duminică, 27 martie 2011


Cap sau pajură.

*
Un cântec secular
trece prin tuneluri înspre seară.
Plouă cu peşti peste inima ta agitată
în timp ce eu te evoc.
Nu ai motive
pentru a smulge
petalele şi spinii
de genul tău.
Plăcere, durere.
Doar la un pas distanţă:
dragostea şi moartea,
cap sau pajură,
iar în mâinle tale arde focul
pentru un destin sublim.


Poem de Patricia Ortíz, traducere în română de Andrei Langa


*****

A CARA O CRUZ

Un canto secular
atraviesa túneles en la tarde.
Llueven peces sobre tu corazón agitado
mientras te evoco.
No hay razones
para que arranques
los pétalos y las espinas
de tu sexo.
Placer, dolor.
Apenas a un paso:
el amor y la muerte
a cara o cruz
y en tus manos el fuego
para un destino sublime.


Patricia Ortíz

duminică, 20 martie 2011

.


Cuadro de Daniel Berenguer

Cuvânt despuiat printre picioarele mele

*
Around here they called it Suicide hall, it's where people end up
when they don't know where else to go. The hopeless, the desperate.
A good place to step off the side of pier and quietly vanish.
CAMP ROCK


Ne trezim în momentul negurii, când pasărea deschide evanghelia sa,
când cheile luminii trezesc dormitorul.
În fiecare clipă imaginară despuiem cuvinte: dezgolim
balcoanele, respirăm îngerul în mijloc de umbre.
Muşcăm marginile limbii: gâtul roşu al lunii sub
cele patru opriri ale rădăcinilor.
Mereu ai un loc în noapte pentru a coloniza umbrele,
să lecturezi labirintul perpetuării fără ca să pângăreşti fanta focului.
Noaptea cade ca un vagon în plin vânt,
cuvintele rămân în peregrinajul limbii: există un destin şi e anume acesta,
profunditatea operei pe care o citeşte orizontul
când luminează peste tăcere, de acolo din susul memoriei.
(Adesea prindem ornamente la urechi pentru ca monştrii
să fie mai blânzi în plină fosforescenţă de cadavre;
forţa gravitaţională mişcă drumurile aromei, elicele
conştiinţei, mirtul ars în ceasul chimic,
oceanele cu ustensilele descarnate,
vreun epilog în coşmarul fulgilor, în insistenţa
postumă a uleiului de parafină către pacienţa propulsorului încetinit:
ardem cuvintele din geamurile închise; portretul
pietăţii nu există, cu excepţia reclamaţiei groteşti a calendarului
în emanaţiile sale de cadavru nevertebrat; în cultura sării,
disecăm patul precum somnoroşii, bonomi sau drept peşte bun pentru Postul mare,
de provenienţă dubioasă.
La fiecare prag al alfabetului, gura pronunţă tatălnostru,
stufiş cu miros clar de nadă, armură indigenă pe timp de pace,
frică de vestigiile promiscue ale întristării,
de această piaţă cu grămezi vârfuite de varză, copii marginali ai verdeţurilor,
inefabile amprente de litografie când ea se transformă în simplu ornament.)
Se stârnesc atrocităţile în cerurile divizate: se umflă furunculul
precum vremea de căinţă, - ne dilată această lăcomie murdară
a orhideelor, plapumele pline cu puf ale norilor, hidrogenul
agitat la fiecare uşă sau carte, la rezistenţa în camera de gaz
a cenuşii, la fulgerul deplin al seminţelor.
Deodată a trebuit să pun în ordine tot acest timp trăit printre
clarităţi obscure şi plicticoşi imuni, zile de incest, de oglinzi
dansând cu alte oglinzi, de ore aruncate în ploaia oglinzii,
de erori repetate precum studiile primare, cu tot
arsenalul de inodore, cu domeniile amurgite ale gustului,
cu această imitaţie a crepusculului pe punctul de a deveni piatră.


