sâmbătă, 28 mai 2011

Paradisul tăcerii

*
De acum am grădină,
acolo unde corpul încetează să mai viseze colivia cea mică,
acolo unde ochii se agaţă
de scânteia de lumină a mii de oceane stelare,
acolo la sud de aroganţă
unde sunt omorâţi morţii,
acei care nu-s lăsaţi să primească
scrisoarea noastră semnată cu sânge.

Dar ce e o floare fără tulpină şi frunză?
Ce e o floare fără corolă şi pistil?

Nimic, dar nimic absolut
nu susţine invizibilul acestui pământ întunecat,
aşa mergem prin timp cu el însuşi.

Eu, exist,
crescând frunze obscure
pe pământul nimănui,
după care pulverizez steaua
ce a scris un nume cu multe secole în urmă.

La ce folos flacăra stinsă a literei mele?
Adaug cicatricea mea profundă la infinit, o las să fie.

Fugară, precum corola în vânt
care nu ştie să-şi cânte lamentările,
fiindcă a lăsat-o gravidă dezgustul la rouă,
pe când linia e pură, arde
frântura de timp, arde
omul oprimat, arde
iar gura care speră la buze aprinse
nu simte noaptea în infernul acesta.

O lacrimă din oase se apropie de dimineaţă
şi aşteaptă la mijlocul vântului.

Ritul zilei
surprins în rutina sa de ceas minuscul,
acolo, în paradisul tăcerii.
Eu floare şi sămânţă de holocaust.
Eu, schelet solitar.
Eu, pasăre migratoare.
Mă declar cântec sălbatic,
rază despuiată procreând în infinituri.


Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa


*****

PARAÍSO DEL SILENCIO

Ya tengo mi jardín,
allá donde el cuerpo dejó de soñar la jaula pequeña,
allá donde se agarran los ojos
a la chispa de luz de mil océanos estelares,
allá al sur de la arrogancia
donde se borran los muertos,
aquéllos que no dejamos recojan
nuestra letra escrita a sangre.

¿Y qué es la flor sin su tallo ni hoja?
¿Qué es la flor sin su corola y pistilo?

Ya nada en absoluto
sostiene el invisible de esta tierra oscura
así, caminamos el tiempo de lo mismo.
Yo, existo,
trepando hojas oscuras
en la tierra de nadie,
luego pulverizo la estrella
que escribió hace tantos siglos un nombre

¿A qué fin la llama ahogada de mi letra?
Sumo al infinito mi cicatriz profunda, la dejo ser.

Fugitiva, como corola al aire
que no sabe cantar sus lamentos,
porque le preñaron hastío al rocío,
cuando la línea pura, arde
el trozo de tiempo, arde
el hombre oprimido, arde
y la boca que espera unos labios en flor
no halla su nocturno en este infierno.

Un desgarro entre los huesos al matutino
se ciñe y aguarda a la cintura del viento.

La ceremonia del día
en su rutina de diminuto reloj,
allá, en el paraíso del silencio.
Yo, flor y semilla de holocaustos
Yo, esqueleto solitario
Yo, ave migratoria.
Me declaro canto salvaje,
raíz desnuda procreando en infinitos.


Rossana Arellano

marți, 24 mai 2011

Duminică

*
Lui Miguel Arteche

Un pescăruş se aruncă asupra unui cocoş, pentru a-şi extinde cântecul
Îl decapitează în fiecare dimineaţă ploioasă şi înceţoşată
Spre care avansăm inversând o legătură de rudenie
Iar sângele picură din acel gât tăiat, ce era mai ieri o piesă păgână
Şi acum această cădere pasională,
Sau poate doar graba de a ajunge din urmă ultima barcă
prin toată această ploaie şi ceaţă.
Rugina supune palpitaţiile sângelui.
Ce ne facem dacă brusc reînvie acest cântec?
Ce va fi cu uzurparea noastră a celor apropiaţi?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis şi aţi văzut cenuşa voastră inferioară.
Nu suntem noi cei cărora le corespunde să dea cu piciorul peste acest gât
Sub mişcările rapide ale aripilor victorioase
E dreptul celor care au de sângerat
asupra magnoliile venerice
Să imprimă raza combinatorie peste pânză
Ieri rugină şi sânge picurător
Acum această oglindă portocalie unde tu te piepteni cu dinţi de hienă
Aşteptând că întruparea te va salva de pedeapsă
Înainte de a te acoperi cu pânza
Şi înaintând spre ultima barcă
Cu rapiditatea de a împrejmui cu sârmă această copulaţie de labirinturi
Precum cel care vede marea pentru prima oară
Ce ne facem dacă un cineva pune să lupte pescăruşul şi cocoşul?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis
În dimineaţa aceasta cu  multă ploaie şi ceaţă
După asta pune stăpânire pe palpitaţiile sângelui meu.


