joi, 24 februarie 2011

.


Cuadro de Nicolae Grigorescu

Nu am, moarte, cu tine nimic

*
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau sa zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă -
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Ca n-ai avut niciodată copii.


Grigore Vieru


*****
NADA TENGO CONTIGO, MUERTE

Nada tengo contigo, muerte,
Ni siquiera te odio, yo,
Así como alguien te echa una maldición,
Es decir, denunciando la luz.

¡¿Pero qué harías tú y cómo vivirías
Si tuvieses una madre y ella muriese?
¿Qué harías tú y qué pasaría
Si tuvieras unos hijos y ellos muriesen?!

Nada tengo contigo, muerte,
Ni siquiera te odio, yo.
Puede ser que seas grande y yo tan pequeño,
Pero vivo solo desde mi existencia.

No tengo miedo, y nada de temor,
Sólo compasión por ti,
Porque nunca has tenido una madre,
Porque nunca has tenido unos hijos.


Poema de Grigore Vieru traducido al español por Andrei Langa

marți, 22 februarie 2011


Celei care minte

*
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!


Ion Minulescu


*****

PARA LA QUE MIENTE

Yo sé que me vas a engañar mañana mismo…
Pero porque hoy te me das toda
Te voy a perdonar.
El pecado es antiguo
¡Y no eres la primera culpable!...

En tu honor,
La más hermosa de todas las jóvenes que mienten,
He quemado inciensos venenosos en tripié de plata;
En la cama he rociado claveles
Y amapolas
-Todas flores ensangrentadas-
Y con aroma de abeto he manchado el encaje de las almohadas limpias,
Y en la alfombra de la pared, como en un florero,
He clavado tres ramas verdes de limonero
Y un ramo seco de eucalipto.

Pero mira,
Está tocando la media noche…
Y es la hora en que, antaño, los amantes
Sorbían con las amantes el veneno bendito…
Así que ven,
Ven y suelta del peine de marfil tu pelo,
Clávate en la mirada la Mentira
Y en el calor de los labios la Verdad
Y dime:
De los que tuvieron la suerte de tenerte así
¿Cuántos han muerto
Y cuántos maldicen por no haberte podido olvidar?...

Yo sé que me vas a engañar mañana mismo…
Pero porque hoy te me das toda
Te voy a perdonar.
El pecado es antiguo
¡Y no eres la primera culpable!...

Así que no te pido palabras emparejadas de besos,
No te pido que me digas
Nada de todo lo que has dicho a los demás
O todo lo que no has dicho a nadie.
Y no te pido una pasión loca e interminable,
No te pido
Nada que el pálido poeta
Habrá de suplicar por siglos, solitario;
Que me cambies un momento, si puedes,
El hilo de los momentos parecidos;
Que me derrames en el alma un infinito vaso de hidromiel,
Que en el pelo me tejas una corona de laurel
Y en las miradas
me endurezcas para siempre la mentira de los amores inmaculados.
Y así, silenciosos,
Como dos sombras, echados sobre esa pila de flores,
Empecemos la misa a media noche
Y terminémosla al amanecer.


Poema de Ion Minulescu traducido del rumano al español por Nicoleta Ilie y Beatriz Estrada

sâmbătă, 19 februarie 2011


Noaptea ne ocroteşte

*
Tu eşti momentul,
veriga care uneşte atomii timpului
cu tot trecutul adăpostit în razele sale.

Tu eşti spaţiul tăcerii,
palpitaţia de-amor ce se destinde
transbordând sufletu-ţi pur în a mea conştiinţă.

Noaptea ne ocroteşte,
fire de semiîntuneric ne rătăcesc
în babiloniile instinctului
care trădează invizibila vindecare.

Viaţa ne strânge în braţele sale,
nu există moarte şi nici agonie,
holera domnului celor adormiţi
nu trece pragul nostru cu ceţile ei.

Chipul viselor ia înfăţişarea ta,
surâd zorii de frumuseţe.

Traversăm împreună penumbra
şi-ţi ofer ochii mei care încă mai ard.


