vineri, 23 noiembrie 2012


Nori de mare

*
Nori de mare,
fulgerare a timpului.
Pielea ta goală.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa

*****

NUBE MARINA

Nube marina,
relámpago de tiempo.
Tu piel desnuda.


Ana Muela Sopeña

vineri, 25 mai 2012

Și venisei

*
Și venisei la arborele orb
pentru a încrusta flacăra în scoarță,
flacăra azurie într-un trunchi milenar
crescut în pădurea de ceață,
Așa ai crestat un țesut neatins de întuneric
cu stropii unei ploi de jasmin și licurici.
Peste pielea crăpată a buzelor
ai lăsat să cadă picuri de rouă,
rubin sălbatic,
pe când ochii tăi sorbeau un alfabet
de cântece de ciocârlie în iarba verde.
Și, astăzi, îngenunchiat la picioarele tale,
în așteptaea marii sărbători,
aștern fața de masă în inimă
cu un coș de pâine proaspătă
și puțină sare îmbietoare,
iar în mâinile tale pun
arome din poiana tânără
și un ram de gesturi moi.


Poem de Francesc Mompó Valls, traducere în română de Andrei Langa


*****

I VINGUERES

I vingueres a l’arbre orb
per enroscar la flama a l’escorça,
flama blava en tronc mil·lenari
nodrit al bosc de les tenebres,
i com un tel virginal esquinçares la fosca
amb una pluja de gesmil i lluernes.
Sobre la pell seca dels llavis
deixares caure espurnes de reixiu,
carboncle salvatge,
mentre que als ulls se t’abocava un alfabet
d’herba fresca i cants d’alosa.
I jo, avui, als teus peus retut,
amb revol de festa grossa,
pare les tovalles al cor
amb un cistell de pa tendre
i un pessic d’acollidora sal,
i a les mans et pose
aromes de forest novella
i un ram de gestos amatents.


Francesc Mompó Valls


*****

Y LLEGASTE

Y al árbol ciego me llegaste
para enroscar la llama a la corteza,
llama azul en un tronco milenario
alimentado en bosque de tinieblas,
y tal un telo virgen la oscuridad desgarraste
con una lluvia de jazmines y luciérnagas.
Sobre la piel reseca de los labios
dejaste caer chispas de rocío,
carbúnculo salvaje,
mientras a tus ojos se abocaba un alfabeto
de cantos de la alondra en hierba fresca.
Y, hoy, a tus pies rendido,
con revuelo de fiesta grande,
el mantel en el corazón preparo
con un cestillo de pan tierno
y un pellizco de sal acogedora,
y en tus manos dispongo
aromas de floresta nueva
y un ramo de gestos afables.


Francesc Mompó Valls
Traducción del catalán al castellano: Pere Bessó

joi, 24 mai 2012


Respirație deasupra stelei

*
Lui Miguel Íñiguez, aflând de la lumină…

Cuvintele își întreprind traiectul
dincolo de lumină, în penumbră,
și plutesc în norii lor de hârtie
pentru a-ți spune atâtea lucruri
sau pentru aș petrece în spațiu
o viață trăită până la urmă.

Am primit azi
mesajul tău electronic.
Era despre ceva deja cunoscut mie
sau poate doar intuit.

Fratele tău te ocrotea
din altă dimensiune a experienței,
pentru a-ți oferi alt mod de a privi
sau poate mai multe,
pentru a contura surâsuri
în grimasa fertilă a durerii.

Eu pot doar să-ți ofer
compania mea în tăcere,
o respirație peste o stea
care în fiecare noapte
se vrea a fi un semn ludic
a unui suflet ce și-a făcut datoria.

Scop minunat,
o misiune îndeplinită.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

RESPIRACIÓN SOBRE LA ESTRELLA

A Miguel Íñiguez, sabiendo de la luz...

Las palabras realizan su trayecto,
más allá de la luz en la penumbra
y vuelan en sus nubes de papel
para decirte tanto
o para abandonarse en el espacio
de una vida vivida hasta el final.

He recibido hoy
tu correo electrónico.
Era algo conocido ya por mí
o quizás intuido.

Tu hermano te custodia
desde otra dimensión de la experiencia,
para darte otra forma de mirar
o quizás todavía,
para esbozar sonrisas
en el asombro fértil del dolor.

Yo sólo puedo darte
un acompañamiento en el silencio,
una respiración sobre la estrella
que cada noche
será un aviso lúdico
de un alma que alcanzó su cometido.

Propósito maestro,
una misión cumplida.


Ana Muela Sopeña

miercuri, 23 mai 2012

Tablou de cenușă

*Ignoră durerea.
Nu există timp pentru bocete:
Doar lemn pârjolit.

Pere Bessó


E posibil oare să deghizezi cuvintele acolo unde domnește cenușa? Trăim zile surde scriind în caiet; funiginea, fără răgaz, răvășește mantalele noastre. Există oare vreun manual pentru a citi de pe pereți, apoi să te reîntorci la claritatea dicționarelor. Geamuri și uși, ceea ce crepusculul a luat în stăpânire, unghere înfometate de inefabil, furia timpului supurând pești orbi, gropi de gunoi unde se răzlețesc lămpile, beția absurdă a rămășițelor. Vor rămâne, după toate acestea, caiete fără de cimitire, și oftaturi ușoare, fără negei, copii care nu se vor încrede în spini? (Râd, cu adevărat împotriva atâtor țipete. Cu toate că umblă în togă și suflă în cadelniță, nu cred în aceste dureri de oase, nici în falsa esență a atriilor ce ni le-au vândut drept paradisuri ale concordiei. Nu știu dacă într-o zi vom înceta să mai fim imbecili surzi, doar tăcere pentru a muri. Nu știu.)

Cui îi scriu, după toate cele întâmplate, în acest vid de pleoape inutile, pupile amare înfipte în învelișul penumbrei ce le locuiește? Celor care au uitat de zbor, le întorc puterea urii în flăcări, dragostea mea totală, le întorc moina, barele propriilor lor lame. (Noi, iubire, ne naștem pentru dragoste, fie că libertatea o vom plăti cu capul: poate că într-un ungher, în orice ungher, ne vom întâlni cu poemul, cu lumina din spatele umbrelor noastre, dar fericiți de a nu fi sucombat. Fiind încă fugari, claritatea ne aparține, o spune tandrețea ce apare din oglindă, lampa ce arde în drumul călătoriei noastre solitare.)


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
Baratària, 08.V.2012


*****

CUADERNO DE CENIZA

Ignora el dolor.
No hay tiempo para el llanto:
Sólo leña ardida.

Pere Bessó


¿Es posible disfrazar las palabras donde impera la ceniza? Llevamos días sordos escribiendo en el cuaderno; el hollín, sin tregua, aturde nuestras sábanas. ¿Hay algún manual para leer las paredes, volver a la limpidez del diccionario? En ventanas y puertas, el crepúsculo poseso, los colmillos hambrientos de lo indecible, la iracundia del tiempo chorreando peces ciegos, pocillos de escombro donde se enredan las lámparas, la ebriedad absurda del escombro. ¿Habrá, después de todo, cuadernos sin cementerios, y suspiros leves, sin verrugas, niños que no le den crédito a las agujas? (Me río, de verdad ante tanto aullido. Aunque anden escapulario y soplen el incensario, no creo en esos dolores de huesos, ni en la seudo esencia de los atrios que se nos han vendido como paraísos de concordia. No sé si un día dejaremos de ser sordos carneros, sólo silencio para seguir muriendo. No lo sé.)

