joi, 29 septembrie 2011



În ritmul hohotelor de râs ale neantului

*
Prin noroi și umiditate,
printre flăcările ceții,
bestia cu chip de om tranzitează trecători de haos și umbre
din lumea sa subterană
Pe trepte înguste pășește spre loja puterii.
În calea sa scuipă otrava viscerelor peste caleidoscoape cu multiple și simetrice
oglinzi.
Imaginea sa multiplicată, minusculă și asfixiată, joacă în infinite fragmente
de sticlă,
tremur al unui dans dement
în ritimul hohotelor de râs ale neantului.


Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa


*****

AL RITMO DE LAS RISAS DEL AVERNO

Entre el fango y la humedad,
entre llamas de tinieblas,
la fiera humana transita por las caóticas y sombrías gargantas
de su subterráneo mundo.
Por angostos peldaños trepa hacia la grada del poder.

A su paso lanza tósigo veneno sobre calidoscopios de múltiples y simétricos espejos.
Su imagen multiplicada, diminuta y asfixiada, reverbera en infinitos fragmentos vidriosos,
temblores de una danza enajenada
al ritmo de la risas del averno.


Mercedes Ridocci


Murele

*
Ca murele dulci
sunt sfârcurile sânilor ei

Visul nesățiosului amant
delectează până provoacă insomnia

Plăcere reciprocă

Cu degetele
plimbându-i-se prin păr
îi apropie capul de sine

Mișcarea instinctivă
duce în extaz întunericul nopții

În peștera umedă
se varsă un șuvoi

O îmbrățișare de sare
sigilează corpurile

Plăcerea îi închide
pleoapele
iar lengeria păstrează geloasă
amprentele sale


Poem de Leticia Garriga, traducere în română de Andrei Langa


*****

LAS MORAS

Como moras dulces
la punta de sus pezones

Sueño del ávido amante
deleite que agita el insomnio

Placer de dos

Con su dedos
entre el cabello
atrae su cabeza

El movimiento instintivo
lleva al éxtasis la noche

A su húmeda cueva
la alimenta un torrente

Un abrazo de sal
sella los cuerpos

La placidez cierra
sus parpados
y el lino guarda celoso
sus huellas


Leticia Garriga

miercuri, 28 septembrie 2011



Trecătorii, relativitatea trotuarelor

*
Pentru Ana Muela Sopeña.


Deasupra dalelor, conspirațiile somnolenței, serile
urgentate de umbre, brățarele sprijinite de briză,
trecători răniți de tremurul necruțător al trupului;
poate că de trotuare ce tocesc pantofii, cei ce percep scările
râsului, spuma din urmă, cea pe care o lasă memoria
în timpul numit de cineva a fi al întunericului: zilele fără de aer
sunt relative, asemenea și credința în greșeli – apostila în josul
caiețelului cu notițe, ce luminează ungherele de pe vârful
respirației, îndoielile, mai întâi de toate, care convoacă
statuile în lentilele aburite ale cerului.
Trotuarele sunt aceste șine ce-s mai mult decât carbon cât
ard ciudățenia cu goliciunea ei în flăcări; sunt intensul
parcurs al pașilor, ce ajung a fi în piept coincidențe
relative, margini ale serii care îneacă necazurile,
memorii aruncate în vânt fără lentile, vocea mușcând
din țintele unui tâlhar care analizează fotografii, pasaje, geamuri,
oglinzi, vocea ce se ridică în vârful picioarelor.
Venim după ce stăm la coadă la rânduri lungi pentru energizare,
căutăm drumul mâinilor, drumul obișnuit de război,
difuzorul gipsului, ochiul din canelura lămpilor.
Ajungem în inima pietrei, unde vântul din nord este epuizat
în drumul făcut paralel cu foamea: cel care își fixează energizarea,
propriul său orar între rigorile focului: lumina trecătorilor
legată de temple, de strada unde se exteriorizează indiferența.
Cel care strânge frig sau numără clopotnițe:
uneori poemul e un cuib fără viață, unde flăcările
mușcă din gol, cuvântul care ne oferă uitarea,
rugina limitelor în chiparoșii ajunși pe fețele de masă.
Fiecare poet pășește pe marginea atâtor nume, nivelând
propria sa piele de pertutbațiile funebre,
mușcând nepăsarea ce trece pe alături de noi: survin
lungi întristări, în nebunia asta a pupilelor: orice trotuar
e un drum decodificat ce ne umple de urme: înaintea poetului,
sicriul tristeții, trenul lichid plin de uluire,
volumele rezistând la întuneric, la cravatele ce sângerează.
Ziua nu e suficientă pentru a desface toate bătăliile:
oglinzile plutesc pe aripi obosite, avem de exploarat
alte deluvii, să mușcăm fumul porturilor, să descifrăm ieroglifele
fiecărui deget din convoiul procesiunilor funerare, a fiecărul ciclu
din melancolia iernii, a fiecărei ore din cifrul lacrimilor.
În această relativitate, doar memoria ne salvează: doar stând pe spate,
visul este exact. Toate celelalte lucruri sunt teatru jucat în urmele
lăsate de sudoare, vestigii ale dramei ce se trăiește pe trotuare.


