sâmbătă, 27 august 2011




Iată că vii

*
Şi îmi aduci frunze,
păsări mioape
care, în palmele tale,
ca în cuiburi, se ascund.
Şi îmi aduci nisip curat,
ca şi când ar fi încercat să bată
vânturile în ochii tăi.
Şi îmi aduci plăcerea naivă
de la copii şi de la râsete;
deasemena aduci ceva ce îmi scapă,
pe înserate,
ca să-mi explice cum cerul
face amor cu geamurile.


Poem de Carmen Alegre, traducere în română de Andrei Langa


*****

Y VIENES

Y me traes hojas,
pájaros ciegos
que en tus manos,
como en nidos, se ocultan.
Y arena limpia,
como si hubiera ensayado
vientos en tus ojos.
Y me traes el placer ingenuo
de los niños y de las risas;
también algo que se escapa,
la tarde,
para explicarme cómo el cielo
hace el amor con las ventanas.


Carmen Alegre

vineri, 26 august 2011




Caru cu bere

*
de unde se aude un scâncet
Crista Bilciu

Picături de memorie
peste pânza de păiangen
-trei zile şi trei nopţi pentru legenda logodnicelor,
călugăriţe ale unei vieţi întregi pline de necaz,
servind bancul spumos al bacalului de bere,
violine şi violete de grădină,
cad precum pisicile cu gura desfăcută din dragoste
în supa de legume,
precum argintul de pe copitele cailor din vis
printre picăturile de sudoare incomode
ale unui turist hebdomarăr,
sună trop-trop la limita focului de bronz,
sfidând cortina zăpăcelii,
plăcerea supravegherii în gura în care se cade,
conştiinţă umezită a aripilor lipite de sol
şi rugina pietrelor...


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

CARU CU BERE

de unde se aude un scâncet (de donde se oye un gemido)
Crista Bilciu

Las gotas de la memoria
sobre la telaraña de la lluvia
-tres días y tres noches para la leyenda de las novias,
les monjas de toda una vida desafecta,
sirviendo la anécdota espumosa de la cerveza,
violines i violetas de grădină,
caen como gatas boca arriba del amor
en sopa de legumbres,
como la plata de las patas del caballo del sueño
en medio de los sudores incómodos
de turista hebdomarial,
suenan clop clop al roce del fuego de bronce
desafiando la cortina del sopor,
el gusto de la vigilia en el labio que se le acomoda,
la conciencia humedecida de las alas en el suelo
y la herrumbre de las piedras...


Pere Bessó


*****

CARU DE BERE

de unde se aude un scâncet
Crista Bilciu

Les gotes de la memòria
damunt de la teranyina de la pluja
-tres dies i tres nits per a la llegenda de les núvies,
les monges de tota una vida desafecta
servint l'anècdota escumosa de la cervesa,
violons i violes de gradina,
cauen com gates panxa amunt de l'amor
en sopa de llegums,
com la plata de les potes del cavall del somni
a l'entremig de les suors incòmodes
de turista hebdomarial,
sonen clop clop al frec del foc de bronze
desafiant la cortina de la son,
el tast de la vigília al llavi que s'hi acomoda,
la consciència amerada de les ales a terra
i el rovell de les pedres...


Pere Bessó
Bucarest, 20 agost 2011

miercuri, 24 august 2011




La 45 de grade_____ faţă de picioarele mele

*
stai să vedem
nu spune de-i mascul sau femelă schiţată cu sânge 
acum şi aici nici nu se dă vina pe nimeni

la ce bun să se întoarcă îndoiala
la ce bun fuga de propriul urât

trecând
trecând din nou degetele peste aceeaşi piele
amurgul mânuieşte orele aşa cum se ştie de la ou
la heraclit

o fi fiind tu
iarăşi tu întotdeauna tu la 45 de grade faţă de picioarele mele


Poem de Rocío L'Amar, traducere în română de Andrei Langa


*****

45 GRADOS_____ DE MIS PIERNAS

a ver
no dice si es macho o hembra de sangre dibujada
aquí y ahora tampoco se culpa a nadie

