marți, 28 decembrie 2010


Eu cred

*
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?


Ana Blandiana


*****

YO CREO

Yo creo que somos un pueblo de plantas,
de otra manera, ¿de dónde sacamos la calma
con que esperamos ser deshojados?
¿De dónde el valor
para empezar a deslizarnos en un tobogán de sueños
tan cerca de la muerte,
con la certeza de que podremos
nacer de nuevo?
Yo creo que somos un pueblo de plantas,
¿Quién ha visto
a un árbol rebelándose?


Poema de Ana Blandiana traducido al español por Beatriz Estrada Moreno

joi, 23 decembrie 2010

.


Riveras del Sena 1887
Vincent Van Gogh

Întoarcere

*E plăcut să revii.
Mereu e plăcut să te întorci în locurile albe
ce simt condiţia cea de orfan
a fermentului ce tânjeşte
în fiecare pauză a sa precum o pasăre migratoare.

Este plăcut să parcurgi în grabă
străzile şi pieţele
pe care un val spumos le inundă cu intimitate fertilă,
salvând secrete
care încă nu sunt exacte,
tremurând în braţele spumei ce se agită,
se schimbă mereu, ia alte forme bizare,
intrat într-o stare de părăsire ce încet dispare
şi ajunge până la liniştea statică a contemplaţiei.

Este plăcut să retrăieşti
acest mister, această transformare involuntară
ce are loc acolo în suflet
timp în care devine surdă şi temerară,
această amintire legată de o veche sentinţă de pedepsire,
ce a fost un loc de întâlnire,
iluminare şi beatitudine
pentru un alt moment ce îl salvezi de la clipele moarte.

Devine plăcut acest miros,
acest parfum al uitării pe care memoria îl evocă,
acestă sentiment de noroc în viaţă
care, trăit altfel, luptă ca să fie adevărat,
această bucurie ingrată ce se impune şi surpirnde
fără compătimire.

În astă lume a plăcerii revin, mă reîntorc,
colindez ungherele întunecoase
pentru a găsi o lumină distinctă,
asemenea unui foc nou
ce caută prin oraşe
cenuşa lor proprie presată în unghiurile moarte
aflate în unghere permanente,
reînvii mutaţiile
fiecărei primăveri şi a oricărei toamne,
aspir să respir aerul liber al trandafirului rupt,
ca o palidă ofrandă
ce se micşorează agonic între palme,
savurez lacrimile
pe care gunoierul le pune
alături cu frigul vremii de afară,
acceptând fatumul său de om muritor.

Or, orice întoarcere conţine ceva
din faptul negării umbrei uzate,
din tenta îndepărtării gesturilor
ce se combină cu obişnuinţa
de a intui irealitatea
prin a cărei proprii puteri ne stă alături
când trecem prin curţi străine şi reci,
departe aşadar de locurile
ce nu mai sunt aceleaşi
precum cele în care ne plăcea cândva să trăim.


Poem de Julián Borao, traducere în română de Andrei Langa


*****

VOLVER

Es grato regresar.
Siempre es grato volver a los lugares blancos
que siente la orfandad
del fermento que añora
cada estación que pasa como ave migratoria.

Es grato recorrer
las calles y las plazas
que la resaca inunda con intimismo fértil,
rescatando secretos
que ya no son exactos,
temblando entre la espuma que se agita,
que cambia, que se pliega,
en una deserción que se va yendo
y llega hasta la calma inmóvil de la contemplación.

Es grato revivir
ese misterio, esa transformación involuntaria
que sucede en el alma
mientras se vuelve sorda y temeraria,
ese recuerdo atado a una antigua condena
que fue lugar de encuentro,
destello y paraíso
de otro instante al que salvas de los instantes muertos.

Se hace grato ese olor,
ese sabor a olvido que la memoria evoca,
ese sentir la dicha de la vida
que en la desdicha pugna por ser cierta,
ese gozar ingrato que acorrala y sorprende
sin conmiseración.