Poem de Manuel M. Barcia, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA NOCHE NOS AMPARA

Tú eres el instante,
el eslabón que une los átomos del tiempo
con lo antiguo que anida en sus raíces.

Tú eres el espacio del silencio,
el pálpito de amor que se recrea
volando tu alma pura en mi conciencia.

La noche nos ampara,
hilos de sombra-luz nos entretejen
en marañas de instinto
que anuncian la invisible sanación.

La vida nos estrecha entre sus brazos,
no hay muerte ni agonía,
la cólera del dios de los durmientes
no cruza nuestro umbral con sus tinieblas.

El rostro de los sueños se disfraza de ti,
sonríe amaneceres de belleza.

Juntos atravesamos la penumbra
y te ofrezco mis ojos que alumbran todavía.


Manuel M. Barcia

miercuri, 16 februarie 2011


În amurgul anilor

*
El privea prin geamul spălăcit
cu pielea învineţită de frig.

Ea, aşezată în fotoliul albastru,
mângâia motanul ce-i dormita în poală.

El în tăcere lăsa privirea
ca să-i zboare printre frunzele copacului de jacaranda
care se frământa furios afară.

Ea înfige pupilele sale în omoplatul bărbatului,
a cărei pasiuni, deja risipite şi anoste, nimic nu provoacă.

El uneşte într-un tot întreg căldura casei
şi umezeala ploii ce cade peste grădină.

Ea se simte scufundată între semiumbră şi visuri.
Din acelea care o fac translucidă şi perfectă.

El se separă de geam
şi cu privirea vagă şi absentă
îşi târâie corpul tomnatic, vidat.

Ea îi surâde la timpul prezent
şi gândeşte în ritmul orelor scurse.

--------

Anii trecuţi i-au sărăcit nopţile
şi zilele i le-au făcut mai întunecate.
Acum doar se uită unul la celălalt ca nişte oglinzi fără memorie,
comunică prin coduri de epocă,
se risipesc în tăceri fade şi incerte.

Rutina existenţei
i-a transformat în corpuri fără de istorie,
cu pleoapele obosite,
metalice şi ruginite.


Poem de Elisa Golott, traducere în română de Andrei Langa


*****

EN EL OCASO DE LOS AÑOS

Él mira por la ventana empañada
con la piel lívida de frío.

Ella, sentada en la poltrona azul,
acaricia al gato que dormita en su regazo.

Él en silencio deja volar sus ojos
por sobre el follaje del jacarandá
que afuera se mece furioso.

Ella aferra sus pupilas en la espalda del hombre
que ya con pasiones dispersas y añosas, nada provoca.

Él se fusiona entre el calor de la casa
y la humedad de la llovizna que cae en el jardín.

Ella se siente sumergida entre la penumbra y los sueños.
Esos que la hacen traslúcida y perfecta.

Él se despega del cristal
y con la mirada vaga y ausente
arrastra su cuerpo otoñal y vacío.

Ella le sonríe en tiempo presente
y lo piensa en pretéritas horas.

--------

Los años han desgastado sus noches
y han oscurecido sus días.
Ahora sólo se miran como espejos sin memorias,
se comunican con códigos añejos,
se desvanecen en silencios desnudos e inciertos.

La rutina de la vida
los transformó en cuerpos sin historias
con los párpados cansados,
metálicos y herrumbrosos.


Elisa Golott

marți, 15 februarie 2011

.


Cuadro de Kroyer

Lidiei B. Biery, in memoriam

*
Aparent nu se dă importanţă,
Poate atunci când există o vrere.
De îmi zici „La revedere!”
Îţi răspund fără-a şti de uzanţă.

Eu iţi zic „¡Hasta luego!”
Doar aşa, căci nu te cunosc.
Deşi dor mi-i să te-ntâlnesc,
Mă despart precum apa cu focul.

Pentru mine această noemă
Sună aici curat în română.
Te observ cum îmi fluturi din mână,
Despărţindu-te în stilu-ţi de damă.

Or, poetul e-un tip solitar
Şi n-o face din propria vrere.
Când îţi zic „La revedere!”
Nu înseamnă că am alt orar.