que ha de volverse duda
que ha huido de su ciego

pasando
repasando dedos en una misma piel
la tarde empuña horas como ésta desde el huevo
hasta heráclito

serás tú
de nuevo tú siempre tú a 45 grados de mis piernas…


Rocío L'Amar

duminică, 21 august 2011




Orbii

*
Orbii de la baştina mea nu dormeau noaptea, trasau coordonate, demarcau drumurile lor cu pietre. Spre dimineaţă, ţăranii se împiedicau în acele pietre şi cu furie le înlăturau din cale. Cine a îndrăznit să ne încalce ordinul?, - întrebau ei.
Acelaşi lucru vroiau să îl afle şi orbii.


Poem de Natalia Litvinova, traducere în română de Andrei Langa


*****

LOS CIEGOS

Los ciegos de mi pueblo no dormían de noche, trazaban coordenadas, marcaban sus caminos con piedras. A la mañana los campesinos tropezaban con las mismas piedras y furiosos se deshacían de ellas. ¿Quién atenta contra nuestro orden?, preguntaban.
Lo mismo se preguntaban los ciegos.


Natalia Litvinova

joi, 18 august 2011

.



Cuadro de Sorolla

Mereu aceeaşi lumină

*
Pentru Elsa Tenca Mariani

Cenuşiul e deasemenea culoarea luminii,
deşi gri nu poate fi acea privire
ce îl conţine şi îl suportă.

Nu e cenuşie tristeţea
cât nu am dori de mult
să pară astfel.

Lumina va face minuni
în irisul strălucitor,
fiindcă viaţa e spectrul
tuturor culorilor,
al tuturor nuanţelor
de a fi care, viu, rămâne în sine
fără a renunţa nicicând
la lumea care, în mod invizibil,
există, drept siguranţă, dincolo de privire.
Spre lumină, prietenă, direct spre lumină!
Astfel ca umbra să nu ne ajungă din urmă!

Câtă lumină să generăm
în sens generos
pentru ca nimeni şi niciodată să nu poată să spună:
a fost stinsă,
nimic nu a rămas din ea.


Poem de Perfecto Herrera, traducere în română de Andrei Langa


*****

SIEMPRE LA LUZ

A Elsa Tenca Mariani

Gris también es la luz,
aunque gris no lo sea la mirada
que la contiene y la soporta.

No es gris la tristeza
por mas que así
representarla deseemos.

En iris vivo
la luz hará milagros,
porque la vida es espectro
de todos los colores,
de todos los matices
del ser que, vivo, es, en sí,
sin renunciar jamás
al mundo que, invisible,
existe, de seguro, más allá de la mirada.

¡Hacia la luz, amiga, hacia la luz!
¡Que la sombra no nos alcance!

Cuanta luz engendremos
ha de servir
para que nunca nadie de aquella luz dijera:
fue extinguida,
no quedó nada.


Perfecto Herrera

marți, 16 august 2011

.



Cuadro de John Waterhouse

Cum sunt

*
Nopţile sunt umede
şi persistă un miros de doliu şi de virgine impure,
şi persistă un miros de sete şi de singurătate.

Şi există o flacără moartă
ce se extinde
cu durerosul farmec pufos
în aceste nopţi umede de iarnă.

O flacără a unui anunţ
ce împinge prin surprindere pe cel vizat
care nu ştie cum să reacţioneze,
care nu răspunde
şi care rămâne răpus în iluzia sa,
în respiraţia sa discontinuă,
lăsând înnebunită
trezirea sa revelatoare şi bucuria.

Există o sudoare indecentă
ce alunecă pe corpuri
când se activizează fire de păr ascunse
şi cresc şi descresc
în aerul nocturn.
Din astă cauză se evită şi se ating,
din astă cauză se suprapun
şi-şi stimulează propriile acte
printr-o ceremonie dezordonată
de incitare turbulentă.

Aşa sunt condamnările
celor care nu se simt condamnaţi,
după ce singuri au pactat
cu tacitul acord al plictiselii.

