult de o săptămână
scrisori de dragoste,
invitaţii cu absenţe,
numere de telefoane,
imagini fotografice;
nu vor găsi nici o floare decolorată
în vetustele pagini ale unei cărţi
şi nici şerveţele uzate cu poeme.
În cufărul cu ustensile deja fără de uz
există o pereche de pantofi lăcuiţi
care duceau picioarele mele spre a-ţi găsi
(nimeni un se întreabă dacă erau aripi)
unele bijuterii false, sclipitoare,
cum sunt ochii mei când te văd;
îmbrăcăminte demodată
acolo unde nu se vede
-fiindcă nu sunt vizibile amintirile-
amprenta îmbrăţişării tale pe hainele mele.


Poem de Tania Alegría, traducere în română de Andrei Langa


*****

LEGADO

Cuando me vaya,
en un rincón del sótano
hallarán un arcón viejo de roble
con el modesto saldo de mis bienes,
mi legado de trastos
exento de tributos.

Nunca guardé por más de una semana
cartas de amor,
tarjetas con ausencias,
números de teléfono,
fotografías;
no encontrarán ninguna flor ajada
en las vetustas páginas de un libro
ni servilletas sucias con poemas.
En el baúl de avíos ya sin uso
hay un par de zapatos de charol
que llevaban mis pies para encontrarte
(nadie se enterará de que eran alas);
algunas joyas falsas, relucientes,
como mis ojos cuando te veía;
ropas fuera de moda
en donde no verán
-porque no son visibles los recuerdos-
la impronta de tu abrazo en mis vestidos.


Tania Alegría
(del libro "InVerso", 2008)


*****

LEGADO

Quando eu morrer
num recanto do sótão
acharão um baú velho de mogno
com o modesto saldo dos meus bens:
meu legado de trastes
isento de tributos.

Nunca guardei por mais de uma semana
cartas de amor,
postais marcando ausências,
números telefônicos,
fotografias.
Não acharão nenhum amor-perfeito
entre as vetustas páginas de um livro
nem guardanapos sujos de poemas.

No meio dos objetos já sem uso
está um par de sapatos de verniz
que levavam meus pés para encontrar-te
(ninguém há de notar que eram asas);
algumas joias falsas, reluzentes,
como os meus olhos sempre que eu te via;
roupas fora de moda
onde ninguém verá
– porque não são visíveis as lembranças –
no meu vestido a mancha dos teus braços.


Tania Alegria

Să scăpi exact în minutul

*
Să scapi exact în minutul
când tristeţea se transformă în lacrimi.
Să-ţi scriu răvaşe.
Sumă de posibilităţi,
în astă margine de calmitate tăcută,
când cerboaicele îşi caută soţul
printre alge.
Nu ascunde vina la spate,
lupanar al mistererului,
nici nu traversa frontiera privirii
într-un drum către un loc imposibil.
Pipăie universul tău,
patria de şoapte alunecând
delicat
în dimineaţa imemorială.
Am ieşit din capcanele alter ego-ului
către lumea magiei
şi cu astrele pitice
am descris o realitate ce nu se atinge
şi pătrunde plăcut în cărţi închise.
Câmpul meu se seamănă cu grâne
de bucurie,
de final imaginar
pentru ca viaţa vrăjitorilor
să nu fie tristă.
În golul clopotelor, berzele
conlocuiesc şi au antene atât de caste
că memorizează doar părul uman.
Monstru ştie să trezească ingenuitatea,
atât de afectată,
şi îi încălzeşte supa, ca să nu uite niciodată
de columna sa vertebrală.
Ai un copil mergând pe cearcănele de sub ochi,
ai un puţ semnalat de lupoaice,
ai un act teatral ascuns în fiecare gest,
ai un gest ascuns în fiecare pantomim,
iar arborele de secvoia disimulează perfect
splendoarea sa de sub nori.
Să scapi exact în minutul
când s-a pierdut vocea.
Să-ţi recitesc un basm.
Lucrarea morţii
comunică cu predicătorul
şi vin ambasadorii muzicii
să-şi prezinte spectacolul
pentru cei indolenţi;
pentru adolescenţii care simulează carisma.
Le vinde secvenţa scrisă de mână
a ploii
şi tinerii îi concretizează tăcerea
în focul transformat în jeratic,
unde străinii îşi încălzesc mâinile
iar cei ai locului
îşi recunosc căminul
în forma unei culori roşii
de fiecare dată tot mai palidă.