Andrei Langa


*****

A LA POETA LIDIA B.BIERY, IN MEMORIAM

Al parecer no es tan importante,
Sólo para aquél que lo quiera.
Si me dices "¡La revedere!"
Te entiendo en un instante.

Yo te digo "¡Hasta luego!”
Simplemente, sin conocerte,
Y aunque querría verte
Me despido como agua del fuego.

Para mí éste es un poema
Que me suena aquí en rumano
Y te veo como mueves la mano
Despidiéndote al estilo de dama.

El poeta es un solitario
Y no es así porque quiera
Cuando digo "¡La revedere!"
No me fijo en otro horario.


Traducción al español realizada por Andrei Langa

duminică, 13 februarie 2011


Cântecul focului

*
În fabula verde şi caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seama să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricărei făpturi pământene,
şi drumul i-aţine şi ceasul.

Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de lună".
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumita, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o şăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţă şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmplă, şi piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând
lângă vatră.
Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul.
Iubirea tâsneşte din ţarână şi face pământului aură
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.


Lucian Blaga


*****

LA CANCIÓN DEL FUEGO

En la fábula verde y caliente de la naturaleza,
Amada mía, tú tienes ramas, no brazos,
con ellas tocas los brotes o coges con los vástagos.
¿Vienes acaso de un cuento vegetal, el de la rosa salvaje?
Cuidado que no te enciendas
como ocurre muchas veces con el madero del bosque.
De diferentes modos la llama acoge el paso
de cualquiera criatura de esta tierra,
y la toca su camino y su hora.

Me dices:
“Nada se enciende, y nadie, por un rayo de luna”.
Y floreces en una dulce sonrisa, muy contenta, creyendo
que a todas horas puedes enfrentar aún la suerte,
con una palabra jugosa.
¿Permites una respuesta alzada sobre el tiempo, sobre este lugar?
Muchos hechos, ay, muchos de verdad podría contar,
raros sucesos gastados en las crónicas,
testimonios de leyenda, que demuestran
que son posibles un gran fuego
y también combustiones de este tipo.

Las chispas de todo prenden todo. Una sien enciende
otra, y lo mismo, la piedra a la piedra.
Una estrella invisible se enciende cayendo, por el frío
del cielo. El caballero se quema en su armadura, debajo de su malla,
abrazando una mujer vencida, milagro sin ropa cerca de su hogar.
Las luciérnagas enciendan, ellas mismas, por el amor, su hoguera.
El amor se levanta del suelo y hace un aura para la tierra entera,
para que llegue al cenit y cubra el cielo.

Pero escasas veces el fin no es ceniza.
Sobre toda la extensión y en lo alto,
a veces Dios mismo se quema dulcemente en las matas
sin consumirse. Él preserva y acaricia las espinas.
De otra manera nos quemaríamos nosotros, amada. Nuestro ardor es diferente.
Tan extenso como alto es el cielo,
Nosotros nos quemamos, ¡ay! con crueldad en las llamas
Consumiéndonos los unos a los otros.


Poema de Lucian Blaga traducido al español por Rodica Grigore

joi, 10 februarie 2011


Pulsul I

*Am doar o vârstă pentru a-mi petrece
o etate însingurată
şi un traseu de toamne brodând culoarea galbenă.

Există o singurătate care roteşte
un inel evlavios cu înălţimile verbului,
acea carcasă infinită a vinovăţiei
ce comportă frumuseţea,
marginea ei ascuţită.

Nebunia nu e altceva decât un moment preţios
al unei lumini umane,
umanizate până la limită,
şi conţine în sine conturul crimei.

Popasul, inima, strada
devin un zgomot de valize,
un traseu în serpentină de voci răsunătoare,
o garoafă roşie între viscere.

O, cât de mult iubesc bestia
şi sunt înfometat şi torturat,
şi am un vis voluptos de miere şi de naşteri.

Cuprind o inimă cu pumnii
şi sufăr de scris,
sufăr de aceiaşi boală
cu acel chemat de bestie
şi care e ucis cu ghiara semnului.