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

DESNUDA PALABRA ENTRE MIS PIERNAS


Around here they called it Suicide hall, it's where people end up
when they don't know where else to go. The hopeless, the desperate.
A good place to step off the side of pier and quietly vanish.
CAMP ROCK


Despertamos al instante del vaho, cuando el pájaro abre su evangelio,
cuando las llaves de la luz despiertan la alcoba.
En cada imaginario desnudamos las palabras: desnudamos
los balcones, respiramos el anhelo en medio de las sombras.
Mordemos las ancas de la lengua: el cuello rojo de la luna bajo
las cuatro estaciones de las raíces.
Siempre hay un lugar en las noches para habitar las sombras,
leer el laberinto de la perpetuidad, sin prostituir la rendija del fuego.
Las noches caen como un vagón en pleno viento,
las palabras quedan en el búho de la lengua: hay un destino y ese es,
la profundidad del libro que lee el horizonte
cuando alumbra sobre el silencio, desde arriba de la memoria.
(A menudo le ponemos ornamentos a los oídos para que los monstruos
sean más apasibles en plena fosforescencia de cadáveres;
la fuerza de la gravedad mueve las calles del aroma, las hélices
de la conciencia, el mirto quemado en las entrepiernas del reloj,
los océanos con utensilios descarnados,
algún epílogo en la pesadilla de las escamas, en la insistencia
póstuma de la parafina a paciencia de locomotoras desvencijadas:
quemamos las palabras de las ventanas cerradas; el cuaderno
de la piedad no existe, salvo la queja grotesca del calendario
en sus poluciones de cadáver invertebrado: en la cultura de la sal,
disecamos la cama como filines, guapotes o mojarras para la cuaresma,
de dudosa procedencia.
En cada dintel del alfabeto, la boca pronuncia padresnuestros,
bejucos con cierto sabor a barbasco, índigas armadura de la tregua,
miedos a la rama promiscua de la desazón,
a este mercado de hacinados repollos, niños marginales de la verdura,
indecibles dedos de la litografía cuando ésta se vuelve simple ornamento.)
Arrecian las atrocidades en los cielos divididos: arrecia la pústula
como tiempo de contrición, —nos delata esa voracidad sucia
de las orquídeas, las colchas corrompidas de las nubes, el hidrógeno
pululante en cada puerta o venta, la resistencia a la cámara de gas
de la ceniza, en plenos relámpagos de las semillas.
De pronto me toca poner en orden todo este tiempo vivido entre
oscuras claridades y clavos inmunes, días de incesto, de espejos
bailando con espejos, de horas sumidas en la lluvia del espejo,
de falacias repetidas como las lecciones de primer grado, con todo
el arsenal de los inodoros, con los campos anochecidos del paladar,
con este remedo de crepúsculos a punto de ser piedra.


André Cruchaga
Barataria

vineri, 18 martie 2011


Cuvinte poetice

*Zic piatră
lumină
şi umbră...

cuvinte poetice incontestabile...,

dar de asemenea
calculator
circuit
şi oţel...

telegrama,
dicţionar,
cosmetică...

fiecare cuvânt îşi are originea
în marea poeziei
când cineva îl spune
şi îl reinventează,

precum un magician...

La început a fost verbul.

Cuvânt creator,
originea lumii,
suflet în vocabulă,
rădăcină, limbaj.

În timpurile arhaice,
sunetul locuia între ape...

Înainte de Big Bang,
silabele jucau
de-a non-universul.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

PALABRAS POÉTICAS

Digo piedra,
luz
y sombra...

palabras poéticas incuestionables...,

pero también
ordenador,
circuito
y acero...

telegrama,
diccionario,
cosmética...

cada palabra desciende
al mar de la poesía
cuando alguien la nombra
y la reinventa,

como el mago...

En el principio era el verbo.

Palabra creadora,
origen del mundo,
alma en el vocablo,
raíz, lenguaje.

En los primeros tiempos
el sonido habitaba entre las aguas...

Antes del Big Bang
las sílabas jugaban
en el no-universo.


Ana Muela Sopeña

marți, 15 martie 2011

.


"Melancolía" de Munch

De voci mi-e capul plin!

*
DE VOCI MI-E CAPUL PLIN! Voci de stafii, voci noi, ale destinului, necunoscute ori profetice, voci venite din centrul pământului, voci stranii, înăbuşite, metalice, de sticlă, voci de gaz, de cloroform; voci scobite de catacombă, de roboţi, de emanări, de descompuneri. Capul meu e un gong, un clopot, un rulou de voci!? Aud voci ce se adună laolaltă, îmbrâncesc, îmi rănesc liniştea, se poticnesc. Voci de sete, de piatră, de lemn, voci ale infinitului, îngropate, voci de timp, ale abisului; voci de întuneric, de cutremure, vulcanice, de alarmă. Capul meu e un observator de voci vrăjite, însingurate, voci de apartamente şi palate, de ascunzători, de cocioabe, de taverne, de dispăruţi, de extenuare, de război, strigăte de ajutor, de naufragiaţi cu ochii îndreptaţi spre cer. Văd vocile coşmarurilor. Simt voci de oxigen, secrete, migratoare, voci ce sângerează, voci scheletice, voci de flori, roci, animale, voci fără coşciuge, voci exilate. Mereu, însă, aud voci, voci, voci. Din toate aceste voci se alcătuieşte glasul meu!?