Poem de Rosalía Linde, traducere în română de Andrei Langa


*****

ESCAPAR AL MINUTO EXACTO

Escapar al minuto exacto
cuando rompió la tristeza a llorar.
Escribirte cartas.
Suma de posibilidades,
en esta orilla de silente calma,
cuando las ciervas buscan a su esposo
entre los sargazos.
No anudé la culpa a su espalda,
lupanar del misterio,
ni atravesé la frontera de la mirada
en un viaje hacia lo imposible.
Toqué tu universo,
patria de murmullos deslizándose
suaves
por la mañana inmemorial.
Escapé de las trampas de mi ego
hacia la turba de la magia
y con estrellas diminutas
escribí una realidad que no se toca
y penetra dulce en libros cerrados.
Mi campo se siembra con semillas
de alegría,
de final irreal
para que la existencia de los brujos
no se amargue.
En los campanarios, las cigüeñas
conviven con antenas tan castas
que sólo memorizan el hilo humano.
La fiera sabe despertar a la inocencia,
tan malherida,
y le calienta la sopa para que nunca olvide
su columna vertebral.
Hay un niño caminando por las ojeras,
hay un pozo señalado por las lobas,
hay un teatro escondido en cada gesto,
hay un gesto escondido en cada mimo
y las sequoias disimulan muy bien
su esplendor bajo las nubes.
Escapar al minuto exacto
cuando se quebró la voz.
Recitarte un cuento.
La obra de la muerte
se entretiene con el orador
y llegan comisarias de la música
a presentar su espectáculo
a los indolentes;
a los adolescentes que simulan carisma.
Les venden la secuencia manuscrita
de la lluvia
y los jóvenes concretan su silencio
en el fuego convertido en brasa,
donde los extranjeros se calientan las manos
y los pueblerinos
leen su hogar
en la forma de un rojo
cada vez más tenue.


Rosalía Linde

.

"El árbol de la vida"

Gustav Klimt

Copac de cristal

*
Ochii răniţi de ploaie
Hasibe Sönmez

Copacul tău de cristal cunoaşte limba secretă a ploilor, tăcerea umbrelor care odinioară erau riduri de lumină printre cicatricele inimii ce ocultează în propria nostalgie - fluturi de mătase, larve gri şi garoafe roşii…


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

ARBRE DE CRISTALL

Els ulls ferits de la pluja
Hasibe Sönmez

El teu arbre de cristall coneix el llenguatge secret de les pluges, el silenci de les ombres que antany foren solcs de llum al bell mig de les cicatrius del cor que amaga en la seua nostàlgia papallones de seda, cucs grisos i clavells roigs...


Pere Bessó
De Aigües turques, 2010


*****

ÁRBOL DE CRISTAL

Los ojos heridos de la lluvia
Hasibe Sönmez

Tu árbol de cristal conoce el lenguaje secreto de las lluvias, el silencio de las sombras que antaño fueron surcos de luz en medio de las cicatrices del corazón que esconde en su nostalgia mariposas de seda, gusanos grises y claveles rojos…


Pere Bessó
De Aigües Turques, 2010

Poem de Víktor Gómez

*
Poezia e, înainte de toate, un caracter.
César Simón

monotonia pietrei
cu toate că râul îi atinge faţa
indiferent de jocul luminilor
cu atât mai mult ploaia
pare să insiste
cu viclenie în întrebarea limită
caracterele fulgerătoare
nu se constituie într-un caracter
doar dacă acela nu poate fi exprimat
sau dezgheţul
de după ce păsările se împrăştie
o tăcere bună de locuit
goliciune ce se aruncă în ochi - inedită
în ciclul repetitiv - invocând
problema gravitaţiei


Poem de Víktor Gómez, traducere în română de Andrei Langa


*****

POEMA DE VÍKTOR GÓMEZ

La poesía es, antes que nada, un carácter.
César Simón

monotonía la piedra
aunque el río bordee su cara
pese a los cambios de luz
tanto más la lluvia
parece insistir
insidiosa la pregunta límite
caracteres fugaces
no hacen carácter
quizá si ese imposible decir
o el deshielo
al dispersarse los pájaros
un silencio habitable
desnudez que insiste – nueva
en la repetición − sobre la
cuestión gravitatoria


Víktor Gómez

Texto inédito del poemario
"Perfeccione lo inútil a lo inútil"

Staţie de salcâmi

*
Aşteaptă-mă!
Acolo unde o fâşie de salcâmi ne-a oprit,
voi urma să culeg
vocea ta pentru care trăiesc,
pasager pe care azi îl acuzi
fiindcă nu am ajuns la oră exactă.