Y en esa gratitud regreso, vuelvo,
recorro los rincones alumbrados
por una luz distinta,
igual que un fuego nuevo
que busca en las ciudades
sus cenizas prensadas en los ángulos muertos
de esquinas permanentes,
revivo mutaciones
de cada primavera y cada otoño,
aspiro la intemperie de la rosa cortada
como pálida ofrenda
que agónica se encoge entre las manos,
saboreo las lágrimas
que la hojarasca pone
junto al frío del tiempo,
aceptando su azar perecedero.

Porque volver tiene algo
de ese negar la sombra consumada,
de ese espantar los gestos
que anidan la costumbre
para reconocer la irrealidad
que a fuerza de ahuyentar nos acompaña
en patios escondidos y ateridos,
lejos ya de lugares
que ya no son iguales
a aquellos en que fue grato vivir.


Julián Borao

Floare albastră

*- "Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita încalte
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Gramădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile Asire
Şi întunecata mare.

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare.
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!"

Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi pârul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- ,,Hai la codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mă-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărarea-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa că-mi eşti drag?"

Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stau în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

............................

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!..
Totuşi este trist în lume!


Mihai Eminescu


*****

FLOR AZUL

"¿De nuevo hundido en los astros,
en las nubes, en los cielos?
Por lo menos, no me olvides,
alma y vida de mi vida.

En vano los arroyuelos
juntas en tu pensamiento
y las campiñas asirias
y la tenebrosa mar;

las pirámides vetustas
que alzan sus puntas al cielo.
¡Para qué buscar tan lejos
tu dicha, querido mío! "

Así mi niña me hablaba,
dulcemente acariciándome.
¡Ella tenía razón!
Yo reía, sin embargo.

"Vámonos al bosque verde,
donde las fuentes del valle
lloran y la roca puede
precipitarse al abismo.

Allí, en lo claro del bosque,
cerca del junco tranquilo,
bajo la serena bóveda
del moral nos sentaremos.

Y me contarás los cuentos
y me dirás las mentiras;
yo, con una margarita
comprobaré si me quieres.

Y bajo el calor del sol,
roja como una manzana,
tenderé mi cabellera
para cerrarte la boca.

Si tú acaso me besaras,
nunca nadie lo sabría,
pues debajo del sombrero,
¡eso a quién puede importarle!

Cuando a través de las ramas
salga la luna de estío,
tú me enlazarás del talle,
yo me prenderé a tu cuello.

Bajo el techo de las ramas,
al descender hacia el valle,
caminando cambiaremos
nuestros besos como flores.

Luego, al llegar a la puerta,
hablaremos en lo oscuro;
que nadie de esto se ocupe;
si te quiero, ¿a quién le importa? "

Un beso más... y se ha ido.
¡Yo quedo bajo la luna!
¡Qué hermosa es y qué loca
es mi azul, mi dulce flor!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tú, maravilla, te fuiste,
y así murió nuestro amor .
¡Flor azul, oh flor azul!...
¡Qué triste que es este mundo!


Poema de Mihai Eminescu traducido al español
por Rafael Alberti y María Teresa León
Ed. Seix Barral S.A. 1973

duminică, 19 decembrie 2010


România

*
Patrie îndepărtată unde am lăsat urmele tinereţii,
pe tine te invoc acum în tăcerile bătrâneţilor mele.
De tine îmi amintesc acum,
fetiţă dulce cu ochi verzi şi plete de culoare aprinsă.
Cât aş fi vrut să pot muşca din privirea ta zaharisită,
din carnea ta albă de chiflă aburindă!
Îmi stai în memorie Românie fertilă de Eminescu.

Te evoc în gând vetustă ţară a lui Brâncuşi.
Perpetuu vis de a cunoaşte Istoria Moldovei,
destinul lui Virgil Gheorghiu şi ora sa douazeci şi cinci
care niciodată nu vine.

Îţi invoc numele Judith din câmpurile înflorite ale Transilvaniei,
în muzica lui Enescu şi în rapsodiile române,
în sărutările aprinse şi senzaţia de plutire
pe aripile unei iubiri subtile în mod particular şi frumoase.

Trăieşti în mine, Cluj Napoca ţărănească,
oraş cu ţărani îmbrăcaţi în veşmintele lor de acasă
şi ţuica de cireşe cinstită în teatrul absurdului de Eugéne Ionesco.

