.

"Melancolía" de Munch

De voci mi-e capul plin!

*
DE VOCI MI-E CAPUL PLIN! Voci de stafii, voci noi, ale destinului, necunoscute ori profetice, voci venite din centrul pământului, voci stranii, înăbuşite, metalice, de sticlă, voci de gaz, de cloroform; voci scobite de catacombă, de roboţi, de emanări, de descompuneri. Capul meu e un gong, un clopot, un rulou de voci!? Aud voci ce se adună laolaltă, îmbrâncesc, îmi rănesc liniştea, se poticnesc. Voci de sete, de piatră, de lemn, voci ale infinitului, îngropate, voci de timp, ale abisului; voci de întuneric, de cutremure, vulcanice, de alarmă. Capul meu e un observator de voci vrăjite, însingurate, voci de apartamente şi palate, de ascunzători, de cocioabe, de taverne, de dispăruţi, de extenuare, de război, strigăte de ajutor, de naufragiaţi cu ochii îndreptaţi spre cer. Văd vocile coşmarurilor. Simt voci de oxigen, secrete, migratoare, voci ce sângerează, voci scheletice, voci de flori, roci, animale, voci fără coşciuge, voci exilate. Mereu, însă, aud voci, voci, voci. Din toate aceste voci se alcătuieşte glasul meu!?


Poem de Ángel Guinda, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul de poeme „Espectral” (Spectral)
Premiul pentru Litere de Aragon 2010


*****

DE VOCES ESTÁ LLENA MI CABEZA !

DE VOCES ESTÁ LLENA MI CABEZA ! Voces de aparecidos, voces nuevas, del destino, desconocidas o proféticas, voces del centro de la tierra, voces inquietantes, amordazadas, metálicas, de vidrio, voces de gas, de cloroformo; huecas voces de catacumbas, de robots, de hilo, de desmembramientos. ¡Mi cabeza es un gong, un campanario, un redoble de voces! Oigo voces que se aglomeran, atropellan, quebrantan mi quietud, se tambalean. Voces de sed, de piedra, de madera, voces del infinito, sepultadas, voces de tiempo, del abismo; voces de oscuridad, de terremotos, volcánicas, de alarma. Mi cabeza es un observatorio de voces embrujadas, solas, voces de apartamentos y palacios, de zulos, de chabolas, de tabernas, de desaparecidos, de extenuación, de guerra, de socorro, de náufragos que claman a las nubes. Veo las voces de las pesadillas. Toco voces de oxígeno, secretas, emigrantes, voces que sangran, voces esqueléticas, voces de flores, rocas, animales, voces sin tumba, voces exiliadas. Pero siempre oigo voces, voces, voces. ¡De todas esas voces está hecha mi voz!


Ángel Guinda
Del poemario "Espectral",
Premio de las Letras Aragonesas 2010

Un poem de amor

*
Eu dorm în emisfera sudică
acolo unde copacul creşte în voie
şi soarele usucă pielea cu galbenul său

Tu navighezi în marea destinelor
savurezi sarea locurilor lăturalnice
punând în dezordine toate tăcerile mele

Goleşte noaptea
şi mi-o toarnă în conducta activă a libidoului
Deschide rănile
cu sabia de lumină şi infinit

Dalta ta mă dezarmează
şi fac o piruetă sub loviturile ciocanului
pentru că ajungi periodic la orologii
în cearcănele ce apar improvizate
prin insomnia înăbuşitoare

Legată mă îndrept spre pericol
pe curba închisă a exilului tău

Menoree a lunii
se face drumul

un veac de zbucium al marii se scaldă în râu


Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa


*****

UN POEMA DE AMOR

Yo duermo en el sur
donde el árbol crece desprovisto
y el sol rompe la piel con su amarillo

Tú navegas el mar de los destinos
paladeas la sal de los rincones
desordenando todos mis silencios

Vacíame la noche
en el labriego ducto de mi libido
Abre las llagas
con espada de luz y de infinito

Tu cincel me desarma
y me vuelvo cabriola en el martillo
porque llegas variable a los relojes
en las ojeras que surgen de improviso
por el insomnio húmedo

Sujeta voy hacia el peligro
por la curva cerrada de tu exilio

Menstrúan lunas
se prepara el camino

un sigilo de mar se revuelca en el río


Marina Centeno

Boschetarul

*Pasagerul tuturor trenurilor suburbane
şi locatarul tuturor străzilor;
lumea ta
e staţia de autobus,
banca
cea verde,
umbra oblică a catedralelor.