Poem de Rodrigo Verdugo Pizarro, traducere în română de Andrei Langa


*****

DOMINGO

A Miguel Arteche

Una gaviota se lanza contra al gallo, para extinguir su canto
Corta su cuello cualquier mañana de lluvia y de neblina
Donde avanzamos trastocando un vinculo empavonado
La sangre gotea de aquel cuello, ayer una pagana armazón
Ahora ese declive enardecido
O tan sólo la urgencia para alcanzar el último barco,
tras toda ese lluvia y neblina
El óxido conquista temblores de sangre
¿Qué haremos si de pronto se revive ese canto?
¿Qué sería de nuestra usurpación sobre los cierres?
Córtame del cielo, me has dicho y verás vuestra ceniza inferior
No es a nosotros a quienes corresponde hurgar en ese cuello
Bajo aleteos victoriosos
Es a aquéllos que habrán de desangrarse
sobre las magnolias venéreas
Y estampar el rayo combinatorio sobre el lienzo
Ayer óxido y sangre goteante
Ahora ese gran espejo naranjo donde te peinas con dientes de hiena
Esperando que la combinación te absuelva
Antes de cubrirte con el lienzo
Y avanzar hacia el último barco
Con el desbocamiento de rodear con alambres esa cópula de laberintos
Como quien ve por primera vez el mar
¿Qué haremos si alguien pone a pelear a la gaviota y al gallo sobre los cieres?
Córtame del cielo, me has dicho
Pero en esa mañana de más lluvia y neblina
Después conquista mi temblor de sangre.


Rodrigo Verdugo Pizarro

vineri, 20 mai 2011

Muşcătura

*
Ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie
unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă
rostogolindu-se la picioarele mele
aşteptând să mă aplec,
aşteptând muşcătura.
Îl încălzeam o vreme la piept,
îl lustruiam în lâna fularului,
îl degresam de căldurile verii,
apoi mă uitam la neclintirea crengilor golite de păsări
şi muşcam adânc
dezgolindu-i sâmburii
şi aşteptam să muşte şi fructul din mine,
să muşte la fel de adânc din mine
pe tărâmul acela uitat
unde ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie
unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă
rostogolindu-se la picioarele mele
aşteptând muşcătura.


Nicolae Popa


*****

LA MORDEDURA

Salía a veces por la mañana en el jardín desierto
donde el mismo fruto se separaba de la misma rama
rodándose a mis pies
esperando que lo recogiera,
esperando la mordedura.
Lo calentaba un tiempo en mi pecho,
lo limpiaba con la lana de la bufanda,
lo desengrasaba del calor veraniego,
luego miraba las ramas rígidas sin pájaros
y mordía la manzana
degollándole las semillas
y esperando que el fruto mordiera mi cuerpo,
me mordiera de la misma forma, profundamente,
en aquel lugar olvidado,
en el jardín desierto donde salía a veces por la mañana,
donde el mismo fruto se separaba de la misma rama
rodándose a mis pies
esperando la mordedura.


Poema de Nicolae Popa traducido por Andrei Langa

joi, 19 mai 2011



Jocul de-a faţa şi spatele

*
Doar cuvinte...

Există un joc de litere
în cuvintele noastre

Ghicitoare continuă
în zilele de zăduf
ce se ascund
în semiîntuneric

Litere corporale
ce definesc
orizontul nostru
devenit cuvinte

Metafore şi versuri
ce şoptesc
şi cântă

Litere
senzuale
ce fac vizibilă
tămâia
erotismului
şi cochetează cu
sentimentele

În zilele noastre
se urmăresc
universuri
fără a le ajunge din urmă

Literele fac
noduri şi laţuri

Totul se repetă
şi nu se obosesc
ne revelează

Suntem... Tu şi eu.