¿A quién le escribo, después de todo, en este vacío lleno de párpados inútiles, agrias pupilas empozadas en la hiel de la penumbra que los habita? A quienes se olvidaron del vuelo, les devuelvo el poderío del odio en llamas, mi amor total, les devuelvo el fango, las rejas de sus propios cuchillos. (Nosotros, amor, nacimos para el amor, aunque la libertad nos cueste la garganta: quizá en la esquina, en cualquier esquina, nos encontremos con el poema, con la luz detrás de nuestras sombras, pero felices de no haber sucumbido. Aun siendo prófugos, la claridad es nuestra, lo dice la ternura que emerge del espejo, la lámpara que arde en nuestro viaje solitario.)


André Cruchaga
Barataria, 08.V.2012

Apă de colonie

*Din copilărie, mirosul
de la mușchii de prin canaluri, de la lut, de la locuri
și de la extrema violență a învățăturii.

De la mare, ultimul semn
dat de ultimul val împrăștiat
înainte de a se reîntoarce și a ne convinge
de faptul că nu vor fi sirene.

De la noapte, prezența eterică
a unui parfum italian
rămas la modă.

De la corpul tău, aroma
cărții de aventuri
citite din nou; de asemenea însă de la adelfii
dezolate și aflate în flăcări.

Miroase a viață pârjolită.


Poem de Aurora Luque, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul Problme de dublaj, 1982


*****

EAU DE PARFUM

De la infancia, el olor
del musgo en las acequias, del barro, de las moras
y la extrema violencia de aprenderse.

Del mar, la última nota
de la última ola desplegada
antes de regresar y convencernos
de que no habrá sirenas.

De la noche, las leves veladuras
de un perfume italiano
todavía de moda.

De tu cuerpo, el aroma
de libro de aventuras
vuelto a leer; pero también de adelfas
desoladas y ardiendo.

Huele a vida quemada.


Aurora Luque
De "Problemas de doblaje" 1982

Acuarelă

*Există călătorii ce se adaugă culorii vechi a pupilelor.
După ce a vizitat insula Calipso, oare a mai putut Odiseu
să vadă la fel ca înainte? Nu i s-a prins culoarea
precum un vraf ciudat de alge
pe pupilele sale vechi? La fel cum în ridurile
imperceptibile ale pielii
se fosilizeaze săruturi și nepăsări, așa ochii filtrează
linia de peruzea a mării ce leagănă insulele,
meduzele de ametist, albul corăbiilor.
Pielea e magazia memoriei
ca și poemul. Poate că doar niște ochi
de un verde ciudat să deseneze inopinat
și plini de lumină
un arhipelag rătăcit și plin de păduri.


Poem de Aurora Luque, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul Carpe mare, 1996


*****

ACUARELA

Hay viajes que se suman al antiguo color de las pupilas.
Después de ver la isla de Calipso ¿es que acaso Odiseo
volvió a mirar igual? ¿No se fijó un color
como un extraño cúmulo de algas
en sus pupilas viejas? Lo mismo que en los pliegues
mínimos de la piel
se fosilizan besos y desdenes, así los ojos filtran
esa franja turquesa del mar que acuna islas,
medusas de amatista, blancura de navíos.
La piel es vertedero de memoria
lo mismo que el poema. Pero acaso unos ojos
extrañamente verdes de repente dibujen
empapados de luz
un boscoso archipiélago perdido.


Aurora Luque
De "Carpe mare" 1996

Nocturnă

*
Pentru Rosa Buk

Nocturnă, am văzut-o venind,
de la Paris, cu Chagall,
atât de plină de lumină că mă înduioșa
și a rămas mâna mea
modelând-o pe a ei
și ambele amuțiseră
până la lacrimi.

Iată că sună tăcerile,
vastul mozaic al vieții
își expune imaginile,
brațele visează
această îmbrățișare ratată.

Oftez,
adevărata Patrie se află la Paris, Rosa.


Poem de Rossana Arellano, traducere în română de Andrei Langa


*****

NOCTURNA

A Rosa Buk

Nocturna, la vi llegar,
de París, con Chagall,
tan plena de luz que me conmueve
y se quedó mi mano
moldeando la suya
y hasta las lágrimas
enmudecieron.

Ya van hablando los silencios
el gran mosaico de la vida,
expone sus óleos,
los brazos codician
ese abrazo fallido.

Suspiro,
la verdadera Patria está en París, Rosa.


Rossana Arellano

marți, 22 mai 2012


Dinții infernului

*
Te-ai dus în dricul zilei
trecând prin umbra verticală a timpului,
luând cu sine sângele meu ce-ți plângea pe buze,
uitând că pe gâtul meu alb
lăsasei imprimată pentru totdeauna
amprenta dinților infernului.


Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa


*****

LOS DIENTES DEL INFIERNO

Te fuiste al mediodía
atravesado por la sombra vertical del tiempo,
llevándote mi sangre llorando en tus labios,
olvidando que en mi cuello blanco
dejabas marcada para siempre
la huella de los dientes del infierno.


Mercedes Ridocci

duminică, 13 mai 2012

Mă doare aerul

*
Mă doare aerul ce îmi înfășoară corpul
și-mi lasă absența ta în piele

Absență ce-mi așează visele în luminile agonice
ale vechilor felinare

Lăsând în mine durerea nuferilor morți

Mă mâhnește tare tandrețea când îmi șoptește la ureche
iar tu te ascunzi în umbră

Umbre care macină liniștea dimineților rănindu-mă
când adorm păsările

Și mă mușcă…
mă mușcă cu forță ceața unde te ascunzi
întinzând o dură pânză de păiangen ce mă apasă


Poem de Carmen Parra, traducere în română de Andrei Langa


*****

ME DUELE EL AIRE

Me duele el aire que se enrosca a mi cuerpo
y deja en mí piel tu ausencia

Ausencia que cuelga mis sueños en las luces agónicas
de las viejas farolas

Dejando dentro de mí el dolor de los nenúfares muertos

Me lastima sin piedad la ternura cuando me habla al oído
y tu te ocultas en sombras

Sombras que quiebran la quietud de las madrugadas hiriéndome
cuando duermen los pájaros

Y me muerde ….
me muerde con fuerza la niebla donde te escondes
dejando una fuerte tela de araña que me apresa


Carmen Parra

marți, 8 mai 2012

Înflorește pe neașteptate

*
Pe geamul de dincolo
crește iedera
cu compasul nocturn
al ploii într-un cvadrant
acoperit cu roșu

gândurile se rețin
între tufe de urzici
în sonul lunii desfăcându-se
ca o floare de nesomn
prin timpanele
unui poem de negură

motivele mărilor
mângâierile oaselor lor
orbesc obscuritatea umbrei mele

alerg pe canavaua
de versuri căzute în carne

o femeie și un cuvânt
se rotesc împreună și se apropie
în momentul impactului

când înflorește pe neașteptate
un dialect într-o colivie.