Şi acest umed presentiment ce stă deversat
şi dă formă iluziei,
delicatul lac ce apare
când, aruncând o privire în urmă,
se arată dimineaţa surpinsă,
infiltrându-se fin în negura
subţire a orelor trecute,
ce s-au rupt
împreună cu focul însetat al buzelor
care niciodată
nu vor mai vrea să aparţină cuiva.


Poem de Julián Borao, traducere în română de Andrei Langa


*****

CÓMO SON

Son húmedas las noches
y hay un olor a duelo y a vírgenes impuras,
y hay un olor a sed y a soledad.

Y hay una llama muerta
que se extingue
con doloroso encanto ceniciento
en esas noches húmedas de invierno.

La llama de un aviso
que empuja por sorpresa al aludido
que no sabe qué hacer,
que no responde
y que se queda roto en su deseo,
en su respiración entrecortada,
dejando desquiciada
su estela delatora y su alegría.

Y hay un sudor lascivo
que resbala en los cuerpos
cuando se activan hilos escondidos
y ascienden y descienden
en el aire nocturno.
Por eso se sortean y se rozan,
por eso se amontonan
y acompasan sus actos
en un desordenado protocolo
de turbia incitación.

Son así las condenas
de quienes no se sienten condenados
después de haber pactado
con las complicidades del hastío.

Y ese mojado pálpito que queda derramado
da forma a la ilusión,
al delicado poso que se muestra
cuando al mirar atrás
se enciende la mañana sorprendida
infiltrándose blanca en la negrura
tenue de las horas pasadas,
las que se quebrantaron
junto al sediento fuego de los labios
que nunca
volverán a compartirse.


Julián Borao



Bonjour, bonne nuit, tristesse

*
(Omagiu adus lui Francois Sagan)


Ea a venit într-o barcă, dar ar fi putut sosi
cu o maşină sau, pur şi simplu, pe jos;
şi, deşi numele nu era al unui străin
(acum să-mi ziceţi, la urma urmelor, dacă nu sună
a fi străine numele oamenilor: tu, eu
ceilalţi; ce mai contează limba vorbită,
dacă sunt doar două chipuri, două corpuri, faţă în faţă),
părea să fie după o călătorie îndelungată,
iar geamantanele cântăreau egal cât greutatea nopţii.

A venit cu o barcă şi nu avea pe piept
tatuaje cu trandafiri şi nici acele mărci distinctive
cu care timpul însemnează creaturile sale,
însă era frumoasă, da, şi avea în neglijenţa sa
o stranie eleganţă de model
de Pertegaz şi mergea dându-şi aere de principesă.

Eu, dintr-odată, am decis să o urmăresc,
poate că sedus de a sa privire
şi un comportament misterios de madmuazelă.

Şi, chiar dacă veni pentru a rămâne aici,
şi a stat printre noi ca un verb umbros,
niciodată nu i-am aflat numele şi nici secretul
ce-i strângea carnea precum ciorapii de mătase.

Ea a venit cu o barcă, dar ce mai contează
peste ce mări a trecut şi cu ce fel de paşaport.
Uneori, o salut, bonjour, bonne nuit, Tristesse,
iar ea surâde, enigmatică, şi-şi continue calea.


Poem de Domingo F. Faílde, traducere în română de Andrei Langa


*****

BONJOUR, BONNE NUIT, TRISTESSE

(Homenaje a Françoise Sagan)


Ella vino en un barco, pero pudo
haber venido en coche o, simplemente, a pie;
y, aunque no era extranjero su nombre
(ya me diréis, al fin y al cabo, si no suenan
a extranjeros los nombres de la gente: tú, yo,
los demás; poco importa el idioma,
si sólo son dos rostros, dos cuerpos, cara a cara),
parecía llegar de un viaje larguísimo
y sus maletas eran el peso de la noche.

Vino en un barco y no tenía en el pecho
tatuaje de rosas ni esas marcas
con que el tiempo señala a sus criaturas,
pero era hermosa, sí, y había en su desaliño
una extraña elegancia de modelo
de Pertegaz y andaba con aires de princesa.