Întâlnire

Mi se strânge inima
povara visului

Inima mea
de colibri
palpitează în faza de aşteptare
a bucuriei puternice
care îmi nelinişteşte
sânii

Sub pielea-mi se adăposteşte anxietatea
asta pentru a ne topi într-un corp
încoronat cu săruturi

Se apropie întâlnirea noastră
ne netezim cu limba precum fac pisicile
fără sfială

Narcisul negru
împrumută aroma
şi ne ungem
cu mirosul său

Potirul meu îţi aşteaptă gura
ca să-l cuprinzi
cu buzele-ţi

Mă cutremură respiraţia ta iar
întunericul
îmbracă pleoapele-mi
peste ochi

Portretul nostru de sare
îl păstrează pânza de in
Liniştea
şi roşul din obraji
pătrunde plăcerea noastră...

Bem sidră răcoritoare
pe când linguşelile tale
îmi mângâie auzul
iar mâinile-ţi înţelepte
încep să mă urmărească

Explodează cristalul de la râsetul nostru
şi penetrează toţi patru pereţi
Fereastra închisă
priveşte dunga albastră
de apă marină
pe când tu te veseleşti
fără limită de timp...

Să începem din nou


Dincolo de gelozie

Privire de femeie de după o cuşcă de formă geometrică
acoperită cu stuc

Pradă a cerului şi dominaţia rivalului

Loc fără limite pentru anxietate
bârlogul sexului
parfumat cu busuioc şi rozmarin

Ea îşi aşteaptă rândul în ritual
corpul desfăcut în două

El... o parcurge
cu mâinile sale unse
cu parfum de iasomie
oferindu-i mângâierea lentă

Cu degetele sale
apucă migdala sa umedă şi o frecţionează
parfumând-o cu respiraţia de busuioc

Unguentul cald bronzează litoralul corpului său
şi i se scurge printre picioare
căutând extazul comun

În rafinatul joc ancestral
dincolo de gelozie.


Poem de Leticia Garriga, traducere în română de Andrei Langa


*****

JUEGO DE HAZ Y ENVÉS

Sólo palabras...

Hay un diálogo de letras
entre nuestras palabras

Acertijo sin fin
en los días de hastío
que se esconden
en la penumbra

Letras corpóreas
que definen
nuestro horizonte
vuelto palabras

Metáforas y versos
que cuchichean
y cantan

Letras
sensuales
que develan
el sahumerio
del erotismo
y juegan con
los sentidos

En nuestros días
que se persiguen
infinitos
sin alcanzarse

Las letras hacen
nudos y cadenas

Todo se repite
y no se cansan
nos revelan

Somos... Tú y yo.


Encuentro

Me apresa el alma
el yugo del deseo

Mi corazón
de colibrí
palpita a la espera
del gozo intenso
que alerta
mis pechos

Bajo mi piel se agazapa el ansia
esa de fundirnos en un cuerpo
coronado de besos

Llega nuestro encuentro
nos lamemos felinos
sin frontera

El narciso negro
presta su aroma
y nos ungimos
con su olor

Mi cáliz espera tu boca
que prendes
con tus labios

Me recorre tu aliento y
la oscuridad
viste mis párpados
cerrados

A nuestro diseño de sal
lo guarda el lino

La calma
y el sonrojo en las mejillas
permea nuestro deleite...

Bebemos sidra fresca
mientras tus zalamerías
acarician mi oído
y tus manos sabias
comienzan a seguirme

Estalla el cristal de nuestra risa
y penetra las cuatro paredes
La ventana cerrada
mira el manto azul
del agua marina
mientras gozosos
sin medida de tiempo…

Comenzamos de nuevo


Detrás de la celosía

Mirada de mujer detrás de una jaula geométrica
bordada en estuco
Presa del celo y el dominio de su opuesto

Lugar sin límite para el ansia
guarida del sexo
perfumada de albahaca y romero

Ella espera su turno del ritual
cuerpo abierto en dos

Él... la recorre
y resbala sus manos untadas
del perfume de jazmín
ofreciendo la caricia lenta

Con sus dedos
toma su almendra húmeda y la frota
perfumándola con su aliento de albahaca

El aceite tibio bruñe el litoral de su cuerpo
y resbala entre sus piernas
buscando el éxtasis de ambos

En el exquisito juego ancestral
detrás de la celosía.