Această staţie între buze de chirpici
umeziţi pentru casele noastre
nu ştiu dacă ne apropie distanţele,
nu ştiu,
dacă ar fi fost balize în carne,
voce stăpânită de stări perpetue.

Cineva parcurge aleea noastră pustie
şi nu e cert că tăcerea a fost în zadar,
să săruţi pământul acesta,
rădăcinile noastre tronează peste timp,
zile şi nopţi de cer siniliu
în noua casă de rugăciuni.


Poem de Miguel Íñiguez, traducere în română de Andrei Langa


*****

ESTACIÓN DE ACACIAS

¡Espérame!
allá donde un manto de acacias nos detuvo,
seguiré recolectando
tuya voz por la que vivo,
pasajero que hoy me inculcas
porque no llegaré a tiempo.

Esta estación en los labios
de adobe humedecido para nuestras casas
no sé si estrechan nuestros cercos
no lo sé,
si serán balizas en la carne,
voz trenzada de estados perpetuos.

Alguien recorre nuestra hueca alameda
y no es cierto que callar fue en vano
besar esta tierra,
nuestras raíces por tiempo gobernaran
días y noches de cielo abierto
en nueva casa de oradores.

Miguel Íñiguez

Anotimpul cucuvăilor

*
Se înseresează...
Degrabă va înnopta -
ah! acest anotimp al nimfelor negre
ce se bălăcesc în conţinutul existenţei mele...
Acest anotimp...

Această spargere a solitudinii
în care îmi număr zilele pe furiş noaptea... -
noaptea se numără zilele...

Zadarnic...
Zadarnic pe furiş -
oricum de mine nu voi scăpa,
în sfărşit.

În sfărşit...
Am nevoie de un sfărşit pentru că mă simt
abandonat de un început
cu precădere solemn şi fastuos...

Degrabă...

Nemaipomenit de degrabă Noaptea -
ah! acest înveliş, această pudră de praf de întuneric
maliţios dintre Cer şi Pământ
şi, pur şi simplu, întuneric dintre Pleoapă şi Ochi...
Da! Ochi!

Această vedenie sumbră dintre existent şi
inexistent, dintre viaţă şi moarte ori poate
invers şi în sfârşit dintre A FI şi AI FOST;
aceşti gladiatori dintre PROSCRIPŢIE şi SECUNDĂ
ori poate şi mai puţin -
dintre JOC şi VIAŢĂ
ori şi mai aproape -
dintre SPADĂ şi INIMĂ, adică SÂNGE...dar
şi mai aproape -
dintre VRERE de a trăi şi NEVRERE de a omorî,
odată ieşit în scena dorinţelor -
nu ale tale -
a celora ce te înconjoară prin verdictul
de asmuţare, dar nu a dorinţelor tale de a omorî, ci a
imposibilităţii de a te apăra,
de a nu muri,
încă...

Încă nu!
Şi încă o dată nu, însă...
Degrabă,
foarte degrabă,
nemaipomenit de degrabă
noaptea -
ah! acest anotimp al cucuvăilor albe, copleşite
lasciv de dorinţele lor triviale...
ah! acest anotimp al cucuvăilor...


Dumitru Dan-Maxim


*****

LA TEMPORADA DE LOS BÚHOS

Atardece…
Pronto va a venir la noche –
oh! esta temporada de las ninfas negras
que nadan en el contenido de mi existencia…
Esta temporada…

Esta fractura de la soledad
donde yo cuento cauteloso mis días por la noche…
por la noche se cuentan los días…

En vano…
En vano lo hago cauteloso –
de todas maneras no puedo huir de mi mismo,
por fin.

Por fin…

Tengo la necesidad de un tal final porque me siento
abandonado de un comienzo,
especialmente de un comienzo solemne y fastuoso…

Pronto…

Tremendamente pronto viene la noche –
oh! este revestimiento, este polvo de pulverizado oscuro
malicioso entre El Cielo y La Tierra
y, simplemente, oscuridad entre el Párpado y El Ojo…
Si! El Ojo!