Yo, sin pensarlo, decidí seguirla,
seducido tal vez por su mirada
y un porte misterioso de dama con pasado.

Y, aunque vino para quedarse,
y habitó entre nosotros como un verbo sombrío,
nunca supe su nombre ni averigüé el secreto
que ceñía sus carnes como medias de seda.

Ella vino en un barco, pero tampoco importa
qué mares navegase ni con qué pasaporte.
A veces, la saludo, bonjour, bonne nuit, Tristesse,
y sonríe, enigmática, y sigue su camino.


Domingo F. Faílde



Nocturnă pictată în ulei

*
Apuc pensula şi schiţez corpul tău.
Ochi teribili de gazelă dezbrăcându-mă.
Diverşi şerpi şuerând, devorându-mi braţele.
Gura ta transformându-se
în teribila peşteră a dragostei.
Apuc pensula, te privesc,
te veghez pe şezute,
ca pe ceva ce supraveghează maiestrul.
O anacondă creşte în jungla ta
şi-mi devorează încet intestinele.
Eu, în pielea goală, sunt fragilă,
o sticlă reflectându-te,
o mână de foc mângâindu-te,
nişte buze de tul
ce se distrug, mor în timp ce sărută.
Apuc pensula şi pictez noaptea;
pe corpul meu
şi pe al tău apar luni cu duiumul.
Fac să muţească notele muzicale
şi te chem, în tăcere, pe nume.
Atunci tu îmi pictezi
doi trandafiri izbucnind între sâni.


Poem de Dolors Alberola, traducere în română de Andrei Langa


*****

NOCTURNO AL ÓLEO

Cojo el pincel y dibujo tu cuerpo.
Ojos terribles de gacela desnudándome.
Varias sierpes gimiendo, devorando mis brazos.
Tu boca convirtiéndose
en la terrible cueva del amor.
Cojo el pincel, te tomo,
te vigilo sedente,
igual que se vigila lo cimero.
Una anaconda crece en tu espesura
y roe sagazmente mis entrañas.
Yo, desnuda, soy frágil,
un vidrio reflejándote,
una mano de fuego acariciándote,
unos labios de tul
que se deshacen, mueren al hacer el amor.
Cojo el pincel y dibujo la noche;
encima de tu cuerpo
y de mi cuerpo varias lunas.
Hago callar las notas
y te llamo, en silencio, por tu nombre.
Entonces tú me pintas
dos rosas estallando entre mis pechos.


Dolors Alberola



Molipsire de la lumină

*
Îmi adun paşii, într-o manieră deliberată, la lumină;
e necesar de a recupera acest simbol al virtuţii,
pin apărut, dintr-odată,
în sânge; încremeni aşa precum roua într-o podgorie,
precum veziculele cu apă de pe piele, mierea soarelui
desprinsă ca o lanternă din conştiinţă.
A fost necesar să despic pinul pentru a îndepărta trebentină
de pe altar, albeaţa cea fără frică de spânzurătoare.
Aşa ar trebui să fie, după cele întâmplate,
când totul se curăţă de funigine
şi recuperăm în mod diferit clarviziunea zilelor.
Am ieşit intact din temniţă; mă protejează sau mă iradiază lumina
livezii: acel eleşteu pe care l-am rătăcit prin oglinzi;
s-au refăcut simetriile prin laterale,
înfăşurate în lemnul verde de papirus.
(Învăţăm, aşa cum a spus San Augustin, conform adevărului
Care ne ghidează din interior, şi nu după cuvintele
Ce ne vin dinafară.)
După asta, vântul, fără suferinţa umbrelelor, populează interiorul:
aripă suavă de lumină în pepinieră.
Şi, ca să nu pară puţin, am cornişă din partea de Vest,
ca o parabolă previzibilă, frunziş plin de viaţă, al horoscopului,
fără băsmăluţe. Până acum ştiu că ochiul priveşte ceea ce vrea:
sar peştii silabelor
pentru a înota prin atâta concavitate mizerabilă.
Lumina molipseşte când întunericul muţeşte...


