marți, 27 martie 2012

Zbuciumând vocea

*
S-au… dus

Frunzele verzi ale primăverii
cu bucuria lor cea mai naivă… și mai naturală
…s-au dus

Cum să aștept să renască din nou
dacă iată că nu mai am frunze
în copacul tomnatic despre care scriu?

Fâlfâie frânte
speranțele naive încă prin a fi liberale,
iluziile prin a fi prozaice, lozincarde sau denaturate,
adevărurile disimulate ce se prefac
în gogoașe înveșmântate cu resturi vegetale,
crisalidă din lichide amare de prin utere
găurite, goale și fără de substanță

Of… falsitatea fărâmițată într-o pădure tăiată
putrezind în parte printre inimi și litere

Of, divinitatea cuvântului simplu prin întuneric, neprotejată,
pe jumătate ștearsă
pentru a nu ajunge a fi din fericire, de tot, crucificată.

Nu mă supără stivele îndrăgostite de verbe,
nici duzinile învălmășite de penițe uscate la vârf
în blestemata și reverberata limbă ținută sechestru în spirit trapens

Deja nu voi mai avea șansa să plâng în tăcere
și nici să prind vreo noemă, anonimă, solidarizată
și fără vreun semn, împrăștiind lumina pe drumuri mari și cărări
Deja nu voi mai apărea niciodată prin transparentă
parte din umbra acelui poem clandestin și disimulat

Deja nu voi renaște orfană
nici mamă, mamă vitregă et magistra
născând versuri și solilocuri sterile

Deja nu voi fi următorul capitol final
al literaturii celei mai deziluzionate și fără vigoare,
exagerată în mod solemn și mediocră
deoarece sunt, astăzi, poet care agonizez fără poezie
și apar semănată printre pagini udate
de uitarea mirositoare fără de fruct, fertilizant sângerând și muțenie,
împotriva abia răsăritei și maltratatei… renăscutei semințe


Poem de Rosa Iglesias, traducere în română de Andrei Langa


*****

AGONIZANDO LA VOZ

Se han ...ido
Las hojas verdes de la primavera
con su alegría más inocente...y más natural
...se han ido

¿ Cómo esperar a que renazcan de nuevo
si ya no me quedan más hojas
en el árbol otoñal del que escribo ?

Aletean rotas
las esperanzas aún aniñadas de ser liberales,
las ilusiones de ser escritores, pancartistas o placebos,
las insinuadas verdades que se están devolviendo
capullo acorazado de broza,
crisálida de hieles amargadas ende úteros
ahuecados, vacíos y hueros

Oh... la falsedad sectarizada en un bosque talado
pudriéndose medio verdad entre corazones y letras

Oh la divinidad de la palabra sencilla a oscuras, indefensa,
medio borrada
para no llegar a ser falazmente, del todo, cristicamente aniquilada

No me cabrán los manojos enamorados de verbos,
ni las docenas amalgamadas de plumas segadas
en la maldita y reverberada lengua clausurada trapense en secuestro

Y ya no tendré más oportunidad de revolverme a llorar en silencio
ni de agredirme vocablo, sin nombre, solidarizado
y sin huella derrochándose luz entre trasiegos y trochas

Ya no seré nunca más al trasluz
parte mortecina de aquel clandestino y solapado poema

Ya no renaceré huérfana
ni mater, madrastra et magistra
pariendo versos y soliloquios estériles

Ya no seré el próximo capítulo final
de la literatura más desilusionada y marchita,
solemnemente exagerada y mediocre

porque ya soy, hoy, y me agonizo poeta sin poesía
y me acontezco sembrada entre páginas llovidas
de olvido fragante sin fruto, fertilizante sangrado y mudez,
contra la incipiente y maltratada... rediviva semilla


Rosa Iglesias

sâmbătă, 3 martie 2012

Splendoarea părăsirii

*
Lingurița de cafea
-unica însoțitoare-
curăță rămășițele
tristeții.

Ai închis ușa și
dusă a fost dimineața.
Chipul casei
rămase înlemnit, înclinat
înspre propria sa singurătate.

Iată că sunt în afara ta,
expulzat, rătăcit,
uitat de ochii tăi.