Leticia Garriga

duminică, 15 mai 2011

Sfârşit de boemă

*
Pe cine mai tentează toamna noastră
cu trupul ei dezgolit, asexuat?
Pe tine te întreb, prietene trist,
născut în patria patriarhală a primăverii.

Ploia-i perfidiă şi vântul avid
te-au lăsat fără de haină.
Ai ajuns să fii un câine hoinar,
târând după tine părţi din propria-ţi blană.

Nu mai eşti om. La final de boemă,
ai preluat postura docilă de câine,
ochii lui galeşi şi mirosul specific canin,
iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.


Andrei Langa


*****

FINAL DE BOHEMIA

¿A quiénes más les atrae nuestro otoño
con su cuerpo desnudo, asexuado?
A ti te pregunto, mi triste amigo,
nacido en patria patriarcal de la primavera.

Su lluvia insidiosa y su viento ávido
te han dejado sin propia ropa.
Te has convertido así en un perro vagabundo,
llevando encima partes de sus pieles.

Ya no eres un hombre. Al final de la bohemia,
has tomado la postura de un perro dócil,
sus ojos lánguidos y su olor específico canino,
y nuestro otoño se parece ahora a una mesalina.


Andrei Langa

sâmbătă, 14 mai 2011

àvila

*
noaptea în àvila e plină de fantome
chiar şi sub statuia sfintei tereza am văzut chipul tău
pentru un sfert de secundă
am promis unei pietre de acolo că mă voi întoarce
pretext sau cauză
am rătăcit cu toţii după aceea şi numai eu ştiam
nu găseam nici hotel nici maşină
dar au ţipat cocorii în clopotniţa catedralei

probabil noaptea par mai tânără
chiar şi într-un oraş medieval

acum când îţi povestesc mă simt în pielea bărbatului beat
care mă implora dintr-o coastă a restaurantului să nu îi fac poze
în timp ce eu cu gândul aiurea îmi savuram şerbetul de lămâie
sprijinindu-mi ambele braţe de firul unui gust amărui
el se agita iar vocea sa umilă amintea plânsul unui copil abandonat
se spune că maica tereza a fost atât de supărată părăsind àvila
încât s-a oprit în poartă să îşi scuture pantofii de praful acesteia
comentând pentru lumile viitoare

despre mine mai ştiu că nu aveam somn

pe geam câteva picături de ploaie în violet
păreau nişte lacrimi pe obrajii unui bufon extrem de vesel


Silvia Caloian


*****

ÁVILA

la noche en ávila está llena de fantasmas
incluso debajo de la estatua de santa teresa he visto tu rostro
durante un cuarto de segundo
he prometido a una piedra de allá que voy a volver
un pretexto o una causa
entonces nos hemos perdido y solo yo lo sabía
no encontramos ni hotel ni coche
pero han gritado las grúas en el campanario de la catedral

probablemente parezco más joven por la noche
incluso en una ciudad medieval

ahora cuando te lo cuento me siento como el varón borracho
que me implora desde una esquina del restaurante para no hacerle fotos
en el momento que yo con los pensamientos errantes disfrutaba del sorbete de limón
apoyándome con ambas manos en una fina sensación amarga
él se agitaba y su voz humilde recordaba el llanto de un niño abandonado.
se dice que madre teresa estaba tan enfadada dejando ávila
que se paró en la puerta de salida para sacudir los zapatos de polvo urbano
comentando los hechos para las futuras generaciones.

sobre mí lo más que sé es que no podría dormir

en la ventana unas cuantas gotas de lluvia de color violeta
parecían unas lágrimas en las mejillas de un bufón muy alegre


Poema de Silvia Caloian traducido al español por Andrei Langa


*****

Nota del traductor: Se ha respetado la grafía del original por ello el nombre de la ciudad ávila y el nombre de santa teresa y madre teresa están escritos sin mayúscula inicial.


