luni, 14 octombrie 2013


Simplul gest de a pleca

*
Noaptea asta când totul e în adevăr, o stare de fapt a lumii,
A trăi e un cuvânt prost pronunțat, însă bine scris.
Tăcerea e un cuvânt mai scurt și cu sensul mai extins al adevărului.
Beau vinul pe care altul îl bea,
muzica insistă în complicitatea-i de a bea.
Orele trec dintr-o liniște în alta
ca un tunel subfluvial ce termină în altul.
Trăiesc și mor în aceeași liniște.
Tristețea s-a împrăștiat aproape în acelaș timp,
e nesigură și luminată ca o casă modestă,
e tăcută și spațioasă precum nimicul total.
Eu am avut grijă de acest neant, am trăit în ea.
În astă noapte când totul e iminent
ca și calculul mortal
de a pune o piatră în centrul unei mese,
moartea e unica restantă.
Mă așez la această masă pusă în urma de tot.
O folosesc pentru a-mi chema morții,
pentru a mă încojura cu viciile lor,
pentru a pune ploaia ca pe un fundal într-un spectacol blestemat.
În centrul a ceea ce-i vizibil: invizibilul. Ceea ce-i protivnic.
Ceea ce vine din toate părțile, binecuvântatul, călătorul
cel care lărgește drumurile, cel care tace mereu.
Piatra e albă și e curată
fiindcă a fost despărțită de inima sa.
Țărâna inimii e veche și e secretă.
Aștept moștenirea tatălui,
urcat pe leul care a ucis feciorul.
Ziua e o fiară însetată ce vine să bea apă
din inima mea.
De unde să iau mai multă apă?
Din ce adâncuri sau rană, din ce groapă sau trapă?
Bolborosește ca sângele când e tulbură și e rațională.
Mă vopsesc, și în timp ce fac asta gândesc
că acest machiaj e deasemenea un fundal al meu.
Că nu e nimic după această piele ca aceste șuvoaie să nu urle.
Buzele roșii marchează drumul urii
Ochii sunt drept așezați fără ca să fie pusă așa și privirea
Un fir întunecat între ele nu face să apară orbirea.
Umbra lumii, prejudecata sa persistentă îmi umple obrajii.
Timpul e o înjurătură pe care nu o contestez
Mâinile mele de muncă sunt legate
Mâinile mele de mângâiat nu au experiență
Istoria mea e o lipsă de memorie pe care nu am adăugat-o în ea
Numele meu e o renunțare la alte nume
ce nu îndrăznesc să-mi dea un nume.
În astă noapte, din acest centru și astă masă
îmi voi începe călătoria,
care însă nu va fi mai mult decât un popas,
o nemișcare în pantă
Astă noapte
o să plec să caut ceva
care să mă trezească într-adevăr
sau pentru simplul gest de a pleca.




Poem de Laura García del Castaño, traducere în română de Andrei Langa


*****


EL SIMPLE GESTO DE IRME

Esta noche en que todo es real, un estado del mundo,
Vivir es una palabra mal pronunciada pero bien escrita.
El silencio es la palabra más corta y el sentido más extenso de la verdad.
Tomo el vino que otro sirve,
la música insiste en su complicidad de beber.
Las horas pasan de una calma a otra
como de un túnel subfluvial a otro.
Viven y mueren en la misma calma.
La tristeza ha crecido casi a la par
es precaria e iluminada como una casa humilde,
es tranquila y espaciosa como la nada absoluta.
Yo me ocupé de esta ausencia, viví en ella.
En esta noche en que todo es infalible
como el cálculo mortal
de poner una piedra en el centro de una mesa,
la muerte es lo único pendiente.
Me siento en esa mesa que está detrás de todo.
La uso para llamar a mis muertos,
para rodearme de sus vicios,
para abrir la lluvia como el telón de un acto maldito.
En el centro de lo visible: lo invisible. Lo obstinado.
El que se dirije de todas partes, el bendito, el viajero
el que ensancha los caminos, el siempre mudo.
La piedra es blanca y está limpia
porque ha sido desenterrada de su corazón.
La tierra del corazón es antigua y es secreta.
Espero la herencia del padre,
montado sobre el león que mató al hijo.
El día es un animal sediento que viene a beber el agua
de mi corazón.
De dónde sacaré más agua?
De qué fondo o herida, de que hueco o trampa?
Brota como la sangre cuando es turbia y es lógica.
Me pinto, y mientras lo hago pienso
que este maquillaje también es mi fondo.
Que nada hay detrás de esta piel que estos rubores no griten.
Los labios rojos marcan el camino del odio
Los ojos están delineados pero la mirada sin delinear
Un hilo oscuro que separa un resto de ceguera
no despierta.
La sombra del mundo, su obstinado prejuicio empapa mis mejillas.
El tiempo es una injuria que ya no desmiento
Mis manos de trabajar están atadas
Mis manos de acariciar sin curtir
Mi historia es una desmemoria de lo que no incluí en ella
Mi nombre es la exclusión de los nombres
que no se atreven a nombrarme.
Esta noche, desde este centro y esta mesa
emprenderé el viaje,
pero no será más que un detenimiento,
una inmovilidad a cuestas
Esta noche
me iré por algo
que realmente me despierte
o por el simple gesto del irme.



Laura García del Castaño- Argentina


*****

Vídeo de este poema recitado por la propia autora:


vineri, 23 noiembrie 2012


Nori de mare

*
Nori de mare,
fulgerare a timpului.
Pielea ta goală.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa

*****

NUBE MARINA

Nube marina,
relámpago de tiempo.
Tu piel desnuda.