Poem de Ángel Guinda, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul de poeme „Espectral” (Spectral)
Premiul pentru Litere de Aragon 2010


*****

DE VOCES ESTÁ LLENA MI CABEZA !

DE VOCES ESTÁ LLENA MI CABEZA ! Voces de aparecidos, voces nuevas, del destino, desconocidas o proféticas, voces del centro de la tierra, voces inquietantes, amordazadas, metálicas, de vidrio, voces de gas, de cloroformo; huecas voces de catacumbas, de robots, de hilo, de desmembramientos. ¡Mi cabeza es un gong, un campanario, un redoble de voces! Oigo voces que se aglomeran, atropellan, quebrantan mi quietud, se tambalean. Voces de sed, de piedra, de madera, voces del infinito, sepultadas, voces de tiempo, del abismo; voces de oscuridad, de terremotos, volcánicas, de alarma. Mi cabeza es un observatorio de voces embrujadas, solas, voces de apartamentos y palacios, de zulos, de chabolas, de tabernas, de desaparecidos, de extenuación, de guerra, de socorro, de náufragos que claman a las nubes. Veo las voces de las pesadillas. Toco voces de oxígeno, secretas, emigrantes, voces que sangran, voces esqueléticas, voces de flores, rocas, animales, voces sin tumba, voces exiliadas. Pero siempre oigo voces, voces, voces. ¡De todas esas voces está hecha mi voz!


Ángel Guinda
Del poemario "Espectral",
Premio de las Letras Aragonesas 2010

vineri, 11 martie 2011


Un poem de amor

*
Eu dorm în emisfera sudică
acolo unde copacul creşte în voie
şi soarele usucă pielea cu galbenul său

Tu navighezi în marea destinelor
savurezi sarea locurilor lăturalnice
punând în dezordine toate tăcerile mele

Goleşte noaptea
şi mi-o toarnă în conducta activă a libidoului
Deschide rănile
cu sabia de lumină şi infinit

Dalta ta mă dezarmează
şi fac o piruetă sub loviturile ciocanului
pentru că ajungi periodic la orologii
în cearcănele ce apar improvizate
prin insomnia înăbuşitoare

Legată mă îndrept spre pericol
pe curba închisă a exilului tău

Menoree a lunii
se face drumul

un veac de zbucium al marii se scaldă în râu


Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa


*****

UN POEMA DE AMOR

Yo duermo en el sur
donde el árbol crece desprovisto
y el sol rompe la piel con su amarillo

Tú navegas el mar de los destinos
paladeas la sal de los rincones
desordenando todos mis silencios

Vacíame la noche
en el labriego ducto de mi libido
Abre las llagas
con espada de luz y de infinito

Tu cincel me desarma
y me vuelvo cabriola en el martillo
porque llegas variable a los relojes
en las ojeras que surgen de improviso
por el insomnio húmedo

Sujeta voy hacia el peligro
por la curva cerrada de tu exilio

Menstrúan lunas
se prepara el camino

un sigilo de mar se revuelca en el río


Marina Centeno

marți, 8 martie 2011


Boschetarul

*Pasagerul tuturor trenurilor suburbane
şi locatarul tuturor străzilor;
lumea ta
e staţia de autobus,
banca
cea verde,
umbra oblică a catedralelor.

Încă mai porţi încălţările
ce nu ţi se vor învechi în timp ce dormi, utat de toţi,
noaptea mahalalei gotice până la ultimul strop de tăcere,
iar mai târziu
te vei trezi
desculţ, aşa precum mai mereu ai trăit,
într-un port apărat de diguri ciopârţite.

Cândva ai ştiut ce căutai
acolo unde
a căuta e un pericol,
ambuscada mortală a libertăţii ancorate
în marea pe care o priveai fără vreun sens.
Poate deaceea te întâlnesc acum prin unghere
cu barba crescută,
cu sărutul vieţii încă prospăt lăsat între ochi
şi cred că-i o minciună că a murit boema.