Scumpă ţară românească,
în memoriile mele de fiu recunoscător, mereu te voi purta.
Prin vinele fiului meu curge sângele lui Mihai Viteazul
şi din simpla această raţiune continui să te iubesc atât cât vei exista.


Poem de Jorge Muñoz, traducere în română de Andrei Langa


*****

RUMANIA

País lejano donde dejé restos de juventud
a ti te invoco ahora en mis silencios viejos.
A ti dulce fetiţă de ojos verdes y cabellos rubios
¿cuanto quisiera poder morder tu mirada azucarada
cómo panecillos en tus muslos blanquísimos?
Te recuerdo fértil Rumania de Eminescu.

Te evoco vetusta ţara de Brâncusi.
El sueño perpetuo de conocer
la historia de Moldavia y de Virgil Gheorghiu,
Y la hora veinticinco que nunca llega.

Te invoco Judith en los campos floridos de Transilvania,
en la música de Enescu y las rapsodias rumanas,
en los besos ardientes y sensación de flotar
en un amor particularmente sutil y bello.

Vives en mí, CluJ Napoca ţărănească
con vestidos campesinos y ţuica de ciruelas
en el teatro del absurdo de Eugéne Ionescu.

En mis memorias, de hijo agradecido
scumpă ţară românească
te recuerdo.
Por mi hijo que lleva la sangre de Mihai Viteazul
y que por tal razón, he de amarte, mientras viva.


Jorge Muñoz

luni, 13 decembrie 2010

.


Claude Monet

Scufundaţi

*...Pentru prietena mea Ana...

Tu ştii, desigur, cum e să agonizezi în mare

Cum
- atunci când urlă vântul -
ritmul aerului
e asemenea dispariţiei subtile
a unui eveniment anonim până la agonie

Oare tu nu vezi cum timpul
trece grăbit în favoarea viitorului
şi în contra faptelor de neuitat ale trecutului?

Suflete şi cugete, spirite şi spaţii goale
încearcă să-şi recupereze materialitatea
prinsă în pânza visurilor irealizabile şi fără de scop

Azi simt prea departe
acea mână amabilă ce mângâia mâna mea,
acele degete lente şi senzitive
ce netezeau, cu gingăşie, pletele mele

Uit acea ignoranţă fericită
a rebelilor suferinzi şi a exilaţilor nenorociţi

Memoria iminentă, precum razele luminiscente
şi bliţurile, imortalizează în mod curios
veridicitatea instantanee a vreunui moment de vârf

Existăm... şi ne lăsăm în vâltoarea voinţelor

Tu ştii, desigur,
cum adică e să agonizezi în mare
fără şanse, fără îndurare şi fără salvare

Scufundaţi


Poem de Rosa Iglesias, traducere în română de Andrei Langa


*****

HUNDIDOS

... Para mi amiga ANA ...

Tú ya sabes cómo se agoniza en el mar

Cómo
- cuando el viento grita -
el ritmo del aire
es la evanescencia sutil
de un acontecimiento agónicamente anónimo

¿ No ves, acaso, cómo el tiempo,
corre apresurándose a favor del futuro
y en contra del imborrable pasado ?

Almas y mentes, espíritus y vacíos
intentan recuperar su materialidad
anclada en sueños irrealizables sin meta

Hoy siento muy lejos
aquella mano amable que acariciaba la mía,
aquellos dedos pausados y sensibles
que atusaron alguna vez, amorosamente, mis cabellos

Olvido aquella ignorancia feliz
de los insumisos padeceres y las desterradas desdichas

Memoria inevitable, que como rayos lumínicos
y flashes, congelan curiosos
la veracidad instantánea de algún álgido momento

Existimos.... y a la fuerza de la voluntades

Y tú, ya sabes,
cómo es que se agoniza en el mar
sin antídoto, sin misericordia y sin salvamento

Hundidos


Rosa Iglesias

A Cincea Elegie

*
N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
Dar merele, frunzele, umbrele, păsările
s-au supărat deodată pe mine.
Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subţiri, răcoroase.
Iată-mă condamnat pentru nestiinţă,
pentru plictiseală, pentru nelinişte,
pentru nemişcare.
Sentinţe scrise în limba sâmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu măruntaie de pasăre,
răcoroase penitente gri, hotărâte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranţă...
şi nu pot, nu pot să descifrez
nimic,
şi-această stare de spirit, ea însăşi,
se supără pe mine
şi mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă aşteptare,
la o încordare a înţelesurilor în ele însele
păna iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,


Nichita Stănescu


*****

QUINTA ELEGÍA

No me enfadé jamás con las manzanas
porque fueran manzanas, ni con las hojas porque fueran
hojas, ni con las sombra porque fuera sombra,
ni con los pájaros por que fueran pájaros.