Esta visión negra entre lo que existe y
lo que no existe, entre la vida y la muerte o posiblemente
otra vez y, al fin y al cabo, entre Ser y Has sido;
estos gladiadores entre El Exilio y La Segunda
o puede ser que algo menos –
entre El Juego y La Vida
o más exacto –
entre La Espada y El Corazón, es decir… pero
algo más exacto –
entre La Voluntad de vivir y El Rechazo de matar,
estando ya en la escena de las ambiciones –
no de las tuyas –
a los que te rodean por el veredicto
de instigación, pero no de tus instintos de matar, si no
de la imposibilidad de protegerte,
para no morir,
por el momento…

Todavía no!

Una vez más digo no, pero…
Pronto,
muy pronto,
tremendamente pronto
por la noche –
oh! esta temporada de los búhos blancos, abrumados
impúdico de sus ambiciones vulgares…
oh! esta temporada de los búhos…


Poema de Dumitru Dan-Maxim traducido al español por Andrei Langa

Adio

*
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt și de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăți,
Eu mă uitam prin ramuri
Și așteptam să te arăți
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniștit
De lună!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Și când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Și dacă luna bate-n lunci
Și tremură pe lacuri,
Totuși îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei de-ntâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!


Mihai Eminescu


*****

ADIÓS

Desde hoy no voy a verte,
Te doy el último abrazo!
Procuraré evitarte
A mi paso.

Así que haz lo que quieras,
Ahora no me quejo
Que la más dulce entre mujeres
Me deja.

No hay ningún motivo más,
Como en otros días,
Emborracharme y con chispas
De estrellas,

Cuando cubierto de escarchas,
Miraba por las ramas
Y esperaba que te acerques
A las ventanas.

Oh, cuánto yo me alegraba
Por pasear así,
Cuando la luna nos miraba
Con gracia!

Cuando pedia en secreto,
La noche queriendo detener,
Que nunca se acabe ésta,
Mujer!

Coger en su eterno paso
Aquellas dulces frases
Que son ahora sólo un brazo
De recuerdos.

Porque si tengo que escuchar
Aquel frívolo aliento,
Ya me parece atemporal,
Un cuento.

Y si la luna va por tierra
Y temblará en lagos,
Parece que aquí se cierran
Los años.

Mis ojos de aquella noche
Ya no podrían mirarte más...
Así te dejo sin reproches -
Adiós!


Mihai Eminescu
Versión al español: Andrei Langa


*****

Vídeo de este poema recitado en rumano


http://www.youtube.com/watch?v=oHI7RaL4OzE

Închizând Oniricus

*
Ca şi în atâtea alte nopţi la rând, am fost la Oniricus. Nu erai acolo.
Am mers să ajung la Masdar, amintindu-mi că aici îmi potoleam setea. Ţara s-a schimbat mult, Masdar, cea plină de viaţă în alte timpuri, acum mă aştepta secătuită.
Ochi-mi au parcurs sub unghi fiecare colţişor, încercând să segmenteze clipele tale, însă nu te vedea, nu erai nicăieri...

Oniricus lâncezea fără tine, nu era rezonanţa glasului tău, nici atingerile gingaşe ale zorilor care ne-ar fi readus cu ele în Lume.
Inspiraţia mea era moartă, înecată fiind de acei „nutevreau” şi „numaiţinminte”, nimic nu mai era unic şi al meu, Lumea îmi întorcea claritatea gândirii, avertizâdu-mă că Oniricus ar fi trebuit distrus înainte de a cădea în capcana unui du-te-vino permanent; totuşi revin în fiecare noapte la Oniricus cu speranţa de a cuprinde tot ce-i al tău, şi iarăşi fac drumul până la Masdar unde poate ai lăsat o notiţă cu acele cuvinte...acele cuvinte:-„Închide ochii. Mă simţi?”...

Înoptează în Lume, casa de vise îmi reţine pleoapele împiedicând orice efort de-a ajunge la Oniricus. În mâinile mele răsare o cheie, o observ cum îmi dă un fior rece, închizându-l cu forţa de parcă, odată închis, aş fi putut să-l fac să dispară..., dar rămâne aici invitându-mă să anihilez în esenţă patria visurilor mele, acea...acea ce am construit-o pentru noi.
Iată că stau în Oniricus, abia de mai merg, sunt cu capul plecat şi îmi târâi picioarele, plâng, simt, mă tângui, trăiesc şi mor.
Masdar devine înceţoşată, ajung să te beau pentru ultima oară ca şi când ai fi unicul meu strop de viaţă şi atunci... atunci citesc: „Dragă, Maga, am revenit ca să mă despart cu un sărut şi un „te iubesc”.
O tăcere îmi acoperă inima, şi-mi tremură degetele, şi întind mâna. Lumea mă aşteaptă, trec pragul porţii, şi mă reţin şi te gândesc, şi mă despart, şi Oniricus... şi închid Oniricus pe vecie.