Poem de Montserrat Martínez, traducere în română de Andrei Langa


*****

FLORECE REPENTINO

En la ventana del otro lado
crece la hiedra
con el compás nocturno
de la lluvia en un cuadrante
ataviado de rojo

los pensamientos se demoran
en un brote de ortiga
en el sonido de la luna abriéndose
como una flor de insomnio
entre los témpanos
de un poema de niebla

los motivos de los mares
las caricias de sus huesos
ciegan la oscuridad de mi sombra

corro por atajos
de versos caídos en la carne

una mujer y una palabra
se rondan y se acercan
en el tiempo del impacto

cuando florece repentino
un dialecto en una jaula.


Montserrat Martínez

luni, 7 mai 2012

Sfântul Iulian

*We are the surviving seeds
Of the Sower,
Escaped and unharmed,
Tossed and shaken,
Shaped and chiselled
By the wild wind.
Raymond Grech, The Surviving Seeds

Of the thirsty lonely sailor in his shell
George Gregory Buttigieg, Lost at sea


Lumea devorează pleoapele noastre
ce supraviețuiesc dincolo de vise,
semințe din semănătorul trandafirului
pe care le mestecă noaptea,
peisaj pe care îl retrăim într-un poem din exil
în stilul lui d'Hélene Dorion
așezată pe maluril mării,
însă fără ca să-și trădeze statura:
voi zice prietenului meu că abia dacă mai rememorez
frunzele de dafin încolăcite la orizont,
cel care a plutit, acum da, într-o barcă de Cohen
pentru a vindeca melancolia păsărilor
de pe sârmă, când scapără spărturile
și se împrăștie dârele pietrelor aruncate
în mijlocul așchiilor dintre secole,
subțiatic, salvat, fără răni,
ales între cap și pajură,
modelat și șlefuit de vântul sălbatic.
Căută apa,
marginea imaginii ce revine,
și din nou se prinse de noi.
Își aminti de voioșia locului lovit de val:
acolo deasemenea locuia lumina.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

SAINT JULIAN

We are the surviving seeds
Of the Sower,
Escaped and unharmed,
Tossed and shaken,
Shaped and chiselled
By the wild wind.
Raymond Grech, The Surviving Seeds

Of the thirsty lonely sailor in his shell
George Gregory Buttigieg, Lost at sea



El món devora les nostres parpelles
que sobreviuen al dellà dels somnis,
llavors del sembrador de la rosa
que mastega la nit,
paisatge que revivim en un poema d'exili
a la manera d'Hélène Dorion
asseguda a vora del mar,
però refractària del tot al refet:
vés a dir al meu amic que encara recorde
les fulles de llorer enrotllades a l'horitzó,
que flote, ara sí, en un saltiró de Cohen
per a guarir la melangia dels ocells
del filferro, quan esclaten les cletxes
i es perden els solcs de les pedres gitades
al bell mig dels esquinçalls dels segles,
esmunyit, escapat, il•lés,
jugat a cara o creu,
modelat i cisellat pel vent salvatge.
Cerque l'aigua,
la riba de la imatge que retorna,
i de nou es penja de nosaltres.
Recorde la joia del lloc que renta l'ona:
També enllà habitava la llum.


Pere Bessó
De El Quadern de Malta, 2006


*****

SAINT JULIAN

We are the surviving seeds
Of the Sower,
Escaped and unharmed,
Tossed and shaken,
Shaped and chiselled
By the wild wind.
Raymond Grech, The Surviving Seeds

Of the thirsty lonely sailor in his shell
George Gregory Buttigieg, Lost at sea



El mundo devora nuestros párpados
que sobreviven más allá de los sueños,
semillas del sembrador de la rosa
que mastica la noche,
paisaje que revivimos en un poema de exilio
a la manera d'Hélene Dorion
sentada a orillas del mar,
pero refractaria del todo al rehecho:
ve a decirle a mi amigo que aún recuerdo
las hojas de laurel enrolladas en el horizonte,
que floto, ahora sí, en un brinco de Cohen
para sanar la melancolía de los pájaros
del alambre, cuando estallan las rendijas
y se pierden los surcos de las piedras lanzadas
en medio de los jirones de los siglos,
escurrido, escapado, ileso,
jugado a cara o cruz,
modelado y cincelado por el viento salvaje.
Busco el agua,
la orilla de la imagen que regresa,
y de nuevo se cuelga de nosotros.
Recuerdo el gozo del lugar que enjuaga la ola:
También allá habitaba la luz.


Pere Bessó
De El Cuaderno de Malta, 2006

Semn de întrebare

*
Agasantă această entitate nocivă
ce posedă puteri absolut involutive:
vine și apoi ne lasă, vine și pleacă de aici,
se ascunde undeva unde nu o va găsi nimeni,
făcând naveta indetectabilă de una singură
între semnele mari de întrebare
(ea însăși fiind un semn de întrebare!),
în trecere luând cu sine și pe cineva dintre noi.


Andrei Langa


*****

SIGNO DE INTERROGACIÓN

Horripilante esta entidad perniciosa
que posea poderes absolutamente involutivos:
viene y luego nos deja, viene y se va de aquí,
se mete en algun sitio donde nadie va a encontrarla,
haciendo un camino indetectable de ida y vuelta
entre los grandes signos de interrogación
(¡ella misma siendo un signo de interrogación!),
de paso llevando consigo y a alguien de nosotros.


Andrei Langa

marți, 27 martie 2012

Zbuciumând vocea

*
S-au… dus

Frunzele verzi ale primăverii
cu bucuria lor cea mai naivă… și mai naturală
…s-au dus

Cum să aștept să renască din nou
dacă iată că nu mai am frunze
în copacul tomnatic despre care scriu?

Fâlfâie frânte
speranțele naive încă prin a fi liberale,
iluziile prin a fi prozaice, lozincarde sau denaturate,
adevărurile disimulate ce se prefac
în gogoașe înveșmântate cu resturi vegetale,
crisalidă din lichide amare de prin utere
găurite, goale și fără de substanță

Of… falsitatea fărâmițată într-o pădure tăiată
putrezind în parte printre inimi și litere

Of, divinitatea cuvântului simplu prin întuneric, neprotejată,
pe jumătate ștearsă
pentru a nu ajunge a fi din fericire, de tot, crucificată.

Nu mă supără stivele îndrăgostite de verbe,
nici duzinile învălmășite de penițe uscate la vârf
în blestemata și reverberata limbă ținută sechestru în spirit trapens

Deja nu voi mai avea șansa să plâng în tăcere
și nici să prind vreo noemă, anonimă, solidarizată
și fără vreun semn, împrăștiind lumina pe drumuri mari și cărări
Deja nu voi mai apărea niciodată prin transparentă
parte din umbra acelui poem clandestin și disimulat

Deja nu voi renaște orfană
nici mamă, mamă vitregă et magistra
născând versuri și solilocuri sterile

Deja nu voi fi următorul capitol final
al literaturii celei mai deziluzionate și fără vigoare,
exagerată în mod solemn și mediocră
deoarece sunt, astăzi, poet care agonizez fără poezie
și apar semănată printre pagini udate
de uitarea mirositoare fără de fruct, fertilizant sângerând și muțenie,
împotriva abia răsăritei și maltratatei… renăscutei semințe


Poem de Rosa Iglesias, traducere în română de Andrei Langa


*****

AGONIZANDO LA VOZ

Se han ...ido
Las hojas verdes de la primavera
con su alegría más inocente...y más natural
...se han ido

¿ Cómo esperar a que renazcan de nuevo
si ya no me quedan más hojas
en el árbol otoñal del que escribo ?