Pero manzanas, hojas, sombras, pájaros
se enfadaron de pronto conmigo.
Heme conducido ante el tribunal de las hojas,
ante el tribunal de las sombras, de las manzanas,
de los pájaros.

Tribunales redondos, tribunales aéreos
tribunales tenues, refrescantes.
Heme condenado por el no saber,
por el tedio, por la intranquilidad,
por la inmovilidad...

Sentencias redactadas en el idioma de las pepitas.
Actas de acusación selladas
con vísceras de pájaro,
refrescantes penitencias grises decididas para mí.
Estoy de pie, con la cabeza descubierta,
trato de descifrar lo que se merece
mi ignorancia...
y no puedo, no puedo descifrar
nada,
y este estado de espíritu, él mismo
se enfado conmigo
y me condena, indescifrable,
a una perpetua espera,
a una concentración de los significados en sí mismos,
hasta que adopte la forma de las manzanas, de las hojas,
de las sombras,
de los pájaros.


Poema de Nichita Stănescu traducido del rumano al español
por Ioano Zlotescu y José María Bermejo


*****

Poema seleccionado por Concha González Nieto.

Gracias, Concha, por tu excelente selección. Hoy, 13 de diciembre hace 27 años que falleció Nichita Stănescu en Bucarest.

duminică, 12 decembrie 2010

.


Alfons Mucha "La virgen de las lilas"

"Fuga" morţii

*
Negru lapte al zorilor seara îl bem
la amiaza îl bem dimineaţa îl bem noaptea
îl bem şi îl bem
săpam o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă el scrie-n Germania părul tău argintiu
Margareta
el scrie şi iese în faţa casei şi stele scânteie el fluiera şi-şi
cheamă dulăii
îsi fluiera jidovii să sape o groapă-n pământ
ne ordonă cântaţi acum pentru dans.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem dimineaţa-n amiază şi seara te bem
te bem şi te bem.

În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă-n Germania părul tău argintiu
Margareta.
Parul tău de cenuşă Sulamita săpam o groapă-n văzduh
acolo patul nu-i strâmt.

El strigă săpati mai adânc în pământ voi unii voi alţii
cântaţi mişcaţi din arcuş
îşi scoate pistolul din brâu îl flutura – albaştri-i sunt ochii
Înfigeţi mai bine lopata voi unii voi alţii cântaţi pentru
dans mai departe.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
la amiaza te bem şi seara
Te bem şi te bem
în casa stă un bărbat cu părul tău auriu Margareta
părul tău cenuşiu Sulamita cu şerpii se joacă.

El striga mai dulce ca moartea cântaţi moartea-i un maestru
din ţara germană
el strig mai sumbru atingeţi viorile atunci veţi sui ca
fumu-n văzduh
atunci veţi avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
Te bem la amiază moartea-i un maestru din ţara germană
Seara te bem dimineaţa te bem şi te bem
moartea-i un maestru din ţara germană ochiul lui e
albastru
ca glonţul de plumb te loveşte te loveşte precis
în casă stă un bărbat părul tău aurit Margareta
dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu şerpii se joacă visează e moartea-un maestru din tara
germană
părul tău aurit Margareta
părul tău de cenusă Sulamita.