Încă mai porţi încălţările
ce nu ţi se vor învechi în timp ce dormi, utat de toţi,
noaptea mahalalei gotice până la ultimul strop de tăcere,
iar mai târziu
te vei trezi
desculţ, aşa precum mai mereu ai trăit,
într-un port apărat de diguri ciopârţite.

Cândva ai ştiut ce căutai
acolo unde
a căuta e un pericol,
ambuscada mortală a libertăţii ancorate
în marea pe care o priveai fără vreun sens.
Poate deaceea te întâlnesc acum prin unghere
cu barba crescută,
cu sărutul vieţii încă prospăt lăsat între ochi
şi cred că-i o minciună că a murit boema.

Capcana s-a închis. Aşa e, oraşul e blestemat;
mai mult ca atât, peste acoperişuri,
cântecul tău iraţional,
găsesc încălţările tale uitate, orfane
de picioare;
ce fac - ne surprinzi - încălţările pe acoperişuri
iar pe trotuare urme de paşi?
ce fac - ne răspunzi - oameni care se târâie
spre nicăieri
pe urme de paşi ce înlănţuiesc încălţările lor?


Poem de Julio G. Alonso, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL HABITANTE

Pasajero de los trenes suburbanos
y habitante de todas las calles;
tu mundo
la parada del autobús,
el banco
verde,
la sombra oblicua de las catedrales.

Todavía llevas puestos los zapatos
que no se te harán viejos mientras dormís, olvidados,
la noche del barrio gótico hasta el último silencio,
y luego
despertarás
descalzo, como viviste siempre,
en un puerto encalmado de acribillados diques.

Alguna vez supiste lo que buscabas
donde
buscar es un peligro,
la asechanza mortal de la libertad anclada
en el mar que mirabas sin definiciones.
Tal vez por eso ahora te encuentro en las esquinas
con la barba crecida,
fresco todavía entre los ojos el beso de la vida
y creo que es mentira que ha muerto la bohemia.

La trampa se ha cerrado. Sí, la ciudad es maldita;
mas, sobre los tejados,
tu canto irracional
encontró los zapatos olvidados huérfanos
de pies;
¿qué hacen –nos sorprendes- los zapatos en las azoteas
y en las aceras los pasos?
¿qué hacen –nos respondes- los hombres que se arrastran
hacia ninguna parte
en los pasos que encierran sus zapatos?


Julio G. Alonso

.

Cuadro de Monet

Nu-mi tulbura liniştea, străine

*Nu-mi tulbura liniştea, străine,
nu-mi tulbura liniştea.
Lasă valurile,
se vor opri singure,
nu mai au încotro.
Aici toţi tac.
Lasă valurile,
ele sunt ca o suflare
a răposaţilor rămaşi în urmă.
În grădina asta de linişte
nu e nici urmă de filozofie.
Câteodată se lasă marea negură
şi atunci e straşnic.
Umbra bunicului mă ajunge.
Nu-l mai ţin minte.
Trec oare de aici?
Pace vouă, Oameni!


Leonard Tuchilatu (10-11-1951/4-11-1975)


*****

No me perturbas la calma, amigo,
no perturbas mi calma.
Deja las olas,
se van a parar solas.
No tienen otro remedio más.
Aquí todos están quietos.
Deja las olas,
ellas son como una respiración
de los muertos que van por detrás.
En este jardín suena sólo el silencio
y no hay ningún rastro de filosofía.
Alguna vez cae la gran niebla
y entonces es terrible.
La sombra de mi abuelo me alcanza.
No lo recuerdo bien.
¿Me voy de aquí?
¡Paz en vuestra alma, humanos!


Poema de Leonard Tuchilatu traducido al español por Andrei Langa

Om din depărtări

*Eh, dacă era platoşă
ciclul straturilor de oţel de Damasc ce nu zboară,
precum vânturile interne şi decadente,
surda de mine,
nu pot să aud tăcerea aceasta ce atât de durut mă pedepseşte.
Vis arzător în păsările ce migrează
pe ascuns, până în gura ta.
Scăpărând flăcări de ocru în privirea atât de extinsă şi vlăguită,
distrug un loc cu aşa-zişi crini
aflaţi într-o tristă stare de desăvârşire
si ascult cum cade sărutul de iarnă
conspirând
în astă interminabilă strămutare de emisfere, şi mor în tine.


Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa


*****

HOMBRE DE LEJANÍAS

Ay, si fuera abrigo
el círculo de capas damasquinas que no vuelan,
como vientos internos y decadentes
sorda de mí
no puedo este silencio que tan hondo me castiga.
Deseo ardiente en los pájaros que migran
ocultos, hacia tu boca.
Crepitando llamas del ocre en mirada tan extensa y lánguida,
deshago un espacio de lirios pretendidos
en triste consumación
y escucho como cae el beso de invierno
conspirando
en esta interminable traslación de hemisferios, y muero en ti.


Rosa Buk

.

Cuadro de Nicolae Grigorescu

Nu am, moarte, cu tine nimic

*
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau sa zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă -
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Ca n-ai avut niciodată copii.


Grigore Vieru


*****
NADA TENGO CONTIGO, MUERTE

Nada tengo contigo, muerte,
Ni siquiera te odio, yo,
Así como alguien te echa una maldición,
Es decir, denunciando la luz.

¡¿Pero qué harías tú y cómo vivirías
Si tuvieses una madre y ella muriese?
¿Qué harías tú y qué pasaría
Si tuvieras unos hijos y ellos muriesen?!

Nada tengo contigo, muerte,
Ni siquiera te odio, yo.
Puede ser que seas grande y yo tan pequeño,
Pero vivo solo desde mi existencia.

No tengo miedo, y nada de temor,
Sólo compasión por ti,
Porque nunca has tenido una madre,
Porque nunca has tenido unos hijos.


Poema de Grigore Vieru traducido al español por Andrei Langa

Celei care minte

*
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!


Ion Minulescu


*****

PARA LA QUE MIENTE

Yo sé que me vas a engañar mañana mismo…
Pero porque hoy te me das toda
Te voy a perdonar.
El pecado es antiguo
¡Y no eres la primera culpable!...

En tu honor,
La más hermosa de todas las jóvenes que mienten,
He quemado inciensos venenosos en tripié de plata;
En la cama he rociado claveles
Y amapolas
-Todas flores ensangrentadas-
Y con aroma de abeto he manchado el encaje de las almohadas limpias,
Y en la alfombra de la pared, como en un florero,
He clavado tres ramas verdes de limonero
Y un ramo seco de eucalipto.

Pero mira,
Está tocando la media noche…
Y es la hora en que, antaño, los amantes
Sorbían con las amantes el veneno bendito…
Así que ven,
Ven y suelta del peine de marfil tu pelo,
Clávate en la mirada la Mentira
Y en el calor de los labios la Verdad
Y dime:
De los que tuvieron la suerte de tenerte así
¿Cuántos han muerto
Y cuántos maldicen por no haberte podido olvidar?...

Yo sé que me vas a engañar mañana mismo…
Pero porque hoy te me das toda
Te voy a perdonar.
El pecado es antiguo
¡Y no eres la primera culpable!...

Así que no te pido palabras emparejadas de besos,
No te pido que me digas
Nada de todo lo que has dicho a los demás
O todo lo que no has dicho a nadie.
Y no te pido una pasión loca e interminable,
No te pido
Nada que el pálido poeta
Habrá de suplicar por siglos, solitario;
Que me cambies un momento, si puedes,
El hilo de los momentos parecidos;
Que me derrames en el alma un infinito vaso de hidromiel,
Que en el pelo me tejas una corona de laurel
Y en las miradas
me endurezcas para siempre la mentira de los amores inmaculados.
Y así, silenciosos,
Como dos sombras, echados sobre esa pila de flores,
Empecemos la misa a media noche
Y terminémosla al amanecer.


Poema de Ion Minulescu traducido del rumano al español por Nicoleta Ilie y Beatriz Estrada

Noaptea ne ocroteşte

*
Tu eşti momentul,
veriga care uneşte atomii timpului
cu tot trecutul adăpostit în razele sale.

Tu eşti spaţiul tăcerii,
palpitaţia de-amor ce se destinde
transbordând sufletu-ţi pur în a mea conştiinţă.

Noaptea ne ocroteşte,
fire de semiîntuneric ne rătăcesc
în babiloniile instinctului
care trădează invizibila vindecare.

Viaţa ne strânge în braţele sale,
nu există moarte şi nici agonie,
holera domnului celor adormiţi
nu trece pragul nostru cu ceţile ei.

Chipul viselor ia înfăţişarea ta,
surâd zorii de frumuseţe.