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

CONTAGIO DE LA LUZ

Vuelvo mis pasos, de manera deliberada a la luz:
es necesario recuperar ese símbolo de la virtud,
el ocote revelado, de pronto,
en la sangre; quedo así, como el rocío en un viñedo,
los manteles henchidos de la piel, la miel del sol
como una linterna desprendida de la conciencia.
Ha sido necesario, hendir el ocote para repartir el altar
de la trementina, la albura sin ansiedades de horcones.
Debe ser así, después de todo,
cuando todo dejó de ser hollín,
y nos viene diferente la clarividencia de los días.
He salido ileso de la mazmorra; me ampara o irradia la ráfaga
del huerto: aquel estanque que perdí en los espejos;
volvieron las simetrías al costado,
hiladas por la madera verde del papiro.
(Aprendemos, realmente como dijo San Agustín, según la verdad
Que nos dirige desde el interior, y no por las palabras
Que nos vienen desde fuera.)
Después, el viento, sin aflicción de paraguas habita el interior:
suave ala de luz en el almácigo.
Y, por si fuera poco, tengo el alero del poniente,
como una parábola previsible, follaje viviente, del zodíaco,
sin pañuelos. Hasta ahora sé que el ojo mira lo que quiere:
saltan los peces de las sílabas
para fluir entre tanta concavidad miserable.
La luz contagia cuando la oscuridad calla…


André Cruchaga
Barataria, 16.VIII.2011
De: Contagio de la luz, inédito, 2011

luni, 15 august 2011

.



"Psique abriendo la caja"

Waterhouse

Moştenire

*Când îmi va veni sfârşitul,
într-un colţ din subsol
vor găsi un cufăr vechi de stejar
cu modestele mele economii,
moştenirea mea de artefacte
scutită de plăţi tributare.

Niciodată nu am păstrat mai mult de o săptămână
scrisori de dragoste,
invitaţii cu absenţe,
numere de telefoane,
imagini fotografice;
nu vor găsi nici o floare decolorată
în vetustele pagini ale unei cărţi
şi nici şerveţele uzate cu poeme.
În cufărul cu ustensile deja fără de uz
există o pereche de pantofi lăcuiţi
care duceau picioarele mele spre a-ţi găsi
(nimeni un se întreabă dacă erau aripi)
unele bijuterii false, sclipitoare,
cum sunt ochii mei când te văd;
îmbrăcăminte demodată
acolo unde nu se vede
-fiindcă nu sunt vizibile amintirile-
amprenta îmbrăţişării tale pe hainele mele.


Poem de Tania Alegría, traducere în română de Andrei Langa


*****

LEGADO

Cuando me vaya,
en un rincón del sótano
hallarán un arcón viejo de roble
con el modesto saldo de mis bienes,
mi legado de trastos
exento de tributos.

Nunca guardé por más de una semana
cartas de amor,
tarjetas con ausencias,
números de teléfono,
fotografías;
no encontrarán ninguna flor ajada
en las vetustas páginas de un libro
ni servilletas sucias con poemas.
En el baúl de avíos ya sin uso
hay un par de zapatos de charol
que llevaban mis pies para encontrarte
(nadie se enterará de que eran alas);
algunas joyas falsas, relucientes,
como mis ojos cuando te veía;
ropas fuera de moda
en donde no verán
-porque no son visibles los recuerdos-
la impronta de tu abrazo en mis vestidos.


Tania Alegría
(del libro "InVerso", 2008)


*****

LEGADO

Quando eu morrer
num recanto do sótão
acharão um baú velho de mogno
com o modesto saldo dos meus bens:
meu legado de trastes
isento de tributos.

Nunca guardei por mais de uma semana
cartas de amor,
postais marcando ausências,
números telefônicos,
fotografias.
Não acharão nenhum amor-perfeito
entre as vetustas páginas de um livro
nem guardanapos sujos de poemas.