Aletean rotas
las esperanzas aún aniñadas de ser liberales,
las ilusiones de ser escritores, pancartistas o placebos,
las insinuadas verdades que se están devolviendo
capullo acorazado de broza,
crisálida de hieles amargadas ende úteros
ahuecados, vacíos y hueros

Oh... la falsedad sectarizada en un bosque talado
pudriéndose medio verdad entre corazones y letras

Oh la divinidad de la palabra sencilla a oscuras, indefensa,
medio borrada
para no llegar a ser falazmente, del todo, cristicamente aniquilada

No me cabrán los manojos enamorados de verbos,
ni las docenas amalgamadas de plumas segadas
en la maldita y reverberada lengua clausurada trapense en secuestro

Y ya no tendré más oportunidad de revolverme a llorar en silencio
ni de agredirme vocablo, sin nombre, solidarizado
y sin huella derrochándose luz entre trasiegos y trochas

Ya no seré nunca más al trasluz
parte mortecina de aquel clandestino y solapado poema

Ya no renaceré huérfana
ni mater, madrastra et magistra
pariendo versos y soliloquios estériles

Ya no seré el próximo capítulo final
de la literatura más desilusionada y marchita,
solemnemente exagerada y mediocre

porque ya soy, hoy, y me agonizo poeta sin poesía
y me acontezco sembrada entre páginas llovidas
de olvido fragante sin fruto, fertilizante sangrado y mudez,
contra la incipiente y maltratada... rediviva semilla


Rosa Iglesias

sâmbătă, 3 martie 2012

Splendoarea părăsirii

*
Lingurița de cafea
-unica însoțitoare-
curăță rămășițele
tristeții.

Ai închis ușa și
dusă a fost dimineața.
Chipul casei
rămase înlemnit, înclinat
înspre propria sa singurătate.

Iată că sunt în afara ta,
expulzat, rătăcit,
uitat de ochii tăi.

Zațul cafelei
prezice, în noaptea sa
de dragoste întunecată,
splendoarea părăsirii.


Poem de Perfecto Herrera, traducere în română de Andrei Langa


*****

EL ESPLENDOR DEL DESAMPARO

La cucharilla de café
- única compañía-
remueve el poso
de la tristeza.

Cerraste la puerta y
Se fue la mañana.
El cuadro de la casa
Se quedó fijo, ladeado
En su propia soledad.

Ya estoy fuera de ti,
Expulsado, perdido,
Olvidado de tus ojos.

El poso del café
Augura, en su noche
De amor sombrío,
El esplendor del desamparo.


Perfecto Herrera

O studentă a citit versurile lui Nazim Hikmet

*
-S-a terminat carbonul și tulburările! – ne-a zis într-o zi toba de tinichea.
Pe vremea trandafirilor, răsete și beția lacrimilor
urmează unui timp de luptă și revoltă, fiica mea.
Precum marea, începe din nou ciclul obscur al acestei ierni:
fiare ce nu pasc în pace, acele vieți nenorocite
care nu văd lumină ziua în amiaza mare, care un vorbesc
prin semnele categorice ale devotamentului împărtășit,
care nu gândesc dinăuntrul rădăcinilor cugetului.
Doar dau cu copita cu neobrăzare în inima ființelor libere.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

UNA ESTUDIANTA HA LLEGIT ELS VERSOS DE NAZIM HIKMET

—S’acabà el carbó i la remolinada! —ens digué un dia el tabal de llauna.
Al temps de les roses, els riures i el jull de les llàgrimes
succeeix un temps de lluita i de revolta, filla meua.
Com la mar, comença de bell nou el cercle fosc d’aquest hivern:
animàlies que no peixen en pau, aquelles vides mancades
que no veuen la llum en ple dia, que no parlen
amb els signes irremeiables de la lleialtat compartida,
que no pensen des dels arrels de la raó.
Només amollen guitzes vergonyants al cor dels éssers lliures.


Pere Bessó
De Els colps de la sal, 2012


*****

UNA ESTUDIANTA HA LEÍDO LOS VERSOS DE NAZIM HIKMET

—Se acabó el carbón y la tolvanera! —nos dijo un día el tambor de hojalata.
Al tiempo de las rosas, las risas y el joyo de las lágrimas
sucede un tiempo de lucha y de revuelta, hija mía.
Como la mar, comienza de nuevo el círculo obscuro de este invierno:
alimañas que no pacen en paz, aquellas vidas menesterosas
que no ven la luz en pleno día, que no hablan
con los signos irremediables de la lealtad compartida,
que no piensan desde las raíces de la razón.
Sólo dan coces vergonzantes en el corazón de los seres libres.


Pere Bessó

joi, 1 martie 2012


Fire de volbură

*
Mâini întinse spre privirile altora,
brațe lungi şi atât de cuminţi,
mâini mari şi mult prea mărturisitoare.

Dacă ai fi reuşit să vorbeşti atunci,
ai fi zis despre preţul pământului,
despre dorinţa de a plivi firele de volbură
întinse peste bulgării grei de țarâna,
în acea vară veche și atât de secetoasă.

Multă lipsă de apă atunci
pe buzele tale subțiri și spuzite…

Nu ar fi fost îndeajuns
nici apa a șapte izvoare,
ca să poată cumva să le umezească.

Cumplită sarcină să recunoști acum
chipul tău ce se acoperă tot mai mult
cu fire firave de volbură.


Andrei Langa


*****

HOJAS DE CAMPANILLA

Manos extendidas hacia otras miradas,
brazos largos y tan obedientes,
manos grandes y muy confesoras.

Si tú pudieras decir algo por entonces,
hablarías sobre el precio de la tierra,
sobre el deseo de cortar las hojas de campanilla
extendidas por encima de los terrones pesados,
en aquel viejo y tan tórrido verano.

Mucha falta de agua por entonces
en tus labios gastados y agrietados…

No habría sido bastante
el agua de los siete manantiales,
para humedecerlas de alguna manera.

Terrible tarea la de reconocer ahora
tu rostro que se cubre más a menudo
con hojas finas de campanilla.