Traversăm împreună penumbra
şi-ţi ofer ochii mei care încă mai ard.


Poem de Manuel M. Barcia, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA NOCHE NOS AMPARA

Tú eres el instante,
el eslabón que une los átomos del tiempo
con lo antiguo que anida en sus raíces.

Tú eres el espacio del silencio,
el pálpito de amor que se recrea
volando tu alma pura en mi conciencia.

La noche nos ampara,
hilos de sombra-luz nos entretejen
en marañas de instinto
que anuncian la invisible sanación.

La vida nos estrecha entre sus brazos,
no hay muerte ni agonía,
la cólera del dios de los durmientes
no cruza nuestro umbral con sus tinieblas.

El rostro de los sueños se disfraza de ti,
sonríe amaneceres de belleza.

Juntos atravesamos la penumbra
y te ofrezco mis ojos que alumbran todavía.


Manuel M. Barcia

În amurgul anilor

*
El privea prin geamul spălăcit
cu pielea învineţită de frig.

Ea, aşezată în fotoliul albastru,
mângâia motanul ce-i dormita în poală.

El în tăcere lăsa privirea
ca să-i zboare printre frunzele copacului de jacaranda
care se frământa furios afară.

Ea înfige pupilele sale în omoplatul bărbatului,
a cărei pasiuni, deja risipite şi anoste, nimic nu provoacă.

El uneşte într-un tot întreg căldura casei
şi umezeala ploii ce cade peste grădină.

Ea se simte scufundată între semiumbră şi visuri.
Din acelea care o fac translucidă şi perfectă.

El se separă de geam
şi cu privirea vagă şi absentă
îşi târâie corpul tomnatic, vidat.

Ea îi surâde la timpul prezent
şi gândeşte în ritmul orelor scurse.

--------

Anii trecuţi i-au sărăcit nopţile
şi zilele i le-au făcut mai întunecate.
Acum doar se uită unul la celălalt ca nişte oglinzi fără memorie,
comunică prin coduri de epocă,
se risipesc în tăceri fade şi incerte.

Rutina existenţei
i-a transformat în corpuri fără de istorie,
cu pleoapele obosite,
metalice şi ruginite.


Poem de Elisa Golott, traducere în română de Andrei Langa


*****

EN EL OCASO DE LOS AÑOS

Él mira por la ventana empañada
con la piel lívida de frío.

Ella, sentada en la poltrona azul,
acaricia al gato que dormita en su regazo.

Él en silencio deja volar sus ojos
por sobre el follaje del jacarandá
que afuera se mece furioso.

Ella aferra sus pupilas en la espalda del hombre
que ya con pasiones dispersas y añosas, nada provoca.

Él se fusiona entre el calor de la casa
y la humedad de la llovizna que cae en el jardín.

Ella se siente sumergida entre la penumbra y los sueños.
Esos que la hacen traslúcida y perfecta.

Él se despega del cristal
y con la mirada vaga y ausente
arrastra su cuerpo otoñal y vacío.

Ella le sonríe en tiempo presente
y lo piensa en pretéritas horas.

--------

Los años han desgastado sus noches
y han oscurecido sus días.
Ahora sólo se miran como espejos sin memorias,
se comunican con códigos añejos,
se desvanecen en silencios desnudos e inciertos.

La rutina de la vida
los transformó en cuerpos sin historias
con los párpados cansados,
metálicos y herrumbrosos.


Elisa Golott

.

Cuadro de Kroyer

Lidiei B. Biery, in memoriam

*
Aparent nu se dă importanţă,
Poate atunci când există o vrere.
De îmi zici „La revedere!”
Îţi răspund fără-a şti de uzanţă.

Eu iţi zic „¡Hasta luego!”
Doar aşa, căci nu te cunosc.
Deşi dor mi-i să te-ntâlnesc,
Mă despart precum apa cu focul.

Pentru mine această noemă
Sună aici curat în română.
Te observ cum îmi fluturi din mână,
Despărţindu-te în stilu-ţi de damă.

Or, poetul e-un tip solitar
Şi n-o face din propria vrere.
Când îţi zic „La revedere!”
Nu înseamnă că am alt orar.


Andrei Langa


*****

A LA POETA LIDIA B.BIERY, IN MEMORIAM

Al parecer no es tan importante,
Sólo para aquél que lo quiera.
Si me dices "¡La revedere!"
Te entiendo en un instante.