Paul Celan


*****

FUGA DE LA MUERTE

Negra leche del alba la bebemos al atardecer
la bebemos a mediodía y en la mañana y en la noche
bebemos y bebemos
cavamos una tumba en el aire no se yace estrechamente en él
Un hombre habita en la casa juega con las serpientes escribe
escribe al oscurecer en Alemania tus cabellos de oro Margarete
lo escribe y sale de la casa y brillan las estrellas silba a sus
mastines
silba a sus judíos hace cavar una tumba en la tierra
ordena tocad para la danza

Negra leche del alba te bebemos de noche
te bebemos en la mañana y al mediodía te bebemos al atardecer
bebemos y bebemos
Un hombre habita en la casa juega con las serpientes escribe
escribe al oscurecer en Alemania tus cabellos de oro Margarete
tus cabellos de ceniza Sulamita cavamos una tumba en el aire no
se yace estrechamente en él
Grita cavad unos la tierra más profunda y los otros cantad sonad
empuña el hierro en la cintura lo blande sus ojos son azules
cavad unos más hondo con las palas y los otros tocad para la
danza

Negra leche del alba te bebemos de noche
te bebemos al mediodía y la mañana y al atardecer
bebemos y bebemos
un hombre habita en la casa tus cabellos de oro Margarete
tus cabellos de ceniza Sulamita él juega con las serpientes
Grita sonad más dulcemente la muerte la muerte es un maestro
venido de Alemania
grita sonad con más tristeza sombríos violines y subiréis como
humo en el aire
y tendréis una tumba en las nubes no se yace estrechamente allí

Negra leche del alba te bebemos de noche
te bebemos a mediodía la muerte es un maestro venido de
Alemania
te bebemos en la tarde y la mañana bebemos y bebemos
la muerte es un maestro venido de Alemania sus ojos son azules
te hiere con una bala de plomo con precisión te hiere
un hombre habita en la casa tus cabellos de oro Margarete
azuza contra nosotros sus mastines nos sepulta en el aire
juega con las serpientes y sueña la muerte es un maestro venido
de Alemania
tus cabellos de oro Margarete
tus cabellos de ceniza Sulamita


De "Amapola y memoria" 1952
Versión de José Ángel Valente

sâmbătă, 11 decembrie 2010


Cuvinte uitate

*
Cuvinte uitate se uită la tine. În ochii lor poartă lumini din livezi. Îţi caută urma şi cred doar în tine. Lumina cea verde te invită-n trecut, pământul întreg se pierde-n adâncuri. Ce proaspătă pare ţarâna aici... Cuvinte uitate te vor si te cheamă. Pe unde paşesti pamântul se-afundă.


Andrei Langa


*****

PARAULES OBLIDADES

Paraules oblidades al teu aguait. Als seus ulls el reixat de llum dels horts. Saps que al capdavall et busquen i només creuen en tu. La llum verda t’invita al passat, la terra sencera es perd en les profunditats. Què fresca pareix la pols ací... Paraules oblidades et volen i et criden. Per on passes la terra s’afona.


Traducció de l'original al català de Pere Bessó


*****

PALABRAS OLVIDADAS

Palabras olvidadas te siguen de cerca. Sus ojos son llenos de una luz verde. Te buscan y creen sÓlo en ti. La mítica luz te lleva atrás, la tierra entera ya se derrumba. Qué fresco parece el polvo aquí... Palabras perdidas te aman y llaman. Por donde tú pasas la tierra se hunde.


Versión del original rumano del autor Andrei Langa

.


Petru Mihut

Bucurie (Nina Cassian)

*
Ma bucur sa-mi umplu parul cu voi, frunze de toamna,
sa fug prin padurea nebuna, cazand si razand, si sa-mi zgarii
obrazul, in scoicile voastre scortoase … Ma bucur sa-mplant
in toamna roscata strigatul meu adanc, singuratic,
sub boltile pline de aer uscat, de fosnet de vant,
sa fug, sa cad si sa rad pe pamantul impodobit
de galbenul tau sarut cu o mie de buze, toamna !


Nina Cassian


*****

ALEGRÍA

Gozo mezclando mis cabellos con vosotras, hojas del otoño,
corriendo por el bosque loco, resbalando, riendo y arañando
mis mejillas en vuestras formas rugosas.
Me alegra poder lanzar
en el Otoño rojo mi grito solo y profundo
bajo las bóvedas de oro seco, en el susurro del viento.
Me gusta huir, caer y reír sobre la tierra adornada
por los mil labios de tu sonrisa amarilla,
.....................................................................Otoño!