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

TRANSEÚNTES, RELATIVIDAD DE LAS ACERAS

A Ana Muela Sopeña.


Sobre las losas, las conspiraciones de la somnolencia, las tardes
urgentes de sombras, los brazaletes sostenidos por la brisa,
transeúntes heridos por la desmesura del estremecimiento;
tal vez las aceras devorando los zapatos, entienden las escaleras
de la risa, la espuma entonces, que va dejando la memoria
en el tiempo que uno nombra a oscuras: los días sin aire
son relativos, lo es también la fe de erratas —la apostilla al pie
del cuaderno de apuntes, que aclara las esquinas del techo
de la respiración, las dudas después de todo que convocan
las estatuas en los turbios anteojos del cielo.
Las aceras son esos rieles que exceden los carbones de cuanto
quema la extrañeza en su flamígera desnudez; lo es el intenso
filo de los pasos, que en el pecho se vuelven coincidencias
relativas, orillas de la tarde que ahogan las espinas,
memorias arrojadas al aire sin anteojos, la voz mordiendo
las aldabas del ladrón que recorre fotografías, pasillos, ventanas,
espejos, la voz que se columpia de puntillas.
Venimos de andar largas colillas de aliento, vamos buscando
el camino de las manos, el camino siempre del combate,
el altavoz del alabastro, el ojo en el surco de los candiles.
Llegamos al punto de la piedra donde el cierzo es consumido
por el camino próximo al hambre: cada quien fecha su aliento,
su propia agenda en los rigores del fuego: luz de transeúntes
anudada a las sienes, a la calle donde se eleva la indiferencia.
Cada quien acumula fríos o campanarios:
A veces el poema es un nido apagado, donde los relámpagos
muerden la tinta, la palabra que nos da el olvido,
la herrumbre de los límites en los cipreses ascendidos a manteles.
Cada poeta camina al filo de tantos nombres, desenredando
su propia piel de los desvaríos fúnebres,
mordiendo la indiferencia que transita a nuestro lado: suceden
largas tristezas, en esta locura de las pupilas: cada acera
es un camino descifrado que nos llena de vestigios: frente al poeta,
el ataúd de la tristeza, el tren líquido de asombro,
los libros resistiendo a la oscuridad, a las corbatas que sangran.
El día no es suficiente para librar todas las batallas:
los espejos flotan en alas fatigadas, habremos de explorar
otros diluvios, morder el humo de los puertos, descifrar los jeroglíficos
de cada dedo en el convoy de las funerarias, de cada círculo
en la melancolía del invierno, de cada hora en la llave de las lágrimas.
Dentro de esta relatividad, sólo la memoria nos salva: aún sobre
la espina, el sueño es preciso. Lo demás es teatro en las enredaderas
del sudor, vestigios del drama que se vive en las aceras.


André Cruchaga
Barataria 24-X-2011

marți, 27 septembrie 2011



Obsesia biografiei

*
Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
("E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ")
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
"O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi!"
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
aidoma unei mări moarte e
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aiurit.


Denisa Comănescu


*****

LA OBSESIÓN DE LA BIOGRAFÍA

Si alguien me girara el pelo
si lo levantara atentamente de mi frente
como un diamante divino aparecería
esta ciudad
con calles vacías y casas torcidas
que se derrumban de golpe cuando cierras la puerta
con jardines de flores del paraíso y cubos de basura
donde el eco del mundo de la niñez
se escucha susurrando:
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
con la música que penetra el tímpano de los coches
y las fotos que matan la mirada de los jubilados
con la jarra de leche
dejada en todas las casas
por el padre moribundo
al ver, al ver que la encuentra el amado
que abandonó a su hija
(pero él no viene
y el viejo se murió para nada
o si realmente regresa
ya no le interesa
pensando que luego, su padre
va a vender su alma
en cambio de quién sabe qué trato dudoso)
con la flor de lila en el patio del parador –
los ciegos vigilan las flores anémicas
del principio de la temporada y tienen una corazonada
que los Géminis se platican en Acuario
(“Es insalubre, es insalubre,
pronto vamos a tener un banquete”)
con la vieja cheposa
a quien tú le hacías caras
cuando ella gritaba:
“Ya llegarás y vas a parecerte a mí,
ya llegarás!”
(Pasada una semana no has podido más
y durante un tiempo has estado
pegado a la sombra de la vieja
como unas esposas.
Si ella viviera ahora en su casa debajo de la colina
cuántas cosas podría contarte)
con tu amiga que llevaba su fealdad
como un monedero lleno de plata
(incluso ella te ha abandonado:
se ha metido en la oreja de una montaña
alada de un fuerte muchacho, ella
pequeñita, frágil, achaparrada…
Cuándo va a regresar
con los poemas encarcelados de metales raros
a la mayoría de los que se quedaron
ya no los encontrarás)
con la inocente cama
cama de tortura
(alguien entra por la ventana
y te roba las noches)
donde te movía continuamente como si
un feto hubiera instalado los gemidos
dentro de ti
y tú no supieras cantar ningún arrullo
con los soplones dentro de una jaula regalada
a los dieciocho años
(cada año matas a uno de ellos
y leías sus vientres
bang: se muere el padre
bang: se va el amado
bang, bebes del frasco con muy poco Neuleptil
bang, bang…)
Pero nadie me levanta el pelo de la frente
nadie me lo gira atentamente
y esta ciudad donde
"Mea mater, mea pater,
filium vestrum lupus est"
parecida a un mar muerto
(y los ciegos para nada han profetizado
un festín
la podredumbre ha sido muy profundamente
enterrada dentro de mí
para poder llegar sola a la superficie)
se va a quedar eternamente oculta
como un diamante aturdido.