Yo te digo "¡Hasta luego!”
Simplemente, sin conocerte,
Y aunque querría verte
Me despido como agua del fuego.

Para mí éste es un poema
Que me suena aquí en rumano
Y te veo como mueves la mano
Despidiéndote al estilo de dama.

El poeta es un solitario
Y no es así porque quiera
Cuando digo "¡La revedere!"
No me fijo en otro horario.


Traducción al español realizada por Andrei Langa

Cântecul focului

*
În fabula verde şi caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seama să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricărei făpturi pământene,
şi drumul i-aţine şi ceasul.

Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de lună".
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumita, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o şăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţă şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmplă, şi piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând
lângă vatră.
Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul.
Iubirea tâsneşte din ţarână şi face pământului aură
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.


Lucian Blaga


*****

LA CANCIÓN DEL FUEGO

En la fábula verde y caliente de la naturaleza,
Amada mía, tú tienes ramas, no brazos,
con ellas tocas los brotes o coges con los vástagos.
¿Vienes acaso de un cuento vegetal, el de la rosa salvaje?
Cuidado que no te enciendas
como ocurre muchas veces con el madero del bosque.
De diferentes modos la llama acoge el paso
de cualquiera criatura de esta tierra,
y la toca su camino y su hora.

Me dices:
“Nada se enciende, y nadie, por un rayo de luna”.
Y floreces en una dulce sonrisa, muy contenta, creyendo
que a todas horas puedes enfrentar aún la suerte,
con una palabra jugosa.
¿Permites una respuesta alzada sobre el tiempo, sobre este lugar?
Muchos hechos, ay, muchos de verdad podría contar,
raros sucesos gastados en las crónicas,
testimonios de leyenda, que demuestran
que son posibles un gran fuego
y también combustiones de este tipo.

Las chispas de todo prenden todo. Una sien enciende
otra, y lo mismo, la piedra a la piedra.
Una estrella invisible se enciende cayendo, por el frío
del cielo. El caballero se quema en su armadura, debajo de su malla,
abrazando una mujer vencida, milagro sin ropa cerca de su hogar.
Las luciérnagas enciendan, ellas mismas, por el amor, su hoguera.
El amor se levanta del suelo y hace un aura para la tierra entera,
para que llegue al cenit y cubra el cielo.

Pero escasas veces el fin no es ceniza.
Sobre toda la extensión y en lo alto,
a veces Dios mismo se quema dulcemente en las matas
sin consumirse. Él preserva y acaricia las espinas.
De otra manera nos quemaríamos nosotros, amada. Nuestro ardor es diferente.
Tan extenso como alto es el cielo,
Nosotros nos quemamos, ¡ay! con crueldad en las llamas
Consumiéndonos los unos a los otros.


Poema de Lucian Blaga traducido al español por Rodica Grigore

Pulsul I

*Am doar o vârstă pentru a-mi petrece
o etate însingurată
şi un traseu de toamne brodând culoarea galbenă.

Există o singurătate care roteşte
un inel evlavios cu înălţimile verbului,
acea carcasă infinită a vinovăţiei
ce comportă frumuseţea,
marginea ei ascuţită.

Nebunia nu e altceva decât un moment preţios
al unei lumini umane,
umanizate până la limită,
şi conţine în sine conturul crimei.

Popasul, inima, strada
devin un zgomot de valize,
un traseu în serpentină de voci răsunătoare,
o garoafă roşie între viscere.

O, cât de mult iubesc bestia
şi sunt înfometat şi torturat,
şi am un vis voluptos de miere şi de naşteri.

Cuprind o inimă cu pumnii
şi sufăr de scris,
sufăr de aceiaşi boală
cu acel chemat de bestie
şi care e ucis cu ghiara semnului.

Asta este clipa geamătului
la învierea cuvântului,
deplâng precizia
mâinii ce mângâie fruntea orbului,
deplâng locul nevătămat al loviturii date unui copil.

E clipa pulsului;
păşesc printre iedera imposibil de umedă,
iar marea a decapitat valurile în propria-mi burtă.
Supravieţuieşte doar cugetul
care, neputând fi cuvânt,
se sinucide între buzele mele.

Păşesc printre rândurile scrise de vreun zeu asexuat
şi-mi iau o femeie ca să mă însoţească.


Poem de Sara Castelar Lorca, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL PULSO I

Tengo sólo una edad para cubrirme
una edad sola
y un reguero de otoños urdiendo el amarillo.