Şaptesprezece violete aşteptând

*
I

Frumuseţea unei lumi subacvatice
ne-aşteptă de după primul colţ.
Atunci săruturile noastre vor fi copaci
şi ne vom acoperi cu umbra lor.


II

Tu îmi vei apărea prin ceaţă.
Te voi întrezări printre stropii de ploaie
în bifurcaţiile trandafirilor,
dincolo de lumină şi sclipirile ei repetate.


III

Te voi duce enigmatic
în această singurătate
de minute apatride
în visul extravagant
al unor buze jucăuşe şi senzuale,


IV

Şopteşti numele meu în ceas de seară,
când totul se scufundă în tăcere
şi contempli amurguri goale
susceptibile de a fi secunde pline.


V

Ceaţa ne va face fiii risipitori
cu braţele ei azurii.


VI

Mă priveşti stând gol printre plăpumi
în oglinda îndrăgită a copilăriei.


VII

Şaptesprezece violete aşteptând
când ne vom vedea singuri pe stradă.


VIII

Luna va fi complice
al orelor noastre languroase de foc.


IX

Instinctul pământesc
ne va acompania toată viaţa
şi ne va da cadoul
păsărilor corcite ale visului.


X

Utopii iubite,
mesaje în sticle pe malurile
unei mări dure şi misterioase.


XI

Mă vei chema ascuns printre roci
iar vocea mea te va face aliatul vânturilor.


XII

În balcoane de soare voi fi amica ta
iar tu prietenul meu din lună.


XIII

Privi-vom pe Venera în toiul nopţii
şi şti-vom că celălalt e foarte aproape.


XIV

Un lup solitar în haită
va urla fără oprire
de fiecare dată când numele meu fi-va al tău.


XV

O lacrimă albă prelinsă în penumbră
în labirinturi aurii
atinge-va inima mea înaripată.


XVI

Întoarcerea ta fi-va cadoul bine gresat
în lada de muzică şi coral.


XVII

Vom trece pe drum zâmbitori
şi ne vom saluta cu privirea
ocultându-ne sub piele secretul.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

DIECISIETE VIOLETAS ESPERANDO

I

La belleza de un mundo bajo el agua
nos espera a la vuelta de la esquina.
Entonces nuestros besos serán árboles
y nos cobijaremos con su sombra.


II

Tú me recordarás entre la bruma.
Te visualizaré bajo la lluvia
en las encrucijadas de las rosas,
más allá de la luz y su frecuencia.


III

Te llevaré enigmático
en esa soledad
de minutos apátridas,
en el deseo errático
de unos labios jugosos y sensuales.


IV

Susurrarás ni nombre por las tardes,
cuando todo se anegue en el silencio
y contemples crepúsculos vacíos
susceptibles de ser segundos plenos.


V

La niebla nos hará sus hijos pródigos
con sus brazos azules.


VI

Me mirarás desnudo entre las sábanas,
en el espejo amado de tu infancia.


VII

Diecisiete violetas esperando
que nos veamos solos por las calles.


VIII

La luna será cómplice
de nuestras horas lánguidas de fuego.


IX

El instinto de tierra
nos acompañará toda la vida
y nos dará el regalo
de los pájaros híbridos de sueño.


X

Utopías amadas,
mensajes en botellas en la orilla
de un mar embravecido y misterioso.


XI

Me llamarás oculto entre las rocas
y mi voz te hará aliado de los vientos.


XII

En balcones de sol seré tu amiga
y tú mi compañero de la luna.


XIII

Miraremos a Venus por las noches
y sabremos que el otro está muy cerca.


XIV

Un lobo solitario en la manada
aullará sin un límite
cada vez que mi nombre sea tuyo.


XV

Una lágrima blanca en la penumbra
en laberintos áureos
alcanzará mi alado corazón.


XVI

Tu regreso será mi obsequio lúbrico
en mi caja de música y coral.


XVII

Cruzaremos la calle sonrientes
y nos saludaremos sin tocarnos
escondiendo en la piel nuestro secreto.