Ana Muela Sopeña

vineri, 25 mai 2012

Și venisei

*
Și venisei la arborele orb
pentru a încrusta flacăra în scoarță,
flacăra azurie într-un trunchi milenar
crescut în pădurea de ceață,
Așa ai crestat un țesut neatins de întuneric
cu stropii unei ploi de jasmin și licurici.
Peste pielea crăpată a buzelor
ai lăsat să cadă picuri de rouă,
rubin sălbatic,
pe când ochii tăi sorbeau un alfabet
de cântece de ciocârlie în iarba verde.
Și, astăzi, îngenunchiat la picioarele tale,
în așteptaea marii sărbători,
aștern fața de masă în inimă
cu un coș de pâine proaspătă
și puțină sare îmbietoare,
iar în mâinile tale pun
arome din poiana tânără
și un ram de gesturi moi.


Poem de Francesc Mompó Valls, traducere în română de Andrei Langa


*****

I VINGUERES

I vingueres a l’arbre orb
per enroscar la flama a l’escorça,
flama blava en tronc mil·lenari
nodrit al bosc de les tenebres,
i com un tel virginal esquinçares la fosca
amb una pluja de gesmil i lluernes.
Sobre la pell seca dels llavis
deixares caure espurnes de reixiu,
carboncle salvatge,
mentre que als ulls se t’abocava un alfabet
d’herba fresca i cants d’alosa.
I jo, avui, als teus peus retut,
amb revol de festa grossa,
pare les tovalles al cor
amb un cistell de pa tendre
i un pessic d’acollidora sal,
i a les mans et pose
aromes de forest novella
i un ram de gestos amatents.


Francesc Mompó Valls


*****

Y LLEGASTE

Y al árbol ciego me llegaste
para enroscar la llama a la corteza,
llama azul en un tronco milenario
alimentado en bosque de tinieblas,
y tal un telo virgen la oscuridad desgarraste
con una lluvia de jazmines y luciérnagas.
Sobre la piel reseca de los labios
dejaste caer chispas de rocío,
carbúnculo salvaje,
mientras a tus ojos se abocaba un alfabeto
de cantos de la alondra en hierba fresca.
Y, hoy, a tus pies rendido,
con revuelo de fiesta grande,
el mantel en el corazón preparo
con un cestillo de pan tierno
y un pellizco de sal acogedora,
y en tus manos dispongo
aromas de floresta nueva
y un ramo de gestos afables.


Francesc Mompó Valls
Traducción del catalán al castellano: Pere Bessó

joi, 24 mai 2012


Respirație deasupra stelei

*
Lui Miguel Íñiguez, aflând de la lumină…

Cuvintele își întreprind traiectul
dincolo de lumină, în penumbră,
și plutesc în norii lor de hârtie
pentru a-ți spune atâtea lucruri
sau pentru aș petrece în spațiu
o viață trăită până la urmă.

Am primit azi
mesajul tău electronic.
Era despre ceva deja cunoscut mie
sau poate doar intuit.

Fratele tău te ocrotea
din altă dimensiune a experienței,
pentru a-ți oferi alt mod de a privi
sau poate mai multe,
pentru a contura surâsuri
în grimasa fertilă a durerii.

Eu pot doar să-ți ofer
compania mea în tăcere,
o respirație peste o stea
care în fiecare noapte
se vrea a fi un semn ludic
a unui suflet ce și-a făcut datoria.

Scop minunat,
o misiune îndeplinită.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

RESPIRACIÓN SOBRE LA ESTRELLA

A Miguel Íñiguez, sabiendo de la luz...

Las palabras realizan su trayecto,
más allá de la luz en la penumbra
y vuelan en sus nubes de papel
para decirte tanto
o para abandonarse en el espacio
de una vida vivida hasta el final.

He recibido hoy
tu correo electrónico.
Era algo conocido ya por mí
o quizás intuido.

Tu hermano te custodia
desde otra dimensión de la experiencia,
para darte otra forma de mirar
o quizás todavía,
para esbozar sonrisas
en el asombro fértil del dolor.

Yo sólo puedo darte
un acompañamiento en el silencio,
una respiración sobre la estrella
que cada noche
será un aviso lúdico
de un alma que alcanzó su cometido.

Propósito maestro,
una misión cumplida.


Ana Muela Sopeña

miercuri, 23 mai 2012

Tablou de cenușă

*Ignoră durerea.
Nu există timp pentru bocete:
Doar lemn pârjolit.

Pere Bessó


E posibil oare să deghizezi cuvintele acolo unde domnește cenușa? Trăim zile surde scriind în caiet; funiginea, fără răgaz, răvășește mantalele noastre. Există oare vreun manual pentru a citi de pe pereți, apoi să te reîntorci la claritatea dicționarelor. Geamuri și uși, ceea ce crepusculul a luat în stăpânire, unghere înfometate de inefabil, furia timpului supurând pești orbi, gropi de gunoi unde se răzlețesc lămpile, beția absurdă a rămășițelor. Vor rămâne, după toate acestea, caiete fără de cimitire, și oftaturi ușoare, fără negei, copii care nu se vor încrede în spini? (Râd, cu adevărat împotriva atâtor țipete. Cu toate că umblă în togă și suflă în cadelniță, nu cred în aceste dureri de oase, nici în falsa esență a atriilor ce ni le-au vândut drept paradisuri ale concordiei. Nu știu dacă într-o zi vom înceta să mai fim imbecili surzi, doar tăcere pentru a muri. Nu știu.)