Capcana s-a închis. Aşa e, oraşul e blestemat;
mai mult ca atât, peste acoperişuri,
cântecul tău iraţional,
găsesc încălţările tale uitate, orfane
de picioare;
ce fac - ne surprinzi - încălţările pe acoperişuri
iar pe trotuare urme de paşi?
ce fac - ne răspunzi - oameni care se târâie
spre nicăieri
pe urme de paşi ce înlănţuiesc încălţările lor?


Poem de Julio G. Alonso, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL HABITANTE

Pasajero de los trenes suburbanos
y habitante de todas las calles;
tu mundo
la parada del autobús,
el banco
verde,
la sombra oblicua de las catedrales.

Todavía llevas puestos los zapatos
que no se te harán viejos mientras dormís, olvidados,
la noche del barrio gótico hasta el último silencio,
y luego
despertarás
descalzo, como viviste siempre,
en un puerto encalmado de acribillados diques.

Alguna vez supiste lo que buscabas
donde
buscar es un peligro,
la asechanza mortal de la libertad anclada
en el mar que mirabas sin definiciones.
Tal vez por eso ahora te encuentro en las esquinas
con la barba crecida,
fresco todavía entre los ojos el beso de la vida
y creo que es mentira que ha muerto la bohemia.

La trampa se ha cerrado. Sí, la ciudad es maldita;
mas, sobre los tejados,
tu canto irracional
encontró los zapatos olvidados huérfanos
de pies;
¿qué hacen –nos sorprendes- los zapatos en las azoteas
y en las aceras los pasos?
¿qué hacen –nos respondes- los hombres que se arrastran
hacia ninguna parte
en los pasos que encierran sus zapatos?


Julio G. Alonso

luni, 7 martie 2011

.

Cuadro de Monet

Nu-mi tulbura liniştea, străine

*Nu-mi tulbura liniştea, străine,
nu-mi tulbura liniştea.
Lasă valurile,
se vor opri singure,
nu mai au încotro.
Aici toţi tac.
Lasă valurile,
ele sunt ca o suflare
a răposaţilor rămaşi în urmă.
În grădina asta de linişte
nu e nici urmă de filozofie.
Câteodată se lasă marea negură
şi atunci e straşnic.
Umbra bunicului mă ajunge.
Nu-l mai ţin minte.
Trec oare de aici?
Pace vouă, Oameni!


Leonard Tuchilatu (10-11-1951/4-11-1975)


*****

No me perturbas la calma, amigo,
no perturbas mi calma.
Deja las olas,
se van a parar solas.
No tienen otro remedio más.
Aquí todos están quietos.
Deja las olas,
ellas son como una respiración
de los muertos que van por detrás.
En este jardín suena sólo el silencio
y no hay ningún rastro de filosofía.
Alguna vez cae la gran niebla
y entonces es terrible.
La sombra de mi abuelo me alcanza.
No lo recuerdo bien.
¿Me voy de aquí?
¡Paz en vuestra alma, humanos!


Poema de Leonard Tuchilatu traducido al español por Andrei Langa

miercuri, 2 martie 2011


Om din depărtări

*Eh, dacă era platoşă
ciclul straturilor de oţel de Damasc ce nu zboară,
precum vânturile interne şi decadente,
surda de mine,
nu pot să aud tăcerea aceasta ce atât de durut mă pedepseşte.
Vis arzător în păsările ce migrează
pe ascuns, până în gura ta.
Scăpărând flăcări de ocru în privirea atât de extinsă şi vlăguită,
distrug un loc cu aşa-zişi crini
aflaţi într-o tristă stare de desăvârşire
si ascult cum cade sărutul de iarnă
conspirând
în astă interminabilă strămutare de emisfere, şi mor în tine.


Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa


*****

HOMBRE DE LEJANÍAS

Ay, si fuera abrigo
el círculo de capas damasquinas que no vuelan,
como vientos internos y decadentes
sorda de mí
no puedo este silencio que tan hondo me castiga.
Deseo ardiente en los pájaros que migran
ocultos, hacia tu boca.
Crepitando llamas del ocre en mirada tan extensa y lánguida,
deshago un espacio de lirios pretendidos
en triste consumación
y escucho como cae el beso de invierno
conspirando
en esta interminable traslación de hemisferios, y muero en ti.


Rosa Buk