No meio dos objetos já sem uso
está um par de sapatos de verniz
que levavam meus pés para encontrar-te
(ninguém há de notar que eram asas);
algumas joias falsas, reluzentes,
como os meus olhos sempre que eu te via;
roupas fora de moda
onde ninguém verá
– porque não são visíveis as lembranças –
no meu vestido a mancha dos teus braços.


Tania Alegria

sâmbătă, 13 august 2011




Să scăpi exact în minutul

*
Să scapi exact în minutul
când tristeţea se transformă în lacrimi.
Să-ţi scriu răvaşe.
Sumă de posibilităţi,
în astă margine de calmitate tăcută,
când cerboaicele îşi caută soţul
printre alge.
Nu ascunde vina la spate,
lupanar al mistererului,
nici nu traversa frontiera privirii
într-un drum către un loc imposibil.
Pipăie universul tău,
patria de şoapte alunecând
delicat
în dimineaţa imemorială.
Am ieşit din capcanele alter ego-ului
către lumea magiei
şi cu astrele pitice
am descris o realitate ce nu se atinge
şi pătrunde plăcut în cărţi închise.
Câmpul meu se seamănă cu grâne
de bucurie,
de final imaginar
pentru ca viaţa vrăjitorilor
să nu fie tristă.
În golul clopotelor, berzele
conlocuiesc şi au antene atât de caste
că memorizează doar părul uman.
Monstru ştie să trezească ingenuitatea,
atât de afectată,
şi îi încălzeşte supa, ca să nu uite niciodată
de columna sa vertebrală.
Ai un copil mergând pe cearcănele de sub ochi,
ai un puţ semnalat de lupoaice,
ai un act teatral ascuns în fiecare gest,
ai un gest ascuns în fiecare pantomim,
iar arborele de secvoia disimulează perfect
splendoarea sa de sub nori.
Să scapi exact în minutul
când s-a pierdut vocea.
Să-ţi recitesc un basm.
Lucrarea morţii
comunică cu predicătorul
şi vin ambasadorii muzicii
să-şi prezinte spectacolul
pentru cei indolenţi;
pentru adolescenţii care simulează carisma.
Le vinde secvenţa scrisă de mână
a ploii
şi tinerii îi concretizează tăcerea
în focul transformat în jeratic,
unde străinii îşi încălzesc mâinile
iar cei ai locului
îşi recunosc căminul
în forma unei culori roşii
de fiecare dată tot mai palidă.


Poem de Rosalía Linde, traducere în română de Andrei Langa


*****

ESCAPAR AL MINUTO EXACTO

Escapar al minuto exacto
cuando rompió la tristeza a llorar.
Escribirte cartas.
Suma de posibilidades,
en esta orilla de silente calma,
cuando las ciervas buscan a su esposo
entre los sargazos.
No anudé la culpa a su espalda,
lupanar del misterio,
ni atravesé la frontera de la mirada
en un viaje hacia lo imposible.
Toqué tu universo,
patria de murmullos deslizándose
suaves
por la mañana inmemorial.
Escapé de las trampas de mi ego
hacia la turba de la magia
y con estrellas diminutas
escribí una realidad que no se toca
y penetra dulce en libros cerrados.
Mi campo se siembra con semillas
de alegría,
de final irreal
para que la existencia de los brujos
no se amargue.
En los campanarios, las cigüeñas
conviven con antenas tan castas
que sólo memorizan el hilo humano.
La fiera sabe despertar a la inocencia,
tan malherida,
y le calienta la sopa para que nunca olvide
su columna vertebral.
Hay un niño caminando por las ojeras,
hay un pozo señalado por las lobas,
hay un teatro escondido en cada gesto,
hay un gesto escondido en cada mimo
y las sequoias disimulan muy bien
su esplendor bajo las nubes.
Escapar al minuto exacto
cuando se quebró la voz.
Recitarte un cuento.
La obra de la muerte
se entretiene con el orador
y llegan comisarias de la música
a presentar su espectáculo
a los indolentes;
a los adolescentes que simulan carisma.
Les venden la secuencia manuscrita
de la lluvia
y los jóvenes concretan su silencio
en el fuego convertido en brasa,
donde los extranjeros se calientan las manos
y los pueblerinos
leen su hogar
en la forma de un rojo
cada vez más tenue.