Cui îi scriu, după toate cele întâmplate, în acest vid de pleoape inutile, pupile amare înfipte în învelișul penumbrei ce le locuiește? Celor care au uitat de zbor, le întorc puterea urii în flăcări, dragostea mea totală, le întorc moina, barele propriilor lor lame. (Noi, iubire, ne naștem pentru dragoste, fie că libertatea o vom plăti cu capul: poate că într-un ungher, în orice ungher, ne vom întâlni cu poemul, cu lumina din spatele umbrelor noastre, dar fericiți de a nu fi sucombat. Fiind încă fugari, claritatea ne aparține, o spune tandrețea ce apare din oglindă, lampa ce arde în drumul călătoriei noastre solitare.)


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
Baratària, 08.V.2012


*****

CUADERNO DE CENIZA

Ignora el dolor.
No hay tiempo para el llanto:
Sólo leña ardida.

Pere Bessó


¿Es posible disfrazar las palabras donde impera la ceniza? Llevamos días sordos escribiendo en el cuaderno; el hollín, sin tregua, aturde nuestras sábanas. ¿Hay algún manual para leer las paredes, volver a la limpidez del diccionario? En ventanas y puertas, el crepúsculo poseso, los colmillos hambrientos de lo indecible, la iracundia del tiempo chorreando peces ciegos, pocillos de escombro donde se enredan las lámparas, la ebriedad absurda del escombro. ¿Habrá, después de todo, cuadernos sin cementerios, y suspiros leves, sin verrugas, niños que no le den crédito a las agujas? (Me río, de verdad ante tanto aullido. Aunque anden escapulario y soplen el incensario, no creo en esos dolores de huesos, ni en la seudo esencia de los atrios que se nos han vendido como paraísos de concordia. No sé si un día dejaremos de ser sordos carneros, sólo silencio para seguir muriendo. No lo sé.)

¿A quién le escribo, después de todo, en este vacío lleno de párpados inútiles, agrias pupilas empozadas en la hiel de la penumbra que los habita? A quienes se olvidaron del vuelo, les devuelvo el poderío del odio en llamas, mi amor total, les devuelvo el fango, las rejas de sus propios cuchillos. (Nosotros, amor, nacimos para el amor, aunque la libertad nos cueste la garganta: quizá en la esquina, en cualquier esquina, nos encontremos con el poema, con la luz detrás de nuestras sombras, pero felices de no haber sucumbido. Aun siendo prófugos, la claridad es nuestra, lo dice la ternura que emerge del espejo, la lámpara que arde en nuestro viaje solitario.)


André Cruchaga
Barataria, 08.V.2012

Apă de colonie

*Din copilărie, mirosul
de la mușchii de prin canaluri, de la lut, de la locuri
și de la extrema violență a învățăturii.

De la mare, ultimul semn
dat de ultimul val împrăștiat
înainte de a se reîntoarce și a ne convinge
de faptul că nu vor fi sirene.

De la noapte, prezența eterică
a unui parfum italian
rămas la modă.

De la corpul tău, aroma
cărții de aventuri
citite din nou; de asemenea însă de la adelfii
dezolate și aflate în flăcări.

Miroase a viață pârjolită.


Poem de Aurora Luque, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul Problme de dublaj, 1982


*****

EAU DE PARFUM

De la infancia, el olor
del musgo en las acequias, del barro, de las moras
y la extrema violencia de aprenderse.

Del mar, la última nota
de la última ola desplegada
antes de regresar y convencernos
de que no habrá sirenas.

De la noche, las leves veladuras
de un perfume italiano
todavía de moda.

De tu cuerpo, el aroma
de libro de aventuras
vuelto a leer; pero también de adelfas
desoladas y ardiendo.

Huele a vida quemada.


Aurora Luque
De "Problemas de doblaje" 1982

Acuarelă

*Există călătorii ce se adaugă culorii vechi a pupilelor.
După ce a vizitat insula Calipso, oare a mai putut Odiseu
să vadă la fel ca înainte? Nu i s-a prins culoarea
precum un vraf ciudat de alge
pe pupilele sale vechi? La fel cum în ridurile
imperceptibile ale pielii
se fosilizeaze săruturi și nepăsări, așa ochii filtrează
linia de peruzea a mării ce leagănă insulele,
meduzele de ametist, albul corăbiilor.
Pielea e magazia memoriei
ca și poemul. Poate că doar niște ochi
de un verde ciudat să deseneze inopinat
și plini de lumină
un arhipelag rătăcit și plin de păduri.


Poem de Aurora Luque, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul Carpe mare, 1996


*****

ACUARELA

Hay viajes que se suman al antiguo color de las pupilas.
Después de ver la isla de Calipso ¿es que acaso Odiseo
volvió a mirar igual? ¿No se fijó un color
como un extraño cúmulo de algas
en sus pupilas viejas? Lo mismo que en los pliegues
mínimos de la piel
se fosilizan besos y desdenes, así los ojos filtran
esa franja turquesa del mar que acuna islas,
medusas de amatista, blancura de navíos.
La piel es vertedero de memoria
lo mismo que el poema. Pero acaso unos ojos
extrañamente verdes de repente dibujen
empapados de luz
un boscoso archipiélago perdido.