Poema de Nina Cassian traducido al español por Pablo Neruda


*****

ALEGRÍA

M’alegra que se m’omplin els cabells
amb vosaltres, fulles de tardor, que se’n fugen
pel bosc boig, caient i rient, que se m’esgarren
en les vostres galtes rugades …
M’alegra que es palplante en la tardor bermella
el meu clam pregon, singular,
sota voltes plenes d’or assecat per la remor de vent,
que se’n fuja, es caiga i se’n riga en la terra abillada
del seu besar groc amb un miler de llavis, tardor!


Poema de Nina Cassian traducido del rumano al catalán por Pere Bessó

luni, 6 decembrie 2010

.


Victor Brauner

Ne apropiem de eternitate

*
Ne apropiem de eternitate,
Cu toate că moartea ne mai confundă
Cu nişte păsări păşind fără aripi,
Căzute din cercul cerului cast.

Aşa păşim peste munţii bătrâni,
Răniţi de zăpada devoratoare,
În urmă privind cu o teamă ascunsă
Pentru răpirea vieţilor noastre.

Ne apropiem de eternitate,
Cu toate că moartea ne calcă pe urme.
Dacă păsări ne e dat ca să fim,
Vom merge pân-când aripile ne vor creşte.


Andrei Langa


*****

NOS ACERCAREMOS A LA ETERNIDAD

Nos acercaremos a la eternidad,
Aunque la muerte aún nos confunde
Con unos pájaros andando sin alas,
Caídos desde el cielo cerrado.

Así caminamos por las viejas montañas
Cubiertas de una nieve obscura,
Mirando hacia atrás con temor
Por nuestras vidas tan delgaditas.

Nos acercaremos a la eternidad
Aunque la muerte aún nos persigue.
Si somos pájaros seguimos así
Hasta que las alas nos crezcan.


Andrei Langa

.

Van Gogh

Strune somnambule

*
Umbra dansează în spaţii deschise,
în penumbra unei zile ostenite,
atunci când pielea
nu mai ştie de nume,
când buzele nu rotungesc cuvinte.

Lumina mă ţine în mâini de exil,
departe de mare,
în bule de aer,
în leagănele nocturne ce valseaza
pe strune somnambule de apă.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

CUERDAS SONÁMBULAS

La sombra danza en espacios abiertos
en la penumbra de un día cansado,
cuando la piel
ya no sabe de nombres,
cuando los labios no pueden hablar.

La luz me atrapa en tus manos de exilio,
fuera del mar,
en burbujas de aire,
en los columpios nocturnos que bailan
entre las cuerdas sonámbulas de agua.


Ana Muela Sopeña

.


Madre en Gaza

Cimitirul de sub lunca neagră

*
Aici se ascunde umbra cerului,
care e doar o reflectare secundară a acestui cer,
o copie infidelă a lui,
explozie a unei stele în mijlocul tuturor stelelor celor mai ordinare.
Edificiile distruse de către orbii cei fără aripi
sunt mai mici decât mine.
O stea stinsă luminează pentru fiecare locatar care doarme
fără paza vreunui înger.
În îmbrăţişarea pastorului - o capcană pentru păsări vânează vidul.
Nu e nici o urmă de balansare.
Fresca nopţii emană un miros de sânge -
care e ca un smoc de iarbă uscată
păstrată într-o geanta neagră de piele tăbăcită -

şi se alterează rapid.
O obscuritate a tăcerilor
şi nuanţe bleu au căzut peste noi.
Revăd absent zborul său,
iar gândul soarbe savoarea a ceva ce chiar nu cunosc.
Cărarea gri a carului cu ciumaţi stă plină de măslini.
Razele sale pot fi atinse acum de către cei morţi,
scria poetul.
Moartea poate atinge măslinii,
stelele învăluite,
şi chiar însăşi mortalitatea
prin propriii pori pulverizaţi de moarte.
Sunt atât de obosit încât m-aş culca aici,

însă nu sunt chiar atât de sleit de puteri
încât ultima mea răsuflare, după noua Intifadă, să se oprească.
Sângele unui miel sacrificat spală piatra de mormânt a lui Arafat şi Darwish.