Andrei Langa

vineri, 24 februarie 2012


E aleanul

*
Rămâi a fi o femeie Super Fly.
Gwen Stephani


Aceste ciudate împerecheri, unde fiecare în sine își dorește spre final puțină neliniște spre a fi creditată unul la altul. Trecere anilor golește în tăcere amprentele atașamentului. Așa precum râsetul fals al ploii accentuează uzura umerilor aplecați, o nouă naștere fiduciară. Firele lungi de păr fac să fie reconsiderat mitul despre sirenele ce au corpul jumătate pește, altă jumătate femeie super fly. Pentru noi nu există, oricum, nici un singur moment de odihnă, un mod amânat de pornire, într-un fel oarecare abandonare prin acord mutual. Nici nu încercăm să recuperăm arheologia de înțelegere parțială a Altora. Nu căutăm tatuajele femeii în satinul alb al dimineții, ne conformăm cu transpirația actului sexual neprevăzut de pe scărița de incendiu a sutienului ei. Lipsă de stil în a rătăci vesmintele vechi a autostimei în lăzi, pe care cineva a mâzgălit numele tău, ca și când s-ar fi înnegrit alcoolul singurătății pe salteaua de lână nenaturală, în partea situată mai sus de coapsă. Pasul discret are loc în cuvântul omis. Iar după atâția ani nu mai e un soi de ploaie, un ghem de brațe încrucișate, ceva asemănător unui țipături înfundate ce vrea să spună: Nu pot suporta lipsa ta, mai acută decât condamnarea paielor și a ochilor de semințe pe suprafața sticlei. Nu ne sunt proprii corpurile fragile și nici cele splendide. Nu posedăm zăpadă, alfabetul profitorilor, suferința, rutina. Nici elegii sângerânde din fiecare rană și nici dulceața de pe urmă a despărțirii. Niciodată privirea noastră nu a fost tihnă încinsă de muzica azurie în locuință, o ascensiune aventuroasă prin zidurile de lemn și crăpăturile din acoperiș, absență abia perceptibilă a becului ce sfârâie. Și nu e nimic în absolut în acest oraș de insomnii, o ploaie improvizată de iarnă între noi. Nici istoria de umbre indescifrabile, chipuri ce se cer în a numi nostalgia. Acum suntem doar două voci ce se sting în abis, până în punctul care aici se revelează, e fără îndoială ceea ce aici se lasă.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
De La pols de la sal, 2012


*****

ÉS ANHEL

Continues sent una fembra Super Fly.
Gwen Stephani


Aquests acoblaments estranys en què alcapdavall cadascú desitja de la seua banda el rònec neguit que l’un paga a l’altre. Els anys buiden les empremtes de la volença en silenci. Com en la falsa rialla de la pluja que eixampla el frec dels muscles repelats, un nou naixement fiduciari. Els cabells llargs capgiren el mite de les sirenes esdevingudes meitat peix, meitat fembra super fly. Per a nosaltres no hi ha, però, cap mena d’interrupció, cap mena de començ sojornat, cap mena d’abandó per acord mutu. Tampoc no mirem de recobrar l’arqueologia facilitària dels Altres. No busquem els tatuatges de la dona en el blanc setí de la matinada, ens conformem amb l’exsudació del sexe fortuït en l’escaleta d’incendis del seu subjectador. Cap estil en la pèrdua de la roba vella de l’autoestima en caixes, on algú ha gargotejat el teu nom, com si enfosquira l’alcohol de la soledat al matalàs de llana borda, en la taca oberta del teu engonal. El pas secret s’esdevé en la paraula esborrada. I després de tants anys ni tan sols és ja una mena de pluja, una mena de braços en creu, una mena de critet ofegat que volguera significar: No puc estar-me’n sense tu, per bé que la condemna dels rostolls i ulls de llavors damunt del vidre. Mai no semblàrem cossos fràgils ni esplendorosos. No posseïem la neu, el sil•labari de panteixos, sofriment, rutina. Ni elegies dessagnades en cada colp ni esperàvem la dolçor darrera del comiat. Mai la nostra mirada no fou la quietud encesa per la música blava a la cambra, una ascensió atzarosa a través dels murs de fusta i de les esquerdes al sostre, l'absència menuda de la bombeta que taral•leja. I no és ben bé això en aquesta ciutat d’insomnis, una improvisada pluja d’hivern entre nosaltres. Cap història d’ombres indesxifrables, els rostres que es volen per a nomenar-hi la nostàlgia. Només som ara dues veus que minven al buit, fins al punt que el que s’hi revela, es justament el que s’hi deixa.


Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012


*****

ES ANHELO

Sigues siendo una hembra Super Fly.
Gwen Stephani


Estos extraños acoplamientos en que al cabo cada quien desea por su lado el escaso desasosiego que uno paga al otro. Los años vacían las huellas de la querencia en silencio. Como en la risa falsa de la lluvia que ensancha el roce de los hombros repelados, un nuevo nacimiento fiduciario. Los cabellos largos dan la vuelta al mito de las sirenas vueltas mitad pez, mitad hembra super fly. Para nosotros no hay, sin embargo, interrupción de ninguna clase, manera alguna de comienzo aplazado, en modo alguno abandono por mutuo acuerdo. Tampoco tratamos de recuperar la arqueología de corto entendimiento de los Otros. No buscamos los tatuajes de la mujer en el blanco satén de la madrugada, nos conformamos con la exudación del sexo fortuito en la escalerilla de incendios de su sujetador. Falta de estilo en la pérdida de la ropa vieja de la autoestima en cajas, en donde alguien ha garabateado tu nombre, como si obscureciera el alcohol de la soledad en el colchón de lana borde, en la mancha abierta de tu ingle. El paso sigiloso sucede en la palabra borrada. Y después de tantos años ni siquiera es ya una especie de lluvia, una suerte de brazos en cruz, algo parecido a un gritito ahogado que querría significar: No puedo aguantar sin ti, por más que la condena de los rastrojos y ojos de semillas sobre el vidrio. Nunca parecimos cuerpos frágiles ni esplendorosos. No poseíamos la nieve, el silabario de jadeos, sufrimiento, rutina. Ni elegías desangradas en cada golpe ni esperábamos el dulzor último de la despedida. Nunca nuestra mirada fue la quietud encendida por la música azul en la habitación, una ascensión azarosa a través de los muros de madera y de las grietas del techo, la ausencia menuda de la bombilla que tararea. Y no es eso en absoluto en esta ciudad de insomnios, una improvisada lluvia de invierno entre nosotros. Ninguna historia de sombras indescifrables, los rostros que se quieren para nombrar la nostalgia. Ahora sólo somos dos voces que menguan en el vacío, hasta el punto que lo que acá se revela, es precisamente lo que acá se deja.


Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012

Visul revăzut

*
Stingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,
spunând “noapte bună” patului și scaunului orb,
cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnă
și se obstinează să se relaxeze în îmbrățișările lor.

Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,
călătorești cu ea într-un vis ce dispare spre dimineața,
luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor ireale
și un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinile de lut.


Andrei Langa


*****

EL SUEÑO REVISITADO

Apagas la vela cada tarde, besas la oscuridad,
diciendo “buenas noches” a la cama y a la silla ciega,
los únicos que sostienen tu cuerpo cuando este pide descanso
y persiste en relajarse solo en sus abrazos.

La noche inerte te desanima, viene por todos los lados,
viajas con ella en un sueño que desaparece por la mañana,
llevando consigo árboles cansados de sus ramas irreales
y a un individuo canijo perdido entre los troncos de barro.