Aurora Luque
De "Carpe mare" 1996

Nocturnă

*
Pentru Rosa Buk

Nocturnă, am văzut-o venind,
de la Paris, cu Chagall,
atât de plină de lumină că mă înduioșa
și a rămas mâna mea
modelând-o pe a ei
și ambele amuțiseră
până la lacrimi.

Iată că sună tăcerile,
vastul mozaic al vieții
își expune imaginile,
brațele visează
această îmbrățișare ratată.

Oftez,
adevărata Patrie se află la Paris, Rosa.


Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa


*****

NOCTURNA

A Rosa Buk

Nocturna, la vi llegar,
de París, con Chagall,
tan plena de luz que me conmueve
y se quedó mi mano
moldeando la suya
y hasta las lágrimas
enmudecieron.

Ya van hablando los silencios
el gran mosaico de la vida,
expone sus óleos,
los brazos codician
ese abrazo fallido.

Suspiro,
la verdadera Patria está en París, Rosa.


Rossana Arellano

marți, 22 mai 2012


Dinții infernului

*
Te-ai dus în dricul zilei
trecând prin umbra verticală a timpului,
luând cu sine sângele meu ce-ți plângea pe buze,
uitând că pe gâtul meu alb
lăsasei imprimată pentru totdeauna
amprenta dinților infernului.


Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa


*****

LOS DIENTES DEL INFIERNO

Te fuiste al mediodía
atravesado por la sombra vertical del tiempo,
llevándote mi sangre llorando en tus labios,
olvidando que en mi cuello blanco
dejabas marcada para siempre
la huella de los dientes del infierno.


Mercedes Ridocci

duminică, 13 mai 2012

Mă doare aerul

*
Mă doare aerul ce îmi înfășoară corpul
și-mi lasă absența ta în piele

Absență ce-mi așează visele în luminile agonice
ale vechilor felinare

Lăsând în mine durerea nuferilor morți

Mă mâhnește tare tandrețea când îmi șoptește la ureche
iar tu te ascunzi în umbră

Umbre care macină liniștea dimineților rănindu-mă
când adorm păsările

Și mă mușcă…
mă mușcă cu forță ceața unde te ascunzi
întinzând o dură pânză de păiangen ce mă apasă


Poem de Carmen Parra, traducere în română de Andrei Langa


*****

ME DUELE EL AIRE

Me duele el aire que se enrosca a mi cuerpo
y deja en mí piel tu ausencia

Ausencia que cuelga mis sueños en las luces agónicas
de las viejas farolas

Dejando dentro de mí el dolor de los nenúfares muertos

Me lastima sin piedad la ternura cuando me habla al oído
y tu te ocultas en sombras

Sombras que quiebran la quietud de las madrugadas hiriéndome
cuando duermen los pájaros

Y me muerde ….
me muerde con fuerza la niebla donde te escondes
dejando una fuerte tela de araña que me apresa


Carmen Parra

marți, 8 mai 2012

Înflorește pe neașteptate

*
Pe geamul de dincolo
crește iedera
cu compasul nocturn
al ploii într-un cvadrant
acoperit cu roșu

gândurile se rețin
între tufe de urzici
în sonul lunii desfăcându-se
ca o floare de nesomn
prin timpanele
unui poem de negură

motivele mărilor
mângâierile oaselor lor
orbesc obscuritatea umbrei mele

alerg pe canavaua
de versuri căzute în carne

o femeie și un cuvânt
se rotesc împreună și se apropie
în momentul impactului

când înflorește pe neașteptate
un dialect într-o colivie.


Poem de Montserrat Martínez, traducere în română de Andrei Langa


*****

FLORECE REPENTINO

En la ventana del otro lado
crece la hiedra
con el compás nocturno
de la lluvia en un cuadrante
ataviado de rojo

los pensamientos se demoran
en un brote de ortiga
en el sonido de la luna abriéndose
como una flor de insomnio
entre los témpanos
de un poema de niebla

los motivos de los mares
las caricias de sus huesos
ciegan la oscuridad de mi sombra

corro por atajos
de versos caídos en la carne

una mujer y una palabra
se rondan y se acercan
en el tiempo del impacto

cuando florece repentino
un dialecto en una jaula.


Montserrat Martínez

luni, 7 mai 2012

Sfântul Iulian

*We are the surviving seeds
Of the Sower,
Escaped and unharmed,
Tossed and shaken,
Shaped and chiselled
By the wild wind.
Raymond Grech, The Surviving Seeds

Of the thirsty lonely sailor in his shell
George Gregory Buttigieg, Lost at sea


Lumea devorează pleoapele noastre
ce supraviețuiesc dincolo de vise,
semințe din semănătorul trandafirului
pe care le mestecă noaptea,
peisaj pe care îl retrăim într-un poem din exil
în stilul lui d'Hélene Dorion
așezată pe maluril mării,
însă fără ca să-și trădeze statura:
voi zice prietenului meu că abia dacă mai rememorez
frunzele de dafin încolăcite la orizont,
cel care a plutit, acum da, într-o barcă de Cohen
pentru a vindeca melancolia păsărilor
de pe sârmă, când scapără spărturile
și se împrăștie dârele pietrelor aruncate
în mijlocul așchiilor dintre secole,
subțiatic, salvat, fără răni,
ales între cap și pajură,
modelat și șlefuit de vântul sălbatic.
Căută apa,
marginea imaginii ce revine,
și din nou se prinse de noi.
Își aminti de voioșia locului lovit de val:
acolo deasemenea locuia lumina.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