Rosalía Linde

.



"El árbol de la vida"

Gustav Klimt

Copac de cristal

*
Ochii răniţi de ploaie
Hasibe Sönmez

Copacul tău de cristal cunoaşte limba secretă a ploilor, tăcerea umbrelor care odinioară erau riduri de lumină printre cicatricele inimii ce ocultează în propria nostalgie - fluturi de mătase, larve gri şi garoafe roşii…


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

ARBRE DE CRISTALL

Els ulls ferits de la pluja
Hasibe Sönmez

El teu arbre de cristall coneix el llenguatge secret de les pluges, el silenci de les ombres que antany foren solcs de llum al bell mig de les cicatrius del cor que amaga en la seua nostàlgia papallones de seda, cucs grisos i clavells roigs...


Pere Bessó
De Aigües turques, 2010


*****

ÁRBOL DE CRISTAL

Los ojos heridos de la lluvia
Hasibe Sönmez

Tu árbol de cristal conoce el lenguaje secreto de las lluvias, el silencio de las sombras que antaño fueron surcos de luz en medio de las cicatrices del corazón que esconde en su nostalgia mariposas de seda, gusanos grises y claveles rojos…


Pere Bessó
De Aigües Turques, 2010

vineri, 12 august 2011




Poem de Víktor Gómez

*
Poezia e, înainte de toate, un caracter.
César Simón

monotonia pietrei
cu toate că râul îi atinge faţa
indiferent de jocul luminilor
cu atât mai mult ploaia
pare să insiste
cu viclenie în întrebarea limită
caracterele fulgerătoare
nu se constituie într-un caracter
doar dacă acela nu poate fi exprimat
sau dezgheţul
de după ce păsările se împrăştie
o tăcere bună de locuit
goliciune ce se aruncă în ochi - inedită
în ciclul repetitiv - invocând
problema gravitaţiei


Poem de Víktor Gómez, traducere în română de Andrei Langa


*****

POEMA DE VÍKTOR GÓMEZ

La poesía es, antes que nada, un carácter.
César Simón

monotonía la piedra
aunque el río bordee su cara
pese a los cambios de luz
tanto más la lluvia
parece insistir
insidiosa la pregunta límite
caracteres fugaces
no hacen carácter
quizá si ese imposible decir
o el deshielo
al dispersarse los pájaros
un silencio habitable
desnudez que insiste – nueva
en la repetición − sobre la
cuestión gravitatoria


Víktor Gómez

Texto inédito del poemario
"Perfeccione lo inútil a lo inútil"

miercuri, 10 august 2011




Staţie de salcâmi

*
Aşteaptă-mă!
Acolo unde o fâşie de salcâmi ne-a oprit,
voi urma să culeg
vocea ta pentru care trăiesc,
pasager pe care azi îl acuzi
fiindcă nu am ajuns la oră exactă.

Această staţie între buze de chirpici
umeziţi pentru casele noastre
nu ştiu dacă ne apropie distanţele,
nu ştiu,
dacă ar fi fost balize în carne,
voce stăpânită de stări perpetue.

Cineva parcurge aleea noastră pustie
şi nu e cert că tăcerea a fost în zadar,
să săruţi pământul acesta,
rădăcinile noastre tronează peste timp,
zile şi nopţi de cer siniliu
în noua casă de rugăciuni.


Poem de Miguel Íñiguez, traducere în română de Andrei Langa


*****

ESTACIÓN DE ACACIAS

¡Espérame!
allá donde un manto de acacias nos detuvo,
seguiré recolectando
tuya voz por la que vivo,
pasajero que hoy me inculcas
porque no llegaré a tiempo.

Esta estación en los labios
de adobe humedecido para nuestras casas
no sé si estrechan nuestros cercos
no lo sé,
si serán balizas en la carne,
voz trenzada de estados perpetuos.