(A Jokin González)


Poem de Mónika Nude, traducere în română de Andrei Langa


*****

CERRANDO ONÍRICOS

Como cada noche fui a Oníricos. No estabas.
Caminé hasta llegar a Masdar recordando que alli saciaba mi sed. El país había cambiado considerablemente, Masdar llena de vida en otro tiempo ahora, árida me esperaba.
Mis ojos recorrieron en ángulo cada rincón intentando divisar tus instantes, y no te veía, y no estabas,...

Oniricos languidecía sin tu figura, no había resonancia de tu voz, ni caricias alboradas que nos llevaran de regreso a Mundo.
Mi inspiración había muerto ahogada por los “notequiero” y los “nomeacuerdo” ya nada era único y mío, Mundo me devolvía claridad advirtiéndome que oníricos debía destruirse antes de que me atrapara en un para siempre infinito; sin embargo todas las noches vuelvo a Oniricos con la esperanza de abrazar tu todo, y camino de nuevo hasta Masdar por si hubieras dejado una nota con aquellas palabras...aquellas palabras:-”Cierra los ojos ¿Me sientes?”...

Anochece en Mundo, la habitación de ensueños detiene mis párpados parapetando cualquier intento por llegar a Oniricos, en mi mano se dibuja una llave de clausura, la observo dejando escapar un aliento desesperado, cerrándola con fuerza como si por hacerlo pudiera hacerla desaparecer...pero sigue ahí invitándome a ocluir definitivamente el país de mis deseos, aquél...aquél que construí para nosotros.
Ya estoy en Oníricos, a duras penas camino, cabizbaja arrastro mis pies, lloro, siento, lamento, vivo y muero.
Masdar se torna borrosa, llego para beberte por última vez como si fueras la única gota de mi vida y entonces...entonces leo: ”Querida Maga, he vuelto para despedirme con un beso y un te quiero”
Y un silencio sobrecoge mi alma, y tiemblan mis dedos, y abro mi mano, Mundo me espera, atravieso la puerta, y me detengo y te pienso, y me despido, y Oníricos...y Oníricos para siempre cierro.


(A Jokin González)


Mónika Nude

Să scrii poeme

*
Să scrii poeme placide,
să sudezi tăcerea sintagmelor
şi să le sufli aerul ars din plămâni.

Să porţi noaptea o casă în spate,
să spargi sticle pântecoase
şi să vrei să eliberezi golul de acolo.

Să aprinzi o lumânare eterică,
să-ţi frigi vârfurile invizibile ale degetelor
şi să strigi la îngerul păzitor.

Să-ţi repugne somnul prea lung,
să scrii poeme pe un geam nocturn
iar ele să înceapă să se prelingă.


Andrei Langa


*****

ESCRIBIR POEMAS

Escribir poemas apacibles,
soldar el silencio de las palabras abrasadoras
y soplarle el aire de los pulmones.

Llevar cada noche una casa con tu espalda,
partir las botellas gordas
y querer liberar el vacío de dentro.

Prender una vela etérea,
quemarte las yemas invisibles de los dedos
y llamar al ángel protector.

Rechazar el sueño demasiado largo
escribir poemas sobre una ventana nocturna
que ya empieza a gotear.


Andrei Langa

Limită sau apartenenţă

*
La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy


Presupunem că refac entropia sub efectul erosului
aşadar bănuiesc imediat
că arborele separă pădurea de orizont
şi ne ascunde lumina
îngerul şi scara lui Iacob
măreţul foc ce ne adună noaptea
în visul revoltei
în care, ca mister al ploii,
cred în mare taină,
şi dragostea ta însingurată aprinde trandafirul vizibil
în grădinile palatului de iarnă
al inimii omului
care ştie că piatra din mână
e mai frumoasă şi pioasă şi singulară
decât cea din adâncul zidului simbolurilor vechi...


