joi, 30 iunie 2011



Limită sau apartenenţă

*
La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy


Presupunem că refac entropia sub efectul erosului
aşadar bănuiesc imediat
că arborele separă pădurea de orizont
şi ne ascunde lumina
îngerul şi scara lui Iacob
măreţul foc ce ne adună noaptea
în visul revoltei
în care, ca mister al ploii,
cred în mare taină,
şi dragostea ta însingurată aprinde trandafirul vizibil
în grădinile palatului de iarnă
al inimii omului
care ştie că piatra din mână
e mai frumoasă şi pioasă şi singulară
decât cea din adâncul zidului simbolurilor vechi...


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

LÍMITE O PERTENENCIA

La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy


Suponte que remonto la entropía bajo del hueso
pues sospecho el instante
que el árbol barra el bosque del horizonte
y nos oculta la luz
-el ángel y la escala de Jacob-
el gran fuego que nos reagrupa en la noche
en el sueño de la revolución
en el que, como misterio de lluvia,
secretamente creo,
y tu amor sólo vela la rosa visible
en los jardines del palacio de invierno
del corazón del hombre
que sabe que la piedra en la mano
es más bella y piadosa y singular
que en el fondo del muro de los viejos símbolos…


Pere Bessó


*****

LÍMIT O PERTINENÇA

La pierre est-elle plus belle dans le mur?

Michel Deguy


Suposa que remunte l’entropia davall de l’os
car sospite l’instant
que l’arbre barra el bosc de l’horitzó
i ens amaga la llum
-l’àngel i l’escala de Jacob-
el gran foc que ens reagrupa a la nit
en el somni de la revolució
en què, com misteri de pluja,
secretament crec,
i el teu amor només vetlla la rosa visible
als jardins del palau d’hivern
del cor de l’home
que sap que la pedra a la mà
és més bella i pietosa i singular
que al fons del mur dels vells símbols…


Pere Bessó

duminică, 26 iunie 2011

Luna pădurii

*
Luna pădurii
prin ramurile ceții.
Lumină nocturnă.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

LUNA DEL BOSQUE

Luna del bosque
atrapada en la niebla.
La luz nocturna.


Ana Muela Sopeña

marți, 21 iunie 2011

.



Cuadro de T. Pollock Auschutz

Nopțile mele din tine

*Dormi, dragoste?
nimeni să nu-ți strice somnul,
nici răceala zorilor
să nu ți se sedimenteze sub piele.

Sunt aici,
întârziind în mâinile mele plicul
în alb care, încet-încet, se va umple
de stele obscure peste care aș putea să fac un pod
pentru a trăi dincolo de acești ochi
înrădăcinați în ploaie și în tristețe
ce umblă pur și simplu din urma mea.

Aici locuiesc, peste un rând,
în linia ce mușcă din foaia de hârtie,
nu înaintezi și nici nu dau înapoi,
nu schimb cursul de pe curentul
inalterabil al nopții care, îndoindu-mi genunchii,
mă întoarce sub acoperișurile oaselor tale
pentru ca între degetele tale să-mi izolezi corpul
și dintre buzele tale să privesc amurgul.


Poem de Montserrat Martínez, traducere în română de Andrei Langa


*****

MIS NOCHES DE TI

¿Duermes, amor?
que no te dañe el sueño,
ni la frialdad de la aurora
se enquiste en tu piel.

Estoy aquí,
atardeciendo entre mis manos el pliego
en blanco que poco a poco se colmará
de estrellas oscuras en las que podré hacer pie,
para existir más allá de estos ojos
arraigados en la lluvia y en la tristeza
que siempre caminan detrás de mí.

Aquí vivo, en un salto de línea,
en el renglón que muerde el filo del papel,
y no avanzo ni retrocedo,
ni varío el rumbo de la deriva de la noche
inalterable que doblando mis piernas
me regresa a los tejados de tus costillas
para entre tus dedos sitiar mi cuerpo
y en tus labios ver amanecer.


Montserrat Martínez

vineri, 17 iunie 2011



Gomel

*Ceea ce știa bunelul meu era în primul rând
să se bărbierească și să tremure în fața televizorului.

Tatăl meu rătăcea toate diminețile prin câmp,
transformat într-un punct de zăpadă tridimensional.

Revenea cu un zâmbet mistic pe față
și nimeni nu știa de ce.

În vară purta același surâs pe chip și căpșune
în mâinile sale, iar în primăvară - zmeură.

Surâsul tatălui meu aducea fructe minunate.

Bunelul meu tremura tot mai mult, capul îi atârna
ca mandolina și se făcea precum pianul.

Într-o zi tatăl meu veni cu mere.

Bunelul a deschis ușa cu cheia tăcerii.


Poem de Natalia Litvinova, traducere în română de Andrei Langa


*****

GÓMEL

Mi abuelo lo único que hacía era afeitarse y temblar
frente al televisor.