SAINT JULIAN

We are the surviving seeds
Of the Sower,
Escaped and unharmed,
Tossed and shaken,
Shaped and chiselled
By the wild wind.
Raymond Grech, The Surviving Seeds

Of the thirsty lonely sailor in his shell
George Gregory Buttigieg, Lost at sea



El món devora les nostres parpelles
que sobreviuen al dellà dels somnis,
llavors del sembrador de la rosa
que mastega la nit,
paisatge que revivim en un poema d'exili
a la manera d'Hélène Dorion
asseguda a vora del mar,
però refractària del tot al refet:
vés a dir al meu amic que encara recorde
les fulles de llorer enrotllades a l'horitzó,
que flote, ara sí, en un saltiró de Cohen
per a guarir la melangia dels ocells
del filferro, quan esclaten les cletxes
i es perden els solcs de les pedres gitades
al bell mig dels esquinçalls dels segles,
esmunyit, escapat, il•lés,
jugat a cara o creu,
modelat i cisellat pel vent salvatge.
Cerque l'aigua,
la riba de la imatge que retorna,
i de nou es penja de nosaltres.
Recorde la joia del lloc que renta l'ona:
També enllà habitava la llum.


Pere Bessó
De El Quadern de Malta, 2006


*****

SAINT JULIAN

We are the surviving seeds
Of the Sower,
Escaped and unharmed,
Tossed and shaken,
Shaped and chiselled
By the wild wind.
Raymond Grech, The Surviving Seeds

Of the thirsty lonely sailor in his shell
George Gregory Buttigieg, Lost at sea



El mundo devora nuestros párpados
que sobreviven más allá de los sueños,
semillas del sembrador de la rosa
que mastica la noche,
paisaje que revivimos en un poema de exilio
a la manera d'Hélene Dorion
sentada a orillas del mar,
pero refractaria del todo al rehecho:
ve a decirle a mi amigo que aún recuerdo
las hojas de laurel enrolladas en el horizonte,
que floto, ahora sí, en un brinco de Cohen
para sanar la melancolía de los pájaros
del alambre, cuando estallan las rendijas
y se pierden los surcos de las piedras lanzadas
en medio de los jirones de los siglos,
escurrido, escapado, ileso,
jugado a cara o cruz,
modelado y cincelado por el viento salvaje.
Busco el agua,
la orilla de la imagen que regresa,
y de nuevo se cuelga de nosotros.
Recuerdo el gozo del lugar que enjuaga la ola:
También allá habitaba la luz.


Pere Bessó
De El Cuaderno de Malta, 2006

Semn de întrebare

*
Agasantă această entitate nocivă
ce posedă puteri absolut involutive:
vine și apoi ne lasă, vine și pleacă de aici,
se ascunde undeva unde nu o va găsi nimeni,
făcând naveta indetectabilă de una singură
între semnele mari de întrebare
(ea însăși fiind un semn de întrebare!),
în trecere luând cu sine și pe cineva dintre noi.


Andrei Langa


*****

SIGNO DE INTERROGACIÓN

Horripilante esta entidad perniciosa
que posea poderes absolutamente involutivos:
viene y luego nos deja, viene y se va de aquí,
se mete en algun sitio donde nadie va a encontrarla,
haciendo un camino indetectable de ida y vuelta
entre los grandes signos de interrogación
(¡ella misma siendo un signo de interrogación!),
de paso llevando consigo y a alguien de nosotros.


Andrei Langa

marți, 27 martie 2012

Zbuciumând vocea

*
S-au… dus

Frunzele verzi ale primăverii
cu bucuria lor cea mai naivă… și mai naturală
…s-au dus

Cum să aștept să renască din nou
dacă iată că nu mai am frunze
în copacul tomnatic despre care scriu?

Fâlfâie frânte
speranțele naive încă prin a fi liberale,
iluziile prin a fi prozaice, lozincarde sau denaturate,
adevărurile disimulate ce se prefac
în gogoașe înveșmântate cu resturi vegetale,
crisalidă din lichide amare de prin utere
găurite, goale și fără de substanță

Of… falsitatea fărâmițată într-o pădure tăiată
putrezind în parte printre inimi și litere

Of, divinitatea cuvântului simplu prin întuneric, neprotejată,
pe jumătate ștearsă
pentru a nu ajunge a fi din fericire, de tot, crucificată.

Nu mă supără stivele îndrăgostite de verbe,
nici duzinile învălmășite de penițe uscate la vârf
în blestemata și reverberata limbă ținută sechestru în spirit trapens

Deja nu voi mai avea șansa să plâng în tăcere
și nici să prind vreo noemă, anonimă, solidarizată
și fără vreun semn, împrăștiind lumina pe drumuri mari și cărări
Deja nu voi mai apărea niciodată prin transparentă
parte din umbra acelui poem clandestin și disimulat

Deja nu voi renaște orfană
nici mamă, mamă vitregă et magistra
născând versuri și solilocuri sterile

Deja nu voi fi următorul capitol final
al literaturii celei mai deziluzionate și fără vigoare,
exagerată în mod solemn și mediocră
deoarece sunt, astăzi, poet care agonizez fără poezie
și apar semănată printre pagini udate
de uitarea mirositoare fără de fruct, fertilizant sângerând și muțenie,
împotriva abia răsăritei și maltratatei… renăscutei semințe


Poem de Rosa Iglesias, traducere în română de Andrei Langa


*****

AGONIZANDO LA VOZ

Se han ...ido
Las hojas verdes de la primavera
con su alegría más inocente...y más natural
...se han ido

¿ Cómo esperar a que renazcan de nuevo
si ya no me quedan más hojas
en el árbol otoñal del que escribo ?