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

LÍMITE O PERTENENCIA

La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy


Suponte que remonto la entropía bajo del hueso
pues sospecho el instante
que el árbol barra el bosque del horizonte
y nos oculta la luz
-el ángel y la escala de Jacob-
el gran fuego que nos reagrupa en la noche
en el sueño de la revolución
en el que, como misterio de lluvia,
secretamente creo,
y tu amor sólo vela la rosa visible
en los jardines del palacio de invierno
del corazón del hombre
que sabe que la piedra en la mano
es más bella y piadosa y singular
que en el fondo del muro de los viejos símbolos…


Pere Bessó


*****

LÍMIT O PERTINENÇA

La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy


Suposa que remunte l’entropia davall de l’os
car sospite l’instant
que l’arbre barra el bosc de l’horitzó
i ens amaga la llum
-l’àngel i l’escala de Jacob-
el gran foc que ens reagrupa a la nit
en el somni de la revolució
en què, com misteri de pluja,
secretament crec,
i el teu amor només vetlla la rosa visible
als jardins del palau d’hivern
del cor de l’home
que sap que la pedra a la mà
és més bella i pietosa i singular
que al fons del mur dels vells símbols…


Pere Bessó

Luna pădurii

*
Luna pădurii
prin ramurile ceții.
Lumină nocturnă.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

LUNA DEL BOSQUE

Luna del bosque
atrapada en la niebla.
La luz nocturna.


Ana Muela Sopeña

.

Cuadro de T. Pollock Auschutz

Nopțile mele din tine

*Dormi, dragoste?
nimeni să nu-ți strice somnul,
nici răceala zorilor
să nu ți se sedimenteze sub piele.

Sunt aici,
întârziind în mâinile mele plicul
în alb care, încet-încet, se va umple
de stele obscure peste care aș putea să fac un pod
pentru a trăi dincolo de acești ochi
înrădăcinați în ploaie și în tristețe
ce umblă pur și simplu din urma mea.

Aici locuiesc, peste un rând,
în linia ce mușcă din foaia de hârtie,
nu înaintezi și nici nu dau înapoi,
nu schimb cursul de pe curentul
inalterabil al nopții care, îndoindu-mi genunchii,
mă întoarce sub acoperișurile oaselor tale
pentru ca între degetele tale să-mi izolezi corpul
și dintre buzele tale să privesc amurgul.


Poem de Montserrat Martínez, traducere în română de Andrei Langa


*****

MIS NOCHES DE TI

¿Duermes, amor?
que no te dañe el sueño,
ni la frialdad de la aurora
se enquiste en tu piel.

Estoy aquí,
atardeciendo entre mis manos el pliego
en blanco que poco a poco se colmará
de estrellas oscuras en las que podré hacer pie,
para existir más allá de estos ojos
arraigados en la lluvia y en la tristeza
que siempre caminan detrás de mí.

Aquí vivo, en un salto de línea,
en el renglón que muerde el filo del papel,
y no avanzo ni retrocedo,
ni varío el rumbo de la deriva de la noche
inalterable que doblando mis piernas
me regresa a los tejados de tus costillas
para entre tus dedos sitiar mi cuerpo
y en tus labios ver amanecer.


Montserrat Martínez

Gomel

*Ceea ce știa bunelul meu era în primul rând
să se bărbierească și să tremure în fața televizorului.

Tatăl meu rătăcea toate diminețile prin câmp,
transformat într-un punct de zăpadă tridimensional.

Revenea cu un zâmbet mistic pe față
și nimeni nu știa de ce.

În vară purta același surâs pe chip și căpșune
în mâinile sale, iar în primăvară - zmeură.

Surâsul tatălui meu aducea fructe minunate.

Bunelul meu tremura tot mai mult, capul îi atârna
ca mandolina și se făcea precum pianul.

Într-o zi tatăl meu veni cu mere.

Bunelul a deschis ușa cu cheia tăcerii.


Poem de Natalia Litvinova, traducere în română de Andrei Langa


*****

GÓMEL

Mi abuelo lo único que hacía era afeitarse y temblar
frente al televisor.

Mi padre todas las mañanas se perdía en el campo,
transformado en un punto tridimensional de la nieve.

Regresaba con una sonrisa mística en su rostro y nadie
sabía por qué.

En verano también esa misma sonrisa y frutillas
en sus manos, en primavera frambuesas.

La sonrisa de mi padre traía frutos maravillosos.

Mi abuelo temblaba cada día más, su cabeza recaía
como mandolina y se erguía como un piano.