Ana Muela Sopeña

duminică, 8 mai 2011

Am ascuns păpuşile vechi din cârpă în magazia timpului

*
Refuz să arăt lumii asexualitatea
unui corp ce se trece interiorizând defecte
ce nu-i aparţin, ca şi când nimic
nu s-ar fi întâmplat şi viaţa ar fi fost o acrimonie

Am ascuns păpuşile vechi din cârpă în magazia
timpului, la adierea florilor de iasomie
şi la aroma unei pruncii care şi acum îmi gângureşte,
la mângâierea mâinilor desfrunzite ale mamei mele
atunci când sorbeau lacrimile-mi

A închis ultimul bar de noapte şi a încetat
să-mi mai vândă, să pună preţ pe minciuni,
condamnat să rămână o marionetă căreia, în mod fatal,
coasa precisă a morţii îi va tăia toate aţele


Poem de Fernando Sabido, traducere în română de Andrei Langa


*****

ESCONDÍ LAS VIEJAS MUÑECAS DE TRAPO EN EL DESVÁN DEL TIEMPO

Me niego a mostrar al mundo la asexualidad
de un cuerpo que envejece interiorizando culpas
que no le corresponden, como si no hubiera
ocurrido y la vida fuera un sarcasmo de mal gusto

Escondí las viejas muñecas de trapo en el desván
del tiempo, al socaire de los jazmines
y del olor de una infancia que aún me arrulla,
del afecto de las manos deshojadas de mi madre
cuando enjugaban mis lágrimas impares

Ha cerrado el último bar de la noche y dejo
de venderme, de poner precio a las mentiras,
condenado a ser un guiñol al que fatalmente
la certera guadaña de la muerte segará los hilos


Fernando Sabido

joi, 5 mai 2011

.


Cuadro de Félix Más

Am văzut-o

*
Am văzut-o cum vine,
aşteptată sau nu,
încet sau deodată.
Şi pleacă victorioasă
sau aşa crede,
pentru că nu poate lua
decât ceea ce poate duce,
ceea ce se poate pierde.
De fiecare dată constată
că Altcineva a fost primul
şi înţelege că şi acum
puterea îi este dată
doar pentru a se supune
şi a-şi purta în tăcere,
povara acestei cunoaşteri
de-a lungul Vieţii nesfârşite.


Elena Liliana Popescu


*****

LA HE VISTO

La he visto llegar,
esperada o no,
despacio o de pronto.
Y se aleja victoriosa,
o eso cree.
Pues sólo puede coger
lo que puede llevar,
lo que se puede perder.
Cada vez comprueba
que Otro ha sido el primero
y comprende una vez más
que le dieron poder
sólo para obedecer
y para llevar en silencio
el peso de ese conocimiento
durante la Vida infinita…


Poema de Elena Liliana Popescu traducido al español por Joaquín Garrigós

Del poemario "Canto de amor" 1999


*****

Original en rumano y traducción al castellano tomados de la página web Arte poética:
http://www.artepoetica.net
Antología de Poesía Universal dirigida por André Cruchaga


Naufragiul

*
Acolo unde începe noaptea, se termină marea.
Aşa, până când neonul
se înalţă la ceruri,
vântul din Est parcurge străzile,
parcul silenţios, orele acestea goale,
tavernele rămase însingurate în mod ciudat,
precum o barcă sumbră,
urcând prin ceaţă.
Ştii doar că nu duce spre vreun paradis,
că grădina a rămas în urmă
cu murmurul ei de nume,
şi se opreşte poate prin unghere,intemperia ştergând urmele vieţii tale
şi nişte date confuze în aşteptarea unui rol.
Insişti, oricum, să umbli pe străzile pustii,
cătând acele locuri pe care nimeni nu le-a tranzitat,
acoperişuri protectoare
sau o rămăşiţă de vară,
departe de memoria ce merge încet
spre singurătatea albastră şi spre maree.
Doarme după geamurile de Algeciras. Eterică,
culcă pulsul său pe perine.
Lasă ca vântul să hohotească iar timpul să se rotească în ea
precum un prâsnel de cristal şi spumă
pe stâncile dimineţii.
Sigur că ştii, da, această Insulă
s-a destins prea devreme şi a stins toate luminile.
Iarna umblă printre prâsnele, incerte.
Taie în ceaţă ascuţişul discordant al sirenelor
Naufragiul înaintează, însă, spre zorii zilei,
spre templele triste ale eşecului şi ale frigului,
cel hărţuit de umbre şi fulgere şi ogari,
până la porturile triste ale deziluzionării.
Acolo unde începe noaptea, se termină marea.
Un corp frumos, un corp,
precum un trandafir învins,
râul visurilor se varsă peste plajă.