Aletean rotas
las esperanzas aún aniñadas de ser liberales,
las ilusiones de ser escritores, pancartistas o placebos,
las insinuadas verdades que se están devolviendo
capullo acorazado de broza,
crisálida de hieles amargadas ende úteros
ahuecados, vacíos y hueros

Oh... la falsedad sectarizada en un bosque talado
pudriéndose medio verdad entre corazones y letras

Oh la divinidad de la palabra sencilla a oscuras, indefensa,
medio borrada
para no llegar a ser falazmente, del todo, cristicamente aniquilada

No me cabrán los manojos enamorados de verbos,
ni las docenas amalgamadas de plumas segadas
en la maldita y reverberada lengua clausurada trapense en secuestro

Y ya no tendré más oportunidad de revolverme a llorar en silencio
ni de agredirme vocablo, sin nombre, solidarizado
y sin huella derrochándose luz entre trasiegos y trochas

Ya no seré nunca más al trasluz
parte mortecina de aquel clandestino y solapado poema

Ya no renaceré huérfana
ni mater, madrastra et magistra
pariendo versos y soliloquios estériles

Ya no seré el próximo capítulo final
de la literatura más desilusionada y marchita,
solemnemente exagerada y mediocre

porque ya soy, hoy, y me agonizo poeta sin poesía
y me acontezco sembrada entre páginas llovidas
de olvido fragante sin fruto, fertilizante sangrado y mudez,
contra la incipiente y maltratada... rediviva semilla


Rosa Iglesias

sâmbătă, 3 martie 2012

Splendoarea părăsirii

*
Lingurița de cafea
-unica însoțitoare-
curăță rămășițele
tristeții.

Ai închis ușa și
dusă a fost dimineața.
Chipul casei
rămase înlemnit, înclinat
înspre propria sa singurătate.

Iată că sunt în afara ta,
expulzat, rătăcit,
uitat de ochii tăi.

Zațul cafelei
prezice, în noaptea sa
de dragoste întunecată,
splendoarea părăsirii.


Poem de Perfecto Herrera, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL ESPLENDOR DEL DESAMPARO

La cucharilla de café
- única compañía-
remueve el poso
de la tristeza.

Cerraste la puerta y
Se fue la mañana.
El cuadro de la casa
Se quedó fijo, ladeado
En su propia soledad.

Ya estoy fuera de ti,
Expulsado, perdido,
Olvidado de tus ojos.

El poso del café
Augura, en su noche
De amor sombrío,
El esplendor del desamparo.


Perfecto Herrera

O studentă a citit versurile lui Nazim Hikmet

*
-S-a terminat carbonul și tulburările! – ne-a zis într-o zi toba de tinichea.
Pe vremea trandafirilor, răsete și beția lacrimilor
urmează unui timp de luptă și revoltă, fiica mea.
Precum marea, începe din nou ciclul obscur al acestei ierni:
fiare ce nu pasc în pace, acele vieți nenorocite
care nu văd lumină ziua în amiaza mare, care un vorbesc
prin semnele categorice ale devotamentului împărtășit,
care nu gândesc dinăuntrul rădăcinilor cugetului.
Doar dau cu copita cu neobrăzare în inima ființelor libere.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

UNA ESTUDIANTA HA LLEGIT ELS VERSOS DE NAZIM HIKMET

—S’acabà el carbó i la remolinada! —ens digué un dia el tabal de llauna.
Al temps de les roses, els riures i el jull de les llàgrimes
succeeix un temps de lluita i de revolta, filla meua.
Com la mar, comença de bell nou el cercle fosc d’aquest hivern:
animàlies que no peixen en pau, aquelles vides mancades
que no veuen la llum en ple dia, que no parlen
amb els signes irremeiables de la lleialtat compartida,
que no pensen des dels arrels de la raó.
Només amollen guitzes vergonyants al cor dels éssers lliures.


Pere Bessó
De Els colps de la sal, 2012


*****

UNA ESTUDIANTA HA LEÍDO LOS VERSOS DE NAZIM HIKMET

—Se acabó el carbón y la tolvanera! —nos dijo un día el tambor de hojalata.
Al tiempo de las rosas, las risas y el joyo de las lágrimas
sucede un tiempo de lucha y de revuelta, hija mía.
Como la mar, comienza de nuevo el círculo obscuro de este invierno:
alimañas que no pacen en paz, aquellas vidas menesterosas
que no ven la luz en pleno día, que no hablan
con los signos irremediables de la lealtad compartida,
que no piensan desde las raíces de la razón.
Sólo dan coces vergonzantes en el corazón de los seres libres.


Pere Bessó

joi, 1 martie 2012


Fire de volbură

*
Mâini întinse spre privirile altora,
brațe lungi şi atât de cuminţi,
mâini mari şi mult prea mărturisitoare.

Dacă ai fi reuşit să vorbeşti atunci,
ai fi zis despre preţul pământului,
despre dorinţa de a plivi firele de volbură
întinse peste bulgării grei de țarâna,
în acea vară veche și atât de secetoasă.

Multă lipsă de apă atunci
pe buzele tale subțiri și spuzite…

Nu ar fi fost îndeajuns
nici apa a șapte izvoare,
ca să poată cumva să le umezească.

Cumplită sarcină să recunoști acum
chipul tău ce se acoperă tot mai mult
cu fire firave de volbură.