Denisa Comănescu
Traducción del rumano al español: Andrei Langa

joi, 22 septembrie 2011



Provocarea

*
Pentru Mercedes Ridocci

Orașele se scufundă în tihnă
cu fumul metaforizat al vieții
care se ridică lent
prin pielea vagă a solstițiilor.

O casă goală aflată în umbră
așteaptă din corpul tău provocarea
rozei perfecte a ungherelor lui.

În privirea visului
locuiește nostalgia unei vederi unice.

Prietenul pierdut se diluează
în respirația trotuarelor.

Orașul dezgolește
orele triste ale unei femei deschise
spre uimirea fertilă
sau către un randevu rapid și brusc.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL DESAFÍO

A Mercedes Ridocci

Las ciudades se visten de dulzura
con el humo secreto de la vida
que asciende lentamente
por la errática piel de los solsticios.

Una casa vacía en la penumbra
espera de tu cuerpo el desafío
de la rosa perfecta en su rincón.

En los ojos del sueño
habita la nostalgia de una mirada única.

El amante perdido se disuelve
en la respiración de las aceras.

Las ciudades desnudan
las horas melancólicas de una mujer abierta
al asombro más fértil
o al encuentro fugaz, inesperado.


Ana Muela Sopeña

duminică, 11 septembrie 2011



XIII

*
Nu cunosc patina urii,
însă știu despre condiția omului,
aliajele care alcătuiesc comportamentul,
ținuta timidă a voinței

Încăpăținare inutilă a celor care refuză
să iubească fără un suport, vrăjeală curată,
nu vor ajunge niciodată să o facă deși se cred
vii până la urmă,
mai mult decât propria lor caricatură

Fernando Sabido
Din volumul de poeme „Moartea întotdeuna își duce lucrul până la capăt”


Poem de Fernando Sabido, traducere în română de Andrei Langa


*****

XIII

No conozco la pátina del odio
pero sé de la condición del hombre,
las aleaciones que conforman la actitud,
la frágil indumentaria de la voluntad

Inútil obcecación la de los que rechazan
amar sin fundamentos, todo apariencia,
no alcanzarán jamás a ser aunque crean
estar vivos,
más que una caricatura de sí mismos


Fernando Sabido
Del poemario "La muerte siempre culmina su trabajo"

miercuri, 7 septembrie 2011



Patru poeme din volumul „Pădurea de ciudăţenii”

*
1

...Să crezi că aste roze
nu ştiu că sunt trandafiri
şi vor muri fără să afle ceva...


2

Am doar o iubită:
................................memoria mea.


3

Mă recunosc în toate poemele.
Însă poemele mele au făcut
ca să fiu cel care sunt.


4

Rău în treaba aceasta
e că nicicând nu ştii unde începe
ficţiunea ta şi unde termină
adevărul inventat...
timp în care auzi vocea demenţei
şoptindu-ţi uşor
..............................din umbrele nalte.


Poem de Antonio Porpetta, traducere în română de Andrei Langa


*****

CUATRO POEMAS DE “SILVA DE EXTRAVAGANCIAS”

1

…Y pensar que estas rosas
no saben que son rosas
y entrarán en la muerte sin saberlo...


2

Tengo sólo una amante:
...........................................mi memoria.


3

Me reconozco en todos mis poemas.
Pero son mis poemas los que han hecho
que sea como soy.


4

Lo malo de este oficio
es que no sabes nunca donde empieza
la sincera ficción, y donde acaba
la fingida verdad…
mientras oyes la voz de la locura
llamándote muy leve
.......................................desde las altas sombras.


Antonio Porpetta

*****

Blog del autor:
http://www.porpettablog.com