Gaza este un cuvânt înscris pe o gravură
prin care mă agăţ de viaţă
ca printr-o narghilea de argint somnolentă.
Pentru tine e mielul cuvintelor mele,
ca să nu dispară păcatul tuturor bombelor lumii.
Gaza, visul părului creţ de pe craniu
rămas la poarta de pe mormântul celor inocenţi,
pe care mâinile mele l-au curăţat
ca pe o icoană răsturnată a păcii.

Gândesc în oase,
picioare jupuite trăind printre noi în ziua de mâine,
şi respir, Gaza, parfum suav
al gloriei martirilor tăi.
Trec peste visul dulce al mamelor din Gaza,
panglică neagră la şirul de visuri ale tinerilor din Gaza,
şi întind pielea acestor morţi care nu au nimic a ne oferi,
nici chiar ultima jartieră a strigătului de dorinţă
prinsă de corpurile lor arse.
Niciodată nu vor fi îndeajuns candelabrele căzuţilor
Pentru a îndrepta aceasta.
Pierduţi întru cei pierduţi, ţipetele se pierd

printre măslinii din partea cealaltă a trecătorii,
care îşi răsucesc ramurile jenate
şi lacrimă.


Poem de Pere Bessó, traducere din spaniolă în română de Andrei Langa


*****

CEMENTERIO BAJO DE LA LAGUNA NEGRA

Aquí la sombra del cielo escarba,
es puramente aproximación secundaria del cielo,
calcomanía del cielo,
estrella que estalla en medio de todas las estrellas más ordinarias.
Los edificios destruidos por los deslumbres sin alas
son más pequeños que yo,
Una estrella obscura para cada residente que duerme
sin el cuidado de ningún ángel.
En el corchete de pastor una trampa de pajarillos cuelga vacío.
Ni se balancea.
La fresca de la noche levanta un aroma de sangre,
picantillo como brotes de la hierba reseca
guardados en bolsa de cuero negra,

Enseguida hiede.
Una obscuridad de silencios
y duelos azules nos han caído encima.
Retomo ausente su vuelo,
El pensamiento retoma el sabor de lo que aún no conozco.
El sendero gris del carro de la peste está enfilado de olivos.
Sus raíces pueden tocar ahora los muertos,
escribió el poeta.
La muerte puede tocar los olivos,
las amortajadas estrellas,
la mortandad misma
a través de sus poros polvorientos de muerte.
Estoy tan cansado que me acostaría aquí,

pero no estoy tan cansado
para que mi último resuello de nueva intifada se detenga.
Un cordero lixiviado blanqueó las losas de Arafat y Darwish.

Gaza es la palabra grabada en aguafuerte
que me engancha a la vida
como un narguile de plata soñoliento.
Para ti el cordero de mis palabras
que no quita el pecado de las bombas del mundo.
Gaza, el sueño del rizo de la calavera
a la puerta del losar de los inocentes
donde mis manos han estado rozándote

como un icono derrocado de la paz.
Pienso en los huesos,
ancas despellejadas viviendo entre nosotros mañana
y respiro, Gaza, el suave perfume
de la gloria de tus mártires.
Y transgredo el sueño dulce de les madres de Gaza,
trenzo las cintas de los sueños de las jóvenes de Gaza
y estiro la piel de estos muertos que no tienen nada que ofrecernos,
ni tan siquiera la última liga al grito de la lujuria
de tus cuerpos quemados.
Nunca habrá bastantes candelabros caídos
Para corregir esto.
Perdidos por perdidos, los aullidos se pierden

en los olivos del otro lado del paso,
que retuercen sus ramas avergonzadas
y se desgarran.


Pere Bessó
"Poemas inéditos"