Asta este clipa geamătului
la învierea cuvântului,
deplâng precizia
mâinii ce mângâie fruntea orbului,
deplâng locul nevătămat al loviturii date unui copil.

E clipa pulsului;
păşesc printre iedera imposibil de umedă,
iar marea a decapitat valurile în propria-mi burtă.
Supravieţuieşte doar cugetul
care, neputând fi cuvânt,
se sinucide între buzele mele.

Păşesc printre rândurile scrise de vreun zeu asexuat
şi-mi iau o femeie ca să mă însoţească.


Poem de Sara Castelar Lorca, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL PULSO I

Tengo sólo una edad para cubrirme
una edad sola
y un reguero de otoños urdiendo el amarillo.

Hay una soledad que gira
un anillo piadoso con la altitud del verbo
la carcasa infinita de la culpa
que ostenta la belleza,
su puntiagudo borde.

La locura es tan sólo un instante precioso
de una luz que es humana,
desesperadamente humana,
y contiene la forma del delito.

La estancia, el corazón, la calle
se vuelven un sonido de maletas
una ruta angulosa de voces y martillos
un clavel entre vísceras.

Oh, cuánto amo la bestia
y tengo hambre y martirio
y un deseo lascivo de mieles y de partos.

Acojo un corazón entre los puños
y sufro de escritura,
sufro del mismo mal
que padece el llamado por la bestia
el que es aniquilado con la garra del signo.

Ésta es la hora del llanto
en la resurrección de la palabra,
lloro la exactitud
de la caricia en la frente del ciego
lloro la ilesa marca del zarpazo de un niño.

Es la hora del pulso;
camino por la hiedra salvajemente húmeda
y el mar ha degollado las olas en mi vientre.
Tan sólo sobrevive la razón
de lo que no pudiendo ser palabra
se suicida en mis labios.

Discurro en los renglones de algún dios asexuado
y llevo una mujer que me acompaña.


Sara Castelar Lorca
De"El Pulso", EH Editores, 2009

sâmbătă, 5 februarie 2011

.


Cuadro de Van Gogh

Augurul unei vieţi

*
În ceea ce-i mai insondabil din mlaştini,
unde simplitatea îşi definitivează lucrările,
există o apă fecundă
şi un cer vertical.
Alge lungi
îşi lasă aici sucurile lor esenţiale,
iar spre seară, ca de fiecare dată,
se rătăceşte
vreun peşte transparent.

Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul mărilor?

În ramura ceţii
palpitează un vin stătut,
amestecat
precum un gând tăbăcit.
Tu despuiezi lacrimile
şi distilezi vopselele dragostei ce conturează corpurile.

Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul cărnii?

În calmitatea cimitirelor
penumbra se descompune încet-încet
pentru că oricând
vreun ritm al morţii se reţine
în permanenţă în linişte.
Inima ta zace palidă precum platina.

Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul morţii?

Mereu pari să urci
când sunt unul în tine
spre cel mai profund dintre visuri.

Din ce substanţă se alcătuieşte
augurul unei vieţi?


Poem de J.J.Ferreiro, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL AUGURIO DE UNA VIDA

En lo más insondable de las charcas
donde lo simple ajusta sus ensayos,
hay un agua fecunda
y un cielo vertical.
Ramos de algas
dejan allí sus jugos esenciales,
y siempre, al anochecer,
se hunde
algún pez transparente.

¿De qué sustancia se construye
el augurio de los mares?

En el sarmiento de la niebla
palpita un vino añejo
doblado
como un pensamiento de humo.
Tú desnudas las lágrimas
y destilas la tinta del amor que perfila los cuerpos.

¿De qué sustancia se construye
el augurio de la carne?

En el sosiego de los cementerios
la penumbra te descompone poco a poco
porque siempre
algún acorde de la muerte se agarrota
continuo en el silencio.
Tu corazón yace pálido como el platino.

¿De qué sustancia se construye
el augurio de la muerte?

Siempre pareces ascender
cuando soy uno en ti
en el más hondo sueño.

¿De qué sustancia se construye
el augurio de una vida?


J.J.Ferreiro