Alguien recorre nuestra hueca alameda
y no es cierto que callar fue en vano
besar esta tierra,
nuestras raíces por tiempo gobernaran
días y noches de cielo abierto
en nueva casa de oradores.

Miguel Íñiguez

marți, 9 august 2011




Anotimpul cucuvăilor

*
Se înseresează...
Degrabă va înnopta -
ah! acest anotimp al nimfelor negre
ce se bălăcesc în conţinutul existenţei mele...
Acest anotimp...

Această spargere a solitudinii
în care îmi număr zilele pe furiş noaptea... -
noaptea se numără zilele...

Zadarnic...
Zadarnic pe furiş -
oricum de mine nu voi scăpa,
în sfărşit.

În sfărşit...
Am nevoie de un sfărşit pentru că mă simt
abandonat de un început
cu precădere solemn şi fastuos...

Degrabă...

Nemaipomenit de degrabă Noaptea -
ah! acest înveliş, această pudră de praf de întuneric
maliţios dintre Cer şi Pământ
şi, pur şi simplu, întuneric dintre Pleoapă şi Ochi...
Da! Ochi!

Această vedenie sumbră dintre existent şi
inexistent, dintre viaţă şi moarte ori poate
invers şi în sfârşit dintre A FI şi AI FOST;
aceşti gladiatori dintre PROSCRIPŢIE şi SECUNDĂ
ori poate şi mai puţin -
dintre JOC şi VIAŢĂ
ori şi mai aproape -
dintre SPADĂ şi INIMĂ, adică SÂNGE...dar
şi mai aproape -
dintre VRERE de a trăi şi NEVRERE de a omorî,
odată ieşit în scena dorinţelor -
nu ale tale -
a celora ce te înconjoară prin verdictul
de asmuţare, dar nu a dorinţelor tale de a omorî, ci a
imposibilităţii de a te apăra,
de a nu muri,
încă...

Încă nu!
Şi încă o dată nu, însă...
Degrabă,
foarte degrabă,
nemaipomenit de degrabă
noaptea -
ah! acest anotimp al cucuvăilor albe, copleşite
lasciv de dorinţele lor triviale...
ah! acest anotimp al cucuvăilor...


Dumitru Dan-Maxim


*****

LA TEMPORADA DE LOS BÚHOS

Atardece…
Pronto va a venir la noche –
oh! esta temporada de las ninfas negras
que nadan en el contenido de mi existencia…
Esta temporada…

Esta fractura de la soledad
donde yo cuento cauteloso mis días por la noche…
por la noche se cuentan los días…

En vano…
En vano lo hago cauteloso –
de todas maneras no puedo huir de mi mismo,
por fin.

Por fin…

Tengo la necesidad de un tal final porque me siento
abandonado de un comienzo,
especialmente de un comienzo solemne y fastuoso…

Pronto…

Tremendamente pronto viene la noche –
oh! este revestimiento, este polvo de pulverizado oscuro
malicioso entre El Cielo y La Tierra
y, simplemente, oscuridad entre el Párpado y El Ojo…
Si! El Ojo!

Esta visión negra entre lo que existe y
lo que no existe, entre la vida y la muerte o posiblemente
otra vez y, al fin y al cabo, entre Ser y Has sido;
estos gladiadores entre El Exilio y La Segunda
o puede ser que algo menos –
entre El Juego y La Vida
o más exacto –
entre La Espada y El Corazón, es decir… pero
algo más exacto –
entre La Voluntad de vivir y El Rechazo de matar,
estando ya en la escena de las ambiciones –
no de las tuyas –
a los que te rodean por el veredicto
de instigación, pero no de tus instintos de matar, si no
de la imposibilidad de protegerte,
para no morir,
por el momento…

Todavía no!

Una vez más digo no, pero…
Pronto,
muy pronto,
tremendamente pronto
por la noche –
oh! esta temporada de los búhos blancos, abrumados
impúdico de sus ambiciones vulgares…
oh! esta temporada de los búhos…


Poema de Dumitru Dan-Maxim traducido al español por Andrei Langa