Hay una soledad que gira
un anillo piadoso con la altitud del verbo
la carcasa infinita de la culpa
que ostenta la belleza,
su puntiagudo borde.

La locura es tan sólo un instante precioso
de una luz que es humana,
desesperadamente humana,
y contiene la forma del delito.

La estancia, el corazón, la calle
se vuelven un sonido de maletas
una ruta angulosa de voces y martillos
un clavel entre vísceras.

Oh, cuánto amo la bestia
y tengo hambre y martirio
y un deseo lascivo de mieles y de partos.

Acojo un corazón entre los puños
y sufro de escritura,
sufro del mismo mal
que padece el llamado por la bestia
el que es aniquilado con la garra del signo.

Ésta es la hora del llanto
en la resurrección de la palabra,
lloro la exactitud
de la caricia en la frente del ciego
lloro la ilesa marca del zarpazo de un niño.

Es la hora del pulso;
camino por la hiedra salvajemente húmeda
y el mar ha degollado las olas en mi vientre.
Tan sólo sobrevive la razón
de lo que no pudiendo ser palabra
se suicida en mis labios.

Discurro en los renglones de algún dios asexuado
y llevo una mujer que me acompaña.


Sara Castelar Lorca
De"El Pulso", EH Editores, 2009

.

Cuadro de Van Gogh

Augurul unei vieţi

*
În ceea ce-i mai insondabil din mlaştini,
unde simplitatea îşi definitivează lucrările,
există o apă fecundă
şi un cer vertical.
Alge lungi
îşi lasă aici sucurile lor esenţiale,
iar spre seară, ca de fiecare dată,
se rătăceşte
vreun peşte transparent.

Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul mărilor?

În ramura ceţii
palpitează un vin stătut,
amestecat
precum un gând tăbăcit.
Tu despuiezi lacrimile
şi distilezi vopselele dragostei ce conturează corpurile.

Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul cărnii?

În calmitatea cimitirelor
penumbra se descompune încet-încet
pentru că oricând
vreun ritm al morţii se reţine
în permanenţă în linişte.
Inima ta zace palidă precum platina.

Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul morţii?

Mereu pari să urci
când sunt unul în tine
spre cel mai profund dintre visuri.

Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul unei vieţi?


Poem de J.J.Ferreiro, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL AUGURIO DE UNA VIDA

En lo más insondable de las charcas
donde lo simple ajusta sus ensayos,
hay un agua fecunda
y un cielo vertical.
Ramos de algas
dejan allí sus jugos esenciales,
y siempre, al anochecer,
se hunde
algún pez transparente.

¿De qué sustancia se construye
el augurio de los mares?

En el sarmiento de la niebla
palpita un vino añejo
doblado
como un pensamiento de humo.
Tú desnudas las lágrimas
y destilas la tinta del amor que perfila los cuerpos.

¿De qué sustancia se construye
el augurio de la carne?

En el sosiego de los cementerios
la penumbra te descompone poco a poco
porque siempre
algún acorde de la muerte se agarrota
continuo en el silencio.
Tu corazón yace pálido como el platino.

¿De qué sustancia se construye
el augurio de la muerte?

Siempre pareces ascender
cuando soy uno en ti
en el más hondo sueño.

¿De qué sustancia se construye
el augurio de una vida?


J.J.Ferreiro

Noiembrie

*
-Nimeni să nu-mi consemneze acel salt mortal şi silueta ta clară înconjurată de maci-

Ţin minte,
peste respiraţia de gheaţă a lui noiembrie,
un drum de flori în gura ta,
un parfum cu miros de soare,
o nebunie,
şi picioarele mele atârnând deasupra pământului.

Tinereţea ta marcată de o oboseala de cruci,
o bruscă necesitate urgentă
de a trăi şi a ucide,
cele mai amare sedimente de pe buzele mele.
Ca un înger căzut, fără teama de a pierde ceva,
mi-ai deschis larg porţile infernului tău.
Eu te iubeam.
Eu te-am iubit.
Eu te iubesc şi binecuvântez
calea secretă a paşilor tăi.

Iartă-mi strigătul de iubire către tăcere,
că m-am redus doar la tandreţea mea fără de soartă,
un suicid în întuneric care sfâşie
liniştea îmbrăţişărilor mele.
Ceea ce nu pot să uit,
nenorocirea, că
niciodată nu vom mai avea vreun noiembrie
care să ne surprindă pe străzi sărutându-ne.