Andrei Langa


*****

HOJAS DE CAMPANILLA

Manos extendidas hacia otras miradas,
brazos largos y tan obedientes,
manos grandes y muy confesoras.

Si tú pudieras decir algo por entonces,
hablarías sobre el precio de la tierra,
sobre el deseo de cortar las hojas de campanilla
extendidas por encima de los terrones pesados,
en aquel viejo y tan tórrido verano.

Mucha falta de agua por entonces
en tus labios gastados y agrietados…

No habría sido bastante
el agua de los siete manantiales,
para humedecerlas de alguna manera.

Terrible tarea la de reconocer ahora
tu rostro que se cubre más a menudo
con hojas finas de campanilla.


Andrei Langa

vineri, 24 februarie 2012


E aleanul

*
Rămâi a fi o femeie Super Fly.
Gwen Stephani


Aceste ciudate împerecheri, unde fiecare în sine își dorește spre final puțină neliniște spre a fi creditată unul la altul. Trecere anilor golește în tăcere amprentele atașamentului. Așa precum râsetul fals al ploii accentuează uzura umerilor aplecați, o nouă naștere fiduciară. Firele lungi de păr fac să fie reconsiderat mitul despre sirenele ce au corpul jumătate pește, altă jumătate femeie super fly. Pentru noi nu există, oricum, nici un singur moment de odihnă, un mod amânat de pornire, într-un fel oarecare abandonare prin acord mutual. Nici nu încercăm să recuperăm arheologia de înțelegere parțială a Altora. Nu căutăm tatuajele femeii în satinul alb al dimineții, ne conformăm cu transpirația actului sexual neprevăzut de pe scărița de incendiu a sutienului ei. Lipsă de stil în a rătăci vesmintele vechi a autostimei în lăzi, pe care cineva a mâzgălit numele tău, ca și când s-ar fi înnegrit alcoolul singurătății pe salteaua de lână nenaturală, în partea situată mai sus de coapsă. Pasul discret are loc în cuvântul omis. Iar după atâția ani nu mai e un soi de ploaie, un ghem de brațe încrucișate, ceva asemănător unui țipături înfundate ce vrea să spună: Nu pot suporta lipsa ta, mai acută decât condamnarea paielor și a ochilor de semințe pe suprafața sticlei. Nu ne sunt proprii corpurile fragile și nici cele splendide. Nu posedăm zăpadă, alfabetul profitorilor, suferința, rutina. Nici elegii sângerânde din fiecare rană și nici dulceața de pe urmă a despărțirii. Niciodată privirea noastră nu a fost tihnă încinsă de muzica azurie în locuință, o ascensiune aventuroasă prin zidurile de lemn și crăpăturile din acoperiș, absență abia perceptibilă a becului ce sfârâie. Și nu e nimic în absolut în acest oraș de insomnii, o ploaie improvizată de iarnă între noi. Nici istoria de umbre indescifrabile, chipuri ce se cer în a numi nostalgia. Acum suntem doar două voci ce se sting în abis, până în punctul care aici se revelează, e fără îndoială ceea ce aici se lasă.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
De La pols de la sal, 2012


*****

ÉS ANHEL

Continues sent una fembra Super Fly.
Gwen Stephani


Aquests acoblaments estranys en què alcapdavall cadascú desitja de la seua banda el rònec neguit que l’un paga a l’altre. Els anys buiden les empremtes de la volença en silenci. Com en la falsa rialla de la pluja que eixampla el frec dels muscles repelats, un nou naixement fiduciari. Els cabells llargs capgiren el mite de les sirenes esdevingudes meitat peix, meitat fembra super fly. Per a nosaltres no hi ha, però, cap mena d’interrupció, cap mena de començ sojornat, cap mena d’abandó per acord mutu. Tampoc no mirem de recobrar l’arqueologia facilitària dels Altres. No busquem els tatuatges de la dona en el blanc setí de la matinada, ens conformem amb l’exsudació del sexe fortuït en l’escaleta d’incendis del seu subjectador. Cap estil en la pèrdua de la roba vella de l’autoestima en caixes, on algú ha gargotejat el teu nom, com si enfosquira l’alcohol de la soledat al matalàs de llana borda, en la taca oberta del teu engonal. El pas secret s’esdevé en la paraula esborrada. I després de tants anys ni tan sols és ja una mena de pluja, una mena de braços en creu, una mena de critet ofegat que volguera significar: No puc estar-me’n sense tu, per bé que la condemna dels rostolls i ulls de llavors damunt del vidre. Mai no semblàrem cossos fràgils ni esplendorosos. No posseïem la neu, el sil•labari de panteixos, sofriment, rutina. Ni elegies dessagnades en cada colp ni esperàvem la dolçor darrera del comiat. Mai la nostra mirada no fou la quietud encesa per la música blava a la cambra, una ascensió atzarosa a través dels murs de fusta i de les esquerdes al sostre, l'absència menuda de la bombeta que taral•leja. I no és ben bé això en aquesta ciutat d’insomnis, una improvisada pluja d’hivern entre nosaltres. Cap història d’ombres indesxifrables, els rostres que es volen per a nomenar-hi la nostàlgia. Només som ara dues veus que minven al buit, fins al punt que el que s’hi revela, es justament el que s’hi deixa.


Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012


*****

ES ANHELO

Sigues siendo una hembra Super Fly.
Gwen Stephani


Estos extraños acoplamientos en que al cabo cada quien desea por su lado el escaso desasosiego que uno paga al otro. Los años vacían las huellas de la querencia en silencio. Como en la risa falsa de la lluvia que ensancha el roce de los hombros repelados, un nuevo nacimiento fiduciario. Los cabellos largos dan la vuelta al mito de las sirenas vueltas mitad pez, mitad hembra super fly. Para nosotros no hay, sin embargo, interrupción de ninguna clase, manera alguna de comienzo aplazado, en modo alguno abandono por mutuo acuerdo. Tampoco tratamos de recuperar la arqueología de corto entendimiento de los Otros. No buscamos los tatuajes de la mujer en el blanco satén de la madrugada, nos conformamos con la exudación del sexo fortuito en la escalerilla de incendios de su sujetador. Falta de estilo en la pérdida de la ropa vieja de la autoestima en cajas, en donde alguien ha garabateado tu nombre, como si obscureciera el alcohol de la soledad en el colchón de lana borde, en la mancha abierta de tu ingle. El paso sigiloso sucede en la palabra borrada. Y después de tantos años ni siquiera es ya una especie de lluvia, una suerte de brazos en cruz, algo parecido a un gritito ahogado que querría significar: No puedo aguantar sin ti, por más que la condena de los rastrojos y ojos de semillas sobre el vidrio. Nunca parecimos cuerpos frágiles ni esplendorosos. No poseíamos la nieve, el silabario de jadeos, sufrimiento, rutina. Ni elegías desangradas en cada golpe ni esperábamos el dulzor último de la despedida. Nunca nuestra mirada fue la quietud encendida por la música azul en la habitación, una ascensión azarosa a través de los muros de madera y de las grietas del techo, la ausencia menuda de la bombilla que tararea. Y no es eso en absoluto en esta ciudad de insomnios, una improvisada lluvia de invierno entre nosotros. Ninguna historia de sombras indescifrables, los rostros que se quieren para nombrar la nostalgia. Ahora sólo somos dos voces que menguan en el vacío, hasta el punto que lo que acá se revela, es precisamente lo que acá se deja.


Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012

Visul revăzut

*
Stingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,
spunând “noapte bună” patului și scaunului orb,
cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnă
și se obstinează să se relaxeze în îmbrățișările lor.

Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,
călătorești cu ea într-un vis ce dispare spre dimineața,
luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor ireale
și un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinile de lut.


Andrei Langa


*****

EL SUEÑO REVISITADO

Apagas la vela cada tarde, besas la oscuridad,
diciendo “buenas noches” a la cama y a la silla ciega,
los únicos que sostienen tu cuerpo cuando este pide descanso
y persiste en relajarse solo en sus abrazos.

La noche inerte te desanima, viene por todos los lados,
viajas con ella en un sueño que desaparece por la mañana,
llevando consigo árboles cansados de sus ramas irreales
y a un individuo canijo perdido entre los troncos de barro.


Andrei Langa

marți, 21 februarie 2012


Seminția ruinei

*
Nimic mai gol
decât placa principală a unui calculator ce a cedat.
Nimic și, totuși, continuă să sufere memoria
sau această încrucișare confuză a metalului,
adesea atât de neobișnuită.
Cunoaște-va, ziceau, senzația dezolării
prin penetrarea prolixă și întrebarea înăbușită de la naștere.
Aici ai ceremonia cuantică
a unei vertebre de cupru, neputincioasă, hemolizată.

Ciudat locaș pentru verdictul tăios
de retezare a părului ființei
în pupila nemișcată a unui examinator atent.
Adică, nu există erezie pe sticlă
pentru obiectivitate electrolitică,
nici cation care să nu aibă obișnuința, să moară la limită.

Mi s-au împotmolit pașii, monologul și de asemenea
adolescența
ce mereu o creezi, să fie spirală. Inclusiv, să menționezi trilobatul
în epigraful transcris din lexicul binar.
Abia dacă îmi amintesc de tastatură, de copilărie,
și, de câteva zile, de liturghia
tuturor tangențelor, despuindu-mă.

Ciudată, da, seminția nepieritoare a ruinii
ignorând ghilotina. Nimic, naufragiul,
nici algoritmul plat al maladiei Alzheimer.


Poem de Pilar Iglesias de la Torre, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Bisectoare pentru un interior", 2006


*****

LA ESTIRPE DE LA RUINA

Nada tan desnudo
como la placa base de un ordenador rendido.
Nada y, sin embargo, permanece a la intemperie la reseña
o esa encrucijada inextricable del metal,
a menudo, tan insólita.
Conoceré, decían, el tacto de la desolación
en su empapar prolijo y la pregunta extinta al nacimiento.
He aquí la ceremonia cuántica
de una vértebra de cobre, exangüe, hemolizada.

Extraño dormitorio el veredicto inquebrantable
de la depilación del ser
en la midriasis quieta de un alambique experto.
Porque, no hay herejía en vidrio
para la objetividad electrolítica,
ni catión que no acostumbre, a morir el límite.

Se me acabaron los pasos, el monólogo y también,
la adolescencia
que siempre crees, sea la espiral. Incluso, mencionar el trébol
en el epígrafe transcrito del léxico binario.
Apenas si recuerdo del teclado, la niñez,
y hace días de la liturgia en fa
de todas las tangentes, desvistiéndome.

Extraña, sí, la estirpe inextinguible de la ruina
dando pie a la cizalla. Nada, el naufragio,
ni el lívido algoritmo del Alzheimer.


Pilar Iglesias de la Torre
Del libro "BISECTRIZ PARA UN ADENTRO", 2006