Un día mi padre regresó con manzanas

Mi abuelo dio con la clave del silencio.


Natalia Litvinova

Păi dacă îţi spun

*
păi dacă îţi spun acum ceva despre mine
o sa-ţi vină a crede?
eu sunt un arbore uşor apretat
pot face expres
inventarul lucrurilor
am dom'ne aceată facultate
mirobolantă!

vine la mine zilnic un fel de
cucoană
coborâm vertiginos în serpentine
ea are puterea flauşului
şi în tăcerea ei extatică
se topesc munţi de zahăr
cu vorba lui nea Vasile

zilele trec cu găteli şi mirodenii
ceaţa apasă pe geam
şi tot înaintam spre o poantă
inenarabilă...


Ghenadie Nicu


*****

PUES SI TE DIGO

¿pues si te digo algo sobre mí
vas a creerme?
yo soy un eje poco apretado
puedo hacer expresamente
el inventario de las cosas
¡tengo señores esta facultad
extraordinaria!

me visita diariamente una extraña
señora
nos bajamos rápidamente en serpentinas
ella posee la fuerza de la pluma
y en su extático silencio
se funden montañas de azúcar
así como se expresa tío Vasile

pasamos los días con comidas y condimentos
la niebla aprieta el cristal de la ventana
y seguimos así hacia al final de un cuento
imposible de narrar…


Poema de Ghenadie Nicu traducido al español por Andrei Langa

Enigmă

*
O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?..
Azi era aşa-mbrăcată,
Şi frumoasă, şi ciudată,
Şi striga prin toată piaţa:
„Vreau o lume fără mâine!”

O cunoşti pe vrăjitoarea, ce-alerga-n atâtea seri
După noi pe străzi ascunse?
Azi în piaţă mă ajunse
Şi îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fără ieri...”

Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine
Cică-n rochie albastră
Şi-o să bată la fereastră,
Şi-o să-ntrebe:
„Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”


Leonida Lari


*****

ENIGMA

¿Tú conoces a la bruja nacida para sí misma?..
Hoy estaba bien vestida,
Y tan bella, y extraña,
Y gritaba en la plaza:
¡Quiero un mundo sin mañana!¨

¿Tú conoces a la bruja, que corría por las calles
Por nosotros tantas tardes?
Hoy, por fin, me alcanzó
Y me dijo en voz baja:
¨Quiero un mundo sin ayer...¨

Yo me voy de esta casa, porque volveré a la noche
Toda vestida de azul
Y llamando a la ventana
Ella me va a preguntar:
¨¿Dónde está el mundo aquél sin ayer y sin mañana?


Poema de Leonida Lari traducido al español por Andrei Langa

Sunete largi pun asediu pe balcon

*
Descătuşate, vocile încearcă să se ridice.

Cerul, aproape curat; abia tranzitat
de nori de vată prevestind vreme bună.

Marea, drept martor sătul să stea singur,
se pronunţă de jos, abia auzindu-se,
albatroşi de cândva între timp se decid.

O voce, copilă, lasă să scape sunetul râsului
venit din parcul apropiat. Nici nu fuge
când termină fraza, banală, lipsită de consistenţă,
care se vrea a fi distinctă, dar fără succes.

Soarele, în drumul său de veşnic recul,
se apropie de noapte care, obraznică, surâde.

Seara se scurge,
pe când câinele meu, precaut,
încearcă a mă elibera de zgomote totale.

Poate că gândeam la tine. Nu sunt sigur de asta.


Poem de Carlos Guerrero, traducere în română de Andrei Langa


*****

ESPACIOSOS SONIDOS PONEN CERCO AL BALCÓN

Desancladas, las voces intentan elevarse.

El cielo, casi limpio; apenas transitado
por tibios algodones con sabor a buen tiempo.

El mar, como testigo cansado de estar solo,
al fondo se pronuncia, audible apenas nada,
mientras viejos albatros deciden por sí mismos.

Una voz, casi niña, deja escapar su risa
desde el parque cercano. Tampoco se apresura
en terminar la frase, banal, sin consistencia,
que quiere ser distinta, pero sin conseguirlo.

El sol, en su camino de eterno retroceso,
se aproxima a la noche que, pícara, sonríe.

La tarde se despide,
mientras mi perro, atento,
pretende liberarme de ruidos absolutos.

Puede que piense en ti. No lo sé con certeza.


Carlos Guerrero