Poem de María García Romero, traducere în română de Andrei Langa


*****

NOVIEMBRE

-Que nadie me mencione aquel salto mortal y tu silueta nítida cercada de ababoles-

Recuerdo,
sobre el gélido aliento de noviembre,
una ruta de flores en tu boca,
un perfume de sol,
una locura,
y mis pies suspendidos por encima del suelo.

Tu juventud tenía un cansancio de cruces,
una súbita urgencia
de vivir y matar,
los más amargos posos de mis labios.
Como un ángel caído, sin nada que perder,
de par en par me abriste la puerta de tu infierno.
Yo te amaba.
Yo te amé.
Yo te amo y bendigo,
el camino secreto de tus pasos.

Perdóname que grite este amor al silencio,
que sólo quede en mí ternura sin destino,
un suicidio en la noche, que devora,
la paz de mis abrazos.
Que no pueda olvidar,
la desventura, de que,
nunca jamás, habrá noviembres,
que nos hallen amándonos por sus calles.


María García Romero


*****

Vídeo de este poema realizado por Rosa Iglesias:

http://www.youtube.com/user/IreneRojo5#p/u/13/XegoYWhheh0

Printre prieteni

*
Nu oboseşti să-i cauţi în sine pe prietenii tăi tăcuţi, cei care te primeau într-un apus de soare reflectant. Acum le-a rămas doar atât, ca să stea după geamurile lor mici şi întinate, încercând să se trezească din nou... Nimic deosebit, - îţi zici, dacă cineva din jur nu vrea să observe că morţii noştri, peste zi, au mai murit niţel. De fapt, nimic deosebit, - te va consola cineva, dacă i-ai mai visat o dată pe fiecare în parte, plimbându-se pe aleile parcului din sat şi vorbindu-ţi fără să respire despre păţaniile lor din copilărie. Ţi-ai zis că, poate, acest lucru îl văd şi alţi oameni în vis. Doar că, până la urmă, nimic nu-i convinge pe prietenii tăi tăcuţi să-ţi treacă pragul casei.


Andrei Langa


*****

ENTRE AMIGOS

No te cansas de buscar en ti mismo a tus amigos taciturnos, que antaño te recibieron en un pasado con sol reflectante. Ahora les queda sólo estar quietos detrás de sus pequeñas y sucias ventanillas, intentando despertarse de nuevo... No pasa nada, - te calmas a ti mismo, si alguien no quiere observar que nuestros muertos, durante todo el día, han muerto un poco más. Pues, no pasa nada, - te va a consolar alguien, si te has encontrado en el sueño con cada uno de ellos dando vueltas por el paseo del parque de tú pueblo y hablándote sin respiración de sus andanzas de la niñez. Has pensado que, probablemente, estas cosas las vean en sus sueños y los demás. Pero al fin y al cabo nada convence a tus amigos taciturnos pasar el umbral de tú casa.



Poema de Andrei Langa traducido al español por él mismo

.

Cuadro de Van Gogh

Păşim fără teamă

*
Păşim fără teamă
prin urbea ce caută istoria noastră
în locaşele umbrei.

Agităm lumina în corpurile noastre
care caută fără tihnă frumuseţea
în unduirile apei.

Iubim în ungherele orelor
timpul pe care întâmplarea ni-l oferă
ca pe o pasăre rătăcită în amintire.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

CAMINAMOS SIN MIEDO

Caminamos sin miedo
por la ciudad que busca nuestra historia
en las habitaciones de la sombra.

Estrechamos la luz en nuestros cuerpos
que buscan sin descanso la belleza
en el temblor del agua.

Amamos en la esquina de las horas
el tiempo que el azar nos va entregando
como un gorrión perdido en la memoria.


Ana Muela Sopeña

Eşti doar un vers

*
Eşti doar un vers din poemul meu cel mai blestemat
unde aştepţi nerăbdător lovitura de fulger
pentru a te naşte în sintonie la nivelul pământului
sau pentru ca să mă iubeşti din memorie
atunci când îmi curg pe faţă lacrimi de orfan

Eşti doar un vers până ce timpul îmi va cere
o eclipsă de nori ca să orbească vederea
atunci când privirile se întâlnesc
şi arunci în infern cuvintele seci
prin care moartea debordează

Pentru a înhuma mesajele sumbre de amor


Poem de Fernando Sabido, traducere în română de Andrei Langa


*****

ERES SÓLO UN VERSO

Eres sólo un verso de mi poema más maldito
donde esperas impaciente el golpe del rayo
para nacer en un acorde a ras de suelo
o amarme de memoria
cuando broten de mi orfandad las lágrimas

Eres sólo un verso hasta que me reclame el tiempo
un eclipse de nubes que ciega los ojos
cuando se encuentran las miradas
y arrojas al vacío las palabras estériles
que supura la muerte

Para enterrar los oscuros mensajes del amor


Fernando Sabido

.