Zațul cafelei
prezice, în noaptea sa
de dragoste întunecată,
splendoarea părăsirii.


Poem de Perfecto Herrera, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL ESPLENDOR DEL DESAMPARO

La cucharilla de café
- única compañía-
remueve el poso
de la tristeza.

Cerraste la puerta y
Se fue la mañana.
El cuadro de la casa
Se quedó fijo, ladeado
En su propia soledad.

Ya estoy fuera de ti,
Expulsado, perdido,
Olvidado de tus ojos.

El poso del café
Augura, en su noche
De amor sombrío,
El esplendor del desamparo.


Perfecto Herrera

O studentă a citit versurile lui Nazim Hikmet

*
-S-a terminat carbonul și tulburările! – ne-a zis într-o zi toba de tinichea.
Pe vremea trandafirilor, răsete și beția lacrimilor
urmează unui timp de luptă și revoltă, fiica mea.
Precum marea, începe din nou ciclul obscur al acestei ierni:
fiare ce nu pasc în pace, acele vieți nenorocite
care nu văd lumină ziua în amiaza mare, care un vorbesc
prin semnele categorice ale devotamentului împărtășit,
care nu gândesc dinăuntrul rădăcinilor cugetului.
Doar dau cu copita cu neobrăzare în inima ființelor libere.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

UNA ESTUDIANTA HA LLEGIT ELS VERSOS DE NAZIM HIKMET

—S’acabà el carbó i la remolinada! —ens digué un dia el tabal de llauna.
Al temps de les roses, els riures i el jull de les llàgrimes
succeeix un temps de lluita i de revolta, filla meua.
Com la mar, comença de bell nou el cercle fosc d’aquest hivern:
animàlies que no peixen en pau, aquelles vides mancades
que no veuen la llum en ple dia, que no parlen
amb els signes irremeiables de la lleialtat compartida,
que no pensen des dels arrels de la raó.
Només amollen guitzes vergonyants al cor dels éssers lliures.


Pere Bessó
De Els colps de la sal, 2012


*****

UNA ESTUDIANTA HA LEÍDO LOS VERSOS DE NAZIM HIKMET

—Se acabó el carbón y la tolvanera! —nos dijo un día el tambor de hojalata.
Al tiempo de las rosas, las risas y el joyo de las lágrimas
sucede un tiempo de lucha y de revuelta, hija mía.
Como la mar, comienza de nuevo el círculo obscuro de este invierno:
alimañas que no pacen en paz, aquellas vidas menesterosas
que no ven la luz en pleno día, que no hablan
con los signos irremediables de la lealtad compartida,
que no piensan desde las raíces de la razón.
Sólo dan coces vergonzantes en el corazón de los seres libres.


Pere Bessó

joi, 1 martie 2012


Fire de volbură

*
Mâini întinse spre privirile altora,
brațe lungi şi atât de cuminţi,
mâini mari şi mult prea mărturisitoare.

Dacă ai fi reuşit să vorbeşti atunci,
ai fi zis despre preţul pământului,
despre dorinţa de a plivi firele de volbură
întinse peste bulgării grei de țarâna,
în acea vară veche și atât de secetoasă.

Multă lipsă de apă atunci
pe buzele tale subțiri și spuzite…

Nu ar fi fost îndeajuns
nici apa a șapte izvoare,
ca să poată cumva să le umezească.

Cumplită sarcină să recunoști acum
chipul tău ce se acoperă tot mai mult
cu fire firave de volbură.


Andrei Langa


*****

HOJAS DE CAMPANILLA

Manos extendidas hacia otras miradas,
brazos largos y tan obedientes,
manos grandes y muy confesoras.

Si tú pudieras decir algo por entonces,
hablarías sobre el precio de la tierra,
sobre el deseo de cortar las hojas de campanilla
extendidas por encima de los terrones pesados,
en aquel viejo y tan tórrido verano.

Mucha falta de agua por entonces
en tus labios gastados y agrietados…

No habría sido bastante
el agua de los siete manantiales,
para humedecerlas de alguna manera.

Terrible tarea la de reconocer ahora
tu rostro que se cubre más a menudo
con hojas finas de campanilla.


Andrei Langa