Poem de Domingo F. Faílde, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL NÁUFRAGO

Donde empieza la noche, acaba el mar.
Así, mientras asciende
el neón a los cielos,
el viento de levante cruza las avenidas,
el parque silencioso, a estas horas vacío,
las tabernas extrañamente solas,
y se instala tal vez en las esquinas,
como un velero oscuro,
trepando por la niebla.
Sabes que no conduce a ningún paraíso,
que atrás quedó el jardín
con su rumor de nombres,
la intemperie borrando las huellas de tu vida
y unos datos confusos pendientes de un papel.
Insistes, sin embargo, por las calles desiertas,
buscando esos lugares que nadie ha transitado,
los techos protectores
o un retazo de estío,
lejos de la memoria que camina despacio
hacia la soledad azul y las mareas.
Duerme tras las ventanas Algeciras. Ingrávida,
tiende su pulso lento sobre los almohadones.
Deja que el viento brame y el tiempo gire en ella
como una peonza de cristales y espuma
en los acantilados de la madrugada.
Lo sabes, sí, esta Isla
se ha acostado temprano y ha apagado las luces.
El invierno deambula por los muelles, inciertos.
Corta la niebla el filo ronco de las sirenas.
Pero el náufrago corre,
sin rumbo, hacia la aurora,
hacia los tristes templos del fracaso y el frío,
hostigado por sombras y rayos y lebreles,
hacia los tristes puertos de la desolación.
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Un cuerpo hermoso, un cuerpo,
como un rosal vencido,
el río de los sueños vierte sobre la playa. 


Domingo F. Faílde

marți, 3 mai 2011

Rugăciune pentru Maria Tereza

*
O singură lacrimă,
orele moarte
şi ruptura timpului
pentru trădare.

Intrăm în casa Dumnezeului nostru.
În mijlocul atâteai credinţi se aşează oamenii,
se îndoctrinează, se roagă, cântă,
însă eu pot să îl văd doar pe părintele meu,
împotrivindu-se minuscul
precum o insectă într-o ceaşcă de cafea.

Presupun că e trist,
presupun însă multe lucruri acum
şi-n astă alinare a rugăciunii
sărut fruntea sa pentru a-i spune un neadevăr.

Îi reamintesc de prostia mea făcută dis-de-dimineaţă,
fiindcă faptul de a râde ascunde
frica noastră totală de a-nainta.
El memorează doar ridurile ei de pe chip
şi în momentul suprem, cel mai intim,
închide ochii mamei sale
care şi-acum mai comportă această aromă.

Viaţa insistă să ne alinte
şi vântul continuă să bată
într-o limbă secretă.
O singură lacrimă pentru trădare
şi o mireasmă de trandafir rămasă de la bunica.


Poem de Beatriz Estrada, traducere în română de Andrei Langa


*****

ORACIÓN POR MARÍA TERESA

Una sola lágrima,
las horas muertas
y la fractura del tiempo
por la traición.

Entramos a la casa del señor nuestro dios.
En medio de tanta fe la gente se sienta,
adoctrina, reza, canta,
pero yo sólo puedo ver a mi padre
resistiéndose minúsculo
como un insecto en una taza de café.

Supongo que está triste
pero supongo muchas cosas ahora,
y en el consuelo de la oración
beso su frente para decirle una mentira.

Le recuerdo mi tropiezo en la mañana
porque la risa oculta
todo nuestro miedo a seguir.
Pero él memoriza los pliegues de su rostro
y en el acto más íntimo
cierra los ojos de su madre
que todavía conserva ese aroma

La vida insiste en acariciarnos
y el viento se prolonga
en un idioma secreto.
Una sola lágrima por la traición
y el perfume de rosas de la abuela.


Beatriz Estrada