Andrei Langa

marți, 21 februarie 2012


Seminția ruinei

*
Nimic mai gol
decât placa principală a unui calculator ce a cedat.
Nimic și, totuși, continuă să sufere memoria
sau această încrucișare confuză a metalului,
adesea atât de neobișnuită.
Cunoaște-va, ziceau, senzația dezolării
prin penetrarea prolixă și întrebarea înăbușită de la naștere.
Aici ai ceremonia cuantică
a unei vertebre de cupru, neputincioasă, hemolizată.

Ciudat locaș pentru verdictul tăios
de retezare a părului ființei
în pupila nemișcată a unui examinator atent.
Adică, nu există erezie pe sticlă
pentru obiectivitate electrolitică,
nici cation care să nu aibă obișnuința, să moară la limită.

Mi s-au împotmolit pașii, monologul și de asemenea
adolescența
ce mereu o creezi, să fie spirală. Inclusiv, să menționezi trilobatul
în epigraful transcris din lexicul binar.
Abia dacă îmi amintesc de tastatură, de copilărie,
și, de câteva zile, de liturghia
tuturor tangențelor, despuindu-mă.

Ciudată, da, seminția nepieritoare a ruinii
ignorând ghilotina. Nimic, naufragiul,
nici algoritmul plat al maladiei Alzheimer.


Poem de Pilar Iglesias de la Torre, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Bisectoare pentru un interior", 2006


*****

LA ESTIRPE DE LA RUINA

Nada tan desnudo
como la placa base de un ordenador rendido.
Nada y, sin embargo, permanece a la intemperie la reseña
o esa encrucijada inextricable del metal,
a menudo, tan insólita.
Conoceré, decían, el tacto de la desolación
en su empapar prolijo y la pregunta extinta al nacimiento.
He aquí la ceremonia cuántica
de una vértebra de cobre, exangüe, hemolizada.

Extraño dormitorio el veredicto inquebrantable
de la depilación del ser
en la midriasis quieta de un alambique experto.
Porque, no hay herejía en vidrio
para la objetividad electrolítica,
ni catión que no acostumbre, a morir el límite.

Se me acabaron los pasos, el monólogo y también,
la adolescencia
que siempre crees, sea la espiral. Incluso, mencionar el trébol
en el epígrafe transcrito del léxico binario.
Apenas si recuerdo del teclado, la niñez,
y hace días de la liturgia en fa
de todas las tangentes, desvistiéndome.

Extraña, sí, la estirpe inextinguible de la ruina
dando pie a la cizalla. Nada, el naufragio,
ni el lívido algoritmo del Alzheimer.


Pilar Iglesias de la Torre
Del libro "BISECTRIZ PARA UN ADENTRO", 2006

luni, 20 februarie 2012

Pe buzele tale

*
Pe buzele tale
cuvântul sigilat;
pe ale mele,
frivolitatea,
versul codificat,
visul continuu,
iute de picior;
iar în mâinile noastre,
lanțurile timpului,
moștenire a anilor,
sculptată cu multă migală
între piatră și daltă.


Poem de Joana Navarro, traducere în română de Andrei Langa


*****

ALS TEUS LLAVIS

Als teus llavis,
la paraula lacrada;
als meus
la lleugeresa,
el vers encriptat,
el somni indeleble
de peus alat;
i a les nostres mans,
les cadenes del temps,
l'herència dels anys
escolpida a consciència
entre pedra i cisell.


Joana Navarro


*****

EN TUS LABIOS

En tus labios
la palabra lacrada;
en los míos,
la ligereza,
el verso encriptado,
el sueño indeleble
de pies alado;
y en nuestras manos,
las cadenas del tiempo,
la herencia de los años,
esculpida a conciencia
entre piedra y cincel.


Joana Navarro

joi, 16 februarie 2012


Orașul toamnei

*
Te iubesc,
culoare de trandafir în toamnă
Betül Tariman

Aripa cunoaște tristețea norilor de mătase,
puful păsărilor ce-și au cuibul în duzii
de pe strada durerii.
Știe de furtuna de umbre și de vârtejul apelor,
ovalul oglinzii umflate de febra aurorii,
mercurul tuturor devierilor termometrului
iubirilor vechi.
Tristețea: “Pe fața morții se vede totul“
Ochii mei s-au scaldat în ai tăi,
sângele meu s-a mutat în inima ta,
dar nicicând lumina nu-mi va ajunge la beznă.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA CIUTAT DE LA TARDOR

Et vull
color de rosa en la tardor
Betül Tariman

Coneix l’ala la tristesa dels núvols de seda,
les fulles dels ocells que niuen a les moreres
de l’avinguda del dolor.
Sap de la tempesta i el devessall de les aigües
l’aiguavessant de l’espill bombejat per la febre de l’alba,
l’argent viu de tots els desvaris del termòmetre
dels amors vells.
La tristesa: “en la cara de la mort tot es veu”
Els meus ulls s’han rentat en els teus
La meua sang s’ha mudat al teu cor,
però mai no m’arribarà la llum a la boira.

Pere Bessó
De "Aigües turques", 2010


*****

LA CIUDAD DEL OTOÑO

Te quiero
color de rosa en el otoño
Betül Tariman

Conoce el ala la tristeza de las nubes de seda,
las hojas de los pájaros que anidan en las moreras
de la avenida del dolor.
Sabe de la tormenta de sombras y el turbión de las aguas,
la ladera del espejo bombeado por la fiebre del alba,
el mercurio de todos los desvaríos del termómetro
de los amores viejos.
La tristeza: “En la cara de la muerte todo se ve”
Mis ojos se han lavado en los tuyos
Mi sangre se ha mudado a tu corazón,
pero nunca me llegará la luz a la niebla.


Pere Bessó
Aigües turques

Adjectivele dau târcoale

*
Lui Pere Bessó, părtaș în ale cuvântului. Mulți Ani Fericiți, prietene…

Adjectivele dau târcoale
orașelor fără de denumiri și trecut,
pronumele se apără prin ceață,
articolele vorbesc
din incertitudinea nimicului,
sunt substantive albe prin ceață
ce fac poeme fără de final.

Adverbele murmură tainele
pe care verbele nu le pot exprima.

În prepoziții
cuvintele se ascund
de nisip, noroi și mocirlă,
printre conjuncții trece timpul
iar în interjecțiile spațiului
se perindă acest februarie tăcut…


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

LOS ADJETIVOS RUEDAN

A Pere Bessó, aliado en la palabra. Feliz Cumpleaños, amigo...

Los adjetivos ruedan
por ciudades sin nombre ni pasado,
los pronombres se amparan en la niebla,
los artículos hablan
de la incertidumbre de la nada,
hay sustantivos blancos en la bruma
que construyen poemas sin final.

Los adverbios susurran los secretos
que los verbos no pueden expresar.

En las preposiciones
las palabras
se esconden de la arena, barro y lodo,
entre las conjunciones pasa el tiempo
y en las interjecciones del espacio
transcurre este febrero silencioso...


Ana Muela Sopeña

marți, 14 februarie 2012


Wislawa Szymborska - De vorbă cu o piatră

*
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Vreau să pătrund în interiorul tău,
să arunc o privire,
să te respir.