"Pájaros" de Jorge Castillo

Ochiul păsării

*Ochiul păsării încă viu
în gura felinei
mă urmăreşte
zile şi nopţi.
O clipă i-am prins
scânteia vieţii
pâlpâind înfiorat –
era divină.


Leonida Lari


*****

EL OJO DEL PÁJARO

El ojo del pájaro todavía vivo
en la boca de la felina
me sigue
de día y de noche.
Por un momento he pillado
su destello de la vida
parpadeando con una llama espeluznante –
fue divino.


Poema de Leonida Lari traducido al español por Andrei Langa

Nunquam lumen

*La nivelul pământului, ne umpleam buzunarele cu pietre
aflate nu mai departe de o întindere de mână.
Fraza zilei era:
Vetare vitam

Cât despre noi, eram copii
şi simţeam foamea cum loveşte în oase.

A stinge setea vârstelor întemniţate: O piatră
A contempla nuditatea feminină a lui Ruth: O lacrimă
A presupune provinenţa vreunui rest de pâine adusă de Rajel: O grozăvie
Fraza zilei era:
Spes vitae

Cât despre noi, eram copii
şi contemplam vrăjiţi trandafirul albastru de după gardul de sârmă.

În mine e vocea, a aceluia care vroia să urce sus în copaci
În mine e identitatea, a aceluia care scria rugăciuni ignorate de toţi
În mine e amintirea, a unor ochi indiscreţi de după ceafă
În mine e fiecare cuvânt, din acelea care nu au figurat niciodată în portrete.

Azi îmi permit să vorbesc cu Dumnezeu
şi uneori cred că el bănuieşte,
că poate o briză mundană îmi dictează poeme,
eu, însă, nu sunt poet, nu, nicicând nu am fost.


Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa


*****

NUNQUAM LUMEN

A ras de suelo, nos llenábamos los bolsillos de piedras
nada más al alcance de los dedos.
La frase del día era:
Vetare vitam

Nosotros, éramos niños
y sentíamos el golpe del hambre entre los huesos.

Saciar la sed de las edades enjauladas: Una piedra
Contemplar la desnudez famélica de Ruth: Una lágrima
Sospechar la procedencia de algún resto de pan que trajo Rajel : Un horror
La frase del día era:
Spes vitae

Nosotros, éramos niños
y contemplábamos embobados la rosa azul detrás de la alambrada.

Dentro de mí, la voz, de aquel que quiere subirse a los árboles
Dentro de mí, la identidad, de aquel que escribía ruegos desatendidos
Dentro de mí, el recuerdo, de unos ojos indiscretos tras la nuca
Dentro de mí, cada palabra, de los que nunca figuraron en retratos.

Hoy me permito hablar con Dios
algunas veces creo que él sospecha,
que una brisa de mundo va dictándome poemas,
pero yo, no soy poeta, no, jamás lo he sido.


Rossana Arellano


*****

Vídeo del poema "Nunquam lumen" de Rossana Arellano realizado por Rosa Iglesias:

http://www.youtube.com/user/IreneRojo5#p/u/12/I-6TyP4_Yew

Sufletul satului

*
Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-au sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.


Lucian Blaga


*****

EL ALMA DEL PUEBLO

Mi niña, pon tus manos sobre mis rodillas.
Yo creo que la eternidad nació en el pueblo.
Allí cualquier pensamiento es lento,
y el corazón late raramente,
y parece que no golpea dentro del pecho,
sino en un sitio muy profundo de la tierra.
Aquí se cura la sed de redención
y si te están sangrando los pies
te sentarás encima de un fogón de barro.

Mira, es de noche.
El alma del pueblo aletea alrededor,
así como una aroma tímido de hierba cortada,
así como una caída del humo desde los aleros de paja,
así como un juego de corderos sobre las tumbas altas.


Poema de Lucian Blaga traducido al español por Andrei Langa