Mi padre todas las mañanas se perdía en el campo,
transformado en un punto tridimensional de la nieve.

Regresaba con una sonrisa mística en su rostro y nadie
sabía por qué.

En verano también esa misma sonrisa y frutillas
en sus manos, en primavera frambuesas.

La sonrisa de mi padre traía frutos maravillosos.

Mi abuelo temblaba cada día más, su cabeza recaía
como mandolina y se erguía como un piano.

Un día mi padre regresó con manzanas

Mi abuelo dio con la clave del silencio.


Natalia Litvinova

duminică, 12 iunie 2011



Păi dacă îţi spun

*
păi dacă îţi spun acum ceva despre mine
o sa-ţi vină a crede?
eu sunt un arbore uşor apretat
pot face expres
inventarul lucrurilor
am dom'ne aceată facultate
mirobolantă!

vine la mine zilnic un fel de
cucoană
coborâm vertiginos în serpentine
ea are puterea flauşului
şi în tăcerea ei extatică
se topesc munţi de zahăr
cu vorba lui nea Vasile

zilele trec cu găteli şi mirodenii
ceaţa apasă pe geam
şi tot înaintam spre o poantă
inenarabilă...


Ghenadie Nicu


*****

PUES SI TE DIGO

¿pues si te digo algo sobre mí
vas a creerme?
yo soy un eje poco apretado
puedo hacer expresamente
el inventario de las cosas
¡tengo señores esta facultad
extraordinaria!

me visita diariamente una extraña
señora
nos bajamos rápidamente en serpentinas
ella posee la fuerza de la pluma
y en su extático silencio
se funden montañas de azúcar
así como se expresa tío Vasile

pasamos los días con comidas y condimentos
la niebla aprieta el cristal de la ventana
y seguimos así hacia al final de un cuento
imposible de narrar…


Poema de Ghenadie Nicu traducido al español por Andrei Langa

sâmbătă, 4 iunie 2011



Enigmă

*
O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?..
Azi era aşa-mbrăcată,
Şi frumoasă, şi ciudată,
Şi striga prin toată piaţa:
„Vreau o lume fără mâine!”

O cunoşti pe vrăjitoarea, ce-alerga-n atâtea seri
După noi pe străzi ascunse?
Azi în piaţă mă ajunse
Şi îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fără ieri...”

Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine
Cică-n rochie albastră
Şi-o să bată la fereastră,
Şi-o să-ntrebe:
„Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”


Leonida Lari


*****

ENIGMA

¿Tú conoces a la bruja nacida para sí misma?..
Hoy estaba bien vestida,
Y tan bella, y extraña,
Y gritaba en la plaza:
¡Quiero un mundo sin mañana!¨

¿Tú conoces a la bruja, que corría por las calles
Por nosotros tantas tardes?
Hoy, por fin, me alcanzó
Y me dijo en voz baja:
¨Quiero un mundo sin ayer...¨

Yo me voy de esta casa, porque volveré a la noche
Toda vestida de azul
Y llamando a la ventana
Ella me va a preguntar:
¨¿Dónde está el mundo aquél sin ayer y sin mañana?


Poema de Leonida Lari traducido al español por Andrei Langa

Sunete largi pun asediu pe balcon

*
Descătuşate, vocile încearcă să se ridice.

Cerul, aproape curat; abia tranzitat
de nori de vată prevestind vreme bună.

Marea, drept martor sătul să stea singur,
se pronunţă de jos, abia auzindu-se,
albatroşi de cândva între timp se decid.

O voce, copilă, lasă să scape sunetul râsului
venit din parcul apropiat. Nici nu fuge
când termină fraza, banală, lipsită de consistenţă,
care se vrea a fi distinctă, dar fără succes.

Soarele, în drumul său de veşnic recul,
se apropie de noapte care, obraznică, surâde.

Seara se scurge,
pe când câinele meu, precaut,
încearcă a mă elibera de zgomote totale.

Poate că gândeam la tine. Nu sunt sigur de asta.


Poem de Carlos Guerrero, traducere în română de Andrei Langa


*****

ESPACIOSOS SONIDOS PONEN CERCO AL BALCÓN

Desancladas, las voces intentan elevarse.

El cielo, casi limpio; apenas transitado
por tibios algodones con sabor a buen tiempo.

El mar, como testigo cansado de estar solo,
al fondo se pronuncia, audible apenas nada,
mientras viejos albatros deciden por sí mismos.

Una voz, casi niña, deja escapar su risa
desde el parque cercano. Tampoco se apresura
en terminar la frase, banal, sin consistencia,
que quiere ser distinta, pero sin conseguirlo.

El sol, en su camino de eterno retroceso,
se aproxima a la noche que, pícara, sonríe.

La tarde se despide,
mientras mi perro, atento,
pretende liberarme de ruidos absolutos.

Puede que piense en ti. No lo sé con certeza.


Carlos Guerrero