*****

CEMENTERI DAVALL DE L’ESTANY NEGRE

Ací l’ombra del cel grata,
és purament apr
oximació secundària del cel,
calcomania del cel,
estel que esclata enmig de tots els estels més ordinaris.
Els edificis enderrocats pels besllums sense ales
són més petits que jo,
Un estel fosc per a cada resident que dorm
sense la cura de cap àngel.
Al gafet de pastor un parany de pardalets penja buit.
Ni es balanceja.
La fresca de la nit alça una flaire de sang,
picantoseta com brots de l’herba ressequida
guardats en bossa de cuir negra,
De seguida put.
Una foscor de silencis
i dols blaus ens han caigut al damunt.
Jo reprenc absent el seu vol,
El pensament reprén el tast d’allò que encara no conec.
El sender gris del carro de la pesta està renglat d’oliveres.
Els seus arrels poden tocar ara els morts,
escriví el poeta.
La mort pot tocar les oliveres,
les amortallades estrelles,
la mortaldat mateixa
a través dels seus porus empolsegats de mort.
Estic tan cansat que em gitaria ací
però no estic prou cansat
perquè el meu darrer buf de nova intifada es detinga.
Un anyell lleixivat blanquejà les lloses d’Arafat i Darwish.
Gaza és el mot gravat en aiguafort
que m’enganxa a la vida
com un narguil de plata somnolenta.
Per a tu l’anyell de les meues paraules
que no lleva el pecat de les bombes del món.
Gaza, el somni del rínxol de la calavera
a la porta del llosal dels innocents
on les meues mans han estat fregant-te
com una icona enrunada de la pau.
Pense en els ossos,
anques espellegades vivint entre nosaltres demà
i alene, Gaza, el suau perfum
de la glòria teus màrtirs.
I transgredesc el somni dolç de les mares de Gaza,
trene les cintes dels somnis de les jóvens de Gaza
i tibe la pell d’aquests morts que no tenen res a oferir-nos,
ni tan sols el darrer lligament al crit de la luxúria
dels seus cossos cremats.
Mai no hi haurà mai bastants canelobres caiguts
per a esmenar açò.
Perduts per perduts, les udolades es perden
en les oliveres de l’altra banda del pas,
que vinclen les seues branques avergonyides
i s’esgarrifen.


Pere Bessó
"Poemes inèdits"

duminică, 5 decembrie 2010

.


Chagall

Clar de lună

*
M-am oprit.

În vocea interioară a pietrei,
în piatra înscrisă pe palmă,
în vârsta care se ţese şi se desprinde din vocea mea.

Cu timpul încrustând oţelul,
cu chipul nimănui,

m-am oprit.

În potroacele ce ies din acei
care tulbură apa
cu dezgustul tăcut şi atât de departe
de aer...

m-am oprit.

Şi am privit peste perete
cuvântul scuipat pe pământ,

iar mai apoi, iar mai apoi...

Obosită de a mă dichisi dimineaţa,
obosită de această odaie obscură,
obosită de această gheaţă seacă ce se rostogoleşte
prin sânge, prea însetată, plină
de alţii, în corpul meu, decapitată.

Goală de tot pe dinăuntru,
cu seva moartă dusă în braţe,
am dat în jos pleoapele spre umbră
şi, prinsă pe ascuţişul cuţitului...

pun în ordine nume, apoi speranţa,
sudoarea vâscoasă a vieţii,
finalul sărutului, ceaţa monstruoasă
a dragostei şi a sa mască diformă.

Fără corp, fără text.

Obosită de ceremonia intimă şi sacră
de a fi dezmăţul arctic ce va trăi din zăpadă.


Poem de Concha González Nieto, traducere în română de Andrei Langa


*****

CLARO DE LUNA

Me he detenido.

En la voz interior de la piedra,
en la piedra escrita en la mano,
en la edad que se teje y desteje en mi voz.

Con el tiempo acunando el acero,
con el rostro de nadie,

me he detenido.

En los despojos que salen de aquellos
que enfangan el agua
con la náusea callada y tan lejos
del aire...

me he detenido.

Y he mirado por encima del muro
la palabra escupida en la tierra

y luego y luego...

Cansada de abrocharme las mañanas
cansada de esta habitación oscura
cansada de esta hiel seca que cabecea
en la sangre, llena de sed, llena
de otros, dentro de mí, decapitada.

Vacía de todo,
con la savia muerta entre los brazos
he bajado los párpados a la sombra
y asida al filo de la navaja...

dispongo los nombres, la esperanza,
el sudor viscoso de la vida,
el final del beso, el vaho monstruoso
del amor y de su máscara deforme.

Sin cuerpo, sin texto.

Cansada de la ceremonia íntima y sagrada
de ser locura ártica que vivirá de la nieve.


Concha González Nieto