-Pleacă, - zice piatra,
Sunt închisă ermetic pe dinăuntru.
Inclusiv, făcută bucăți,
aș fi bucata închisă pe dinăuntru,
Inclusiv, făcută praf,
aș fi praful închis pe dinăuntru.

Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Vin dintr-o simplă curiozitate.
Doar viața permite să o satisfaci.
Voiam să mă plimb prin palatele tale,
iar apoi să vizitez o frunză și un strop de apă.
Am timp puțin.
Faptul că sunt muritor ar trebui să te înmoaie.

-Sunt de piatră, - zice piatra, -
Imposibil e să-mi perturbezi sobrietatea.
Pleacă,
nu dispun de mușchi faciali.
Bat în poarta unei pietre.
Sunt eu, lăsă-mă să intru.
Mi s-a spus că ții sub cheie săli enorme și pustii,
nevăzute de nimeni și frumoase în van,
mute, unde nu a călcat picior de om.
Recunoaște: nici tu nu ai știut de asta.

-Săli enorme și goale, - zice piatra, -
Însă nu există spațiu disponibil.
Frumoase, se poate întâmpla, dar nu pentru plăcerea
limitatelor tale simțuri.
Poți să mă vezi dar niciodată nu ai să mă probezi.
Suprafața mea te acceptă,
însă interiorul îți întoarce spatele.

Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Nu caut în tine un refugiu pentru eternitate.
Nu sunt un nenorocit.
Nu mă consider un boschetar.
Lumea mea merită reîntoarcerea.
Vreau să intru și apoi să ies cu mâinile goale.
Faptul de a mă afla în tine
se va limita la cuvintele proprii
în care nimeni nu o să creadă.

-Nu vei întra, - zice piatra, -
Îți lipsește simțul participării.
Și nu există un alt simț ce poate să-l înlocuiască.
Nici chiar ochii tai atotvăzători
nu te vor ajuta dacă nu ești capabil pe participare.
Nu vei intra; simțul acesta, în tine, e doar un vis,
intenție slabă, fantezie vagă.

Bat în poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Nu pot să aștept secole la rând
pentru a intra în pereții tăi.

-Dacă nu crezi în cuvintele mele, - zice piatra, -
adresează-te frunzei, care o să-ți spună ce am zis și eu,
sau apelează la picătura de apă, ce-ți va vorbi ca și frunza.
Întreabă de asemenea un fir de păr de pe cap.
Sunt pe punctul să râd în hohote,
să râd așa cum natura nu îmi permite să râd.

Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.

-Nu am poartă, spune piatra.


Poem de Wislawa Szymborska, traducere în română de Andrei Langa


*****

CONVERSACIÓN CON UNA PIEDRA

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
Quiero penetrar en tu interior,
echar un vistazo,
respirarte.

-Vete -dice la piedra-.
Estoy herméticamente cerrada.
Incluso hecha añicos,
sería añicos cerrados.
Incluso hecha polvo,
sería polvo cerrado.

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
Vengo por mera curiosidad.
Sólo la vida permite satisfacerla.
Quisiera pasearme por tu palacio,
y luego visitar una hoja y una gota de agua.
No me queda mucho tiempo.
Mi mortalidad debería ablandarte.

-Soy de piedra –dice la piedra-
Imposible perturbar mi seriedad.
Vete,
no tengo músculos risorios.
Llamo a la puerta de una piedra.
Soy yo, déjame entrar.
Me han dicho que encierras salas enormes y vacías,
nunca vistas y bellas en vano,
mudas, donde nunca han retumbado los pasos de nadie.
Confiésalo: ni tú misma lo sabías.

-Salas enormes y vacías –dice la piedra-.
Pero no hay espacio disponible.
Bellas, quizá, pero no para el gusto
de tus limitados sentidos.
Puedes verme pero nunca catarme.
Mi superficie te da la cara,
pero mi interior te vuelve la espalda.

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
En ti no busco refugio para la eternidad.
No soy desdichado.
Ni carezco de techo.
Mi mundo merece el regreso.
Quiero entrar y salir con las manos vacías.
La prueba de haber estado en ti
se limitará a mis palabras
en las que nadie creerá.

-No entrarás –dice la piedra-.
Te falta el sentido de la participación.
Y no existe otro sentido que pueda sustituirlo.
Incluso la vista omnividente
te resultará inútil si eres incapaz de participar.
No entrarás; ese sentido, en ti, es sólo deseo,
mero intento, vaga fantasía.

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
No puedo esperar mil siglos
para entrar en tus paredes.

-Si no crees en mis palabras –dice la piedra-,
acude a la hoja, que te dirá lo mismo que yo,
o a la gota de agua, que te dirá lo mismo que la hoja.
Pregunta también a un cabello de tu cabeza.
Estoy a punto de reír a carcajadas,
de reír como mi naturaleza me impide reír.

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.

-No tengo puerta –dice la piedra.


Wislawa Szymborska
Traducción al español: Aber A. Murcia


*****

ROZMOWA Z KAMIENIEM

Pukam do drzwi kamienia.
- to ja wpuść mnie.
Chcę wejść do twojego wnętrza,
Rozejrzeć się dokoła,
Nabrać ciebie jak tchu.

- odejdź- mówi kamień.-
jestem szczelnie zamknięty.
Nawet rozbite na części
Będziemy szczelnie zamknięte.
Nawet starte na piasek
Nie wpuścimy nikogo.

Pukam do drzwi kamienia.
- to ja wpuść mnie
przychodzę z ciekawości czystej.
Życie jest dla niej jedyna okazją.
Zamierzam przejść się po twoim placu,
A potem jeszcze zwiedzić liść i kroplę wody.
Niewiele czasu na to wszystko mam.
Moja śmiertelność powinna cię wzruszyć.

-jestem z kamienia - mówi kamień-
i z konieczności musze zachować powagę.
Odejdź stąd.
Nie mam mięsni śmiechu.

Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
Słyszałam, że są w tobie wielkie puste sale,
Nie oglądane, piękne nadaremnie,
Głuche, bez echa czyichkolwiek kroków.
Przyznaj, że sam niedużo o tym wiesz.

-wielkie i puste sale- mówi kamień-
ale w nich miejsca nie ma.
Piękne, być może, ale poza gustem
Twoich ubogich zmysłów.
Możesz mnie poznać, nie zaznasz mnie nigdy.
Całą powierzchnią zwracam się ku tobie,
A całym wnętrzem leżę odwrócony.

Pukam do drzwi kamienia.
-twoja wpuść mnie.
Nie szukam w tobie przytułku na wieczność.
Nie jestem nieszczęśliwa.
Nie jestem bezdomna.
Mój świat jest wart powrotu.
Wejdę i wyjdę z pustymi rękami.
A na dowód, że byłam prawdziwie obecna,
Nie przedstawię niczego prócz słów,
Którym nikt nie da wiary.

-nie wejdziesz- mówi kamień.-
brak ci zmysłu udziału.
Żaden zmysł nie zastąpi ci zmysłu udziału.
Nawet wzrok wyostrzony aż do wszechwidzenia
Nie przyda ci się na nic bez zmysłu udziału.
Nie wejdziesz, masz zaledwie zamysł tego zmysłu,
Ledwie jego zawiązek, wyobraźnie.

Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
Nie mogę czekać dwóch tysięcy wieków
Na wejście pod twój dach.

-jeżeli mi nie wierzysz- mówi kamień-
zwróć się do liścia powie to, co ja.
Do kropli wody, powie to, co liść.
Na koniec spytaj włosa z własnej głowy.
Śmiech mnie rozpiera, śmiech, olbrzymi śmiech,
Którym śmiać się nie umiem.

Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.

-nie mam drzwi- mówi kamień.


Wislawa Szymborska

marți, 7 februarie 2012



Wislawa Szymborska - Una din mulţime

*
Sunt cea care sunt.
O întâmplare de neconceput,
ca toate întâmplările.

Alţi străbunei
puteau să fie ai mei
iar eu aş fi putut abandona
alt locaş,
sau m-ar fi strivit stratul de funigei
dedesubtul vreunui copac.

În garderoba naturii
există o mulţime de haine.
Haină de păiangen, de pescăruş, de şoarec de munte.
Fiecare în parte, ca şi făcută pe măsură,
o poartă docil
până când se şifoneaază.

Eu nu am ales nici atât,
dar nu mă plâng.
În locul meu ar fi putut fi altul
mai puţin asemănător omului.

Parte dintr-un banc de peşti, dintr-un muşuroi de furnici, dintr-un roi de albine,
fărâmă din peisaj ruptă de vânt.

Cineva mai puţin fericit,
creat pentru a fi un veşmânt de piei
sau pentru o masă de Crăciun,
ceva care se mişcă sub ocularul microscopului.

Copac împlântat în pământ,
de care se apropie un incendiu.

Iarbă pătulită
de la galopul de neînţelese întâmpări.

Un tip fatal
care e eclatant pentru alţii.

Şi dacă aş fi produs frică în oameni,
sau doar dezgust,
sau doar compasiune?

Şi dacă nu mă năşteam
în tribul cu pricina
şi mi se închideau drumurile în faţă?

Destinul, până acum,
a fost binevoitor cu mine.

Ar fi putut să nu îmi permită
să-mi amintesc de momentele bune.

M-ar fi putut priva
de tendinţa de a compara.

Puteam fi eu însumi, dar fără să mă surprindă,
ceea ce ar fi semnificat
să fiu cineva complet diferit.


Poem de Wislawa Szymborska, traducere în română de Andrei Langa


*****

DEL MONTÓN

Soy la que soy.
Casualidad inconcebible
como todas las casualidades.

Otros antepasados
podrían haber sido los míos
y yo habría abandonado
otro nido,
o me habría arrastrado cubierta de escamas
de debajo de algún árbol.


En el vestuario de la naturaleza
hay muchos trajes.
Traje de araña, de gaviota, de ratón de monte.
Cada uno, como hecho a la medida,
se lleva dócilmente
hasta que se hace tiras.

Yo tampoco he elegido,
pero no me quejo.
Pude haber sido alguien
mucho menos individuo.
Parte de un banco de peces, de un hormiguero, de un enjambre,
partícula del paisaje sacudida por el viento.

Alguien mucho menos feliz,
criado para un abrigo de pieles
o para una mesa navideña,
algo que se mueve bajo un cristal de microscopio.

Árbol clavado en la tierra,
al que se aproxima un incendio.

Hierba arrollada
por el correr de incomprensibles sucesos.

Un tipo de mala estrella
que para algunos brilla.

¿Y si despertara miedo en la gente,
o sólo asco,
o sólo compasión?

¿Y si hubiera nacido
no en la tribu debida
y se cerraran ante mí los caminos?

El destino, hasta ahora,
ha sido benévolo conmigo.

Pudo no haberme sido dado
recordar buenos momentos.

Se me pudo haber privado
de la tendencia a comparar.

Pude haber sido yo misma, pero sin que me sorprendiera,
lo que habría significado
ser alguien completamente diferente.


Wislawa Szymborska
Traducción al español: Gerardo Beltrán


*****

W zatrzęsieniu

Jestem kim jestem.
Niepojęty przypadek
jak każdy przypadek.

Inni przodkowie
mogli byc przecież moimi,
a już z innego gniazda
wyfrunęłabym,
już spod innego pnia
wypełzła w łusce.

W garderobie natury
jest kostiumów sporo.
Kostium pająka, mewy, myszy poknej.
Każdy od razu pasuje jak ulał
i noszony jest posłusznie
aż do zdarcia.

Ja też nie wybierałam,
ale nie narrzekam.
Mogłam być kimś
o wiele mniej osobnym.
Kimś z ławicy, mrowiska, brzęczącego roju,
szarpaną wiatrem cząstką krajobrazu.

Kimś dużo mniej szczęśliwym,
hodowanym na futro,
na świąteczny stól,
czymś, co pływa pod szkiełkiem.

Drzewem uwięzłym w ziemi,
do którego zbliża się pożar.

Źdźbłem tratowanym
przez bieg niepojętych wydarzeń.

Typem spod ciemnej gwiazdy,
która dla drugich jaśnieje.

A co, gdybym budziła w ludziach strach,
albo tylko odrazę,
albo tylko litość?

Gdybym się urodziła
nie w tym, co trzeba, plemieniu
i zamykały się przede mną drogi?

Los okazał się dla mnie
jak dotąd łaskawy.

Mogła mi nie być dana
pamięć dobrych chwil.

Mogła mi być odjęta
skłonność do porównań.

Mogłam być sobą - ale bez zdziwienia,
a to by oznaczało,
że kimś całkiem innym.


Wislawa Szymborska

luni, 6 februarie 2012



Cifre lichefiate

*
Trebuie să știi că mereu am intuit
cum să-l găsesc în șirul de numere pe cel indicat.
Și acum mai ghicesc numărul de ordine
aciuat în acea aritmetică a timpului.

Nu că ar fi început să îmi placă cifrele ciclice,
ajuns pe neașteptate la o vârstă necunoscută,
ci pentru că pericolul cel mare te paște de acolo
de unde niciodată nu se aud sunete.

Cifrele stau în boluri fierbinți, se ciocnesc între ele,
scot scâncete îndelungate în loc de scântei,
strâmbă din nas și duc în eroare pe unii învățăcei
care nu și-au făcut bine lecțiile pentru acasă.

În consecință, primesc o notă proastă,
efectivamente urâtă, care este și asta o cifră,
deși apariția numărului pare a fi total nepotrivită
în șirul de alte cifre fremătătoare ce umplu spațiul.

Acum nu mai trece faza cu scuza lacrimogenă
pentru o cifra intrusă care, cică, nu se va mai repeta.
Atunci cine se face vinovat de spargerea sferelor
din care se scurg cifrele lichefiate?


Andrei Langa


*****

CIFRAS LÍQUIDAS

Tienes que saber que siempre he logrado
encontrar en la serie de números el indicado.
Todavía estoy averiguando el número ordinal
incluido en aquella aritmética del tiempo.

No es porque empezaran a gustarme las cifras cíclicas,
llegando sin saber a una edad desconocida,
sino porque el gran peligro merodea desde allá
de donde nunca se escuchan los sonidos.

Las cifras están en esferas incandescentes, impactan,
emiten gemidos prolongados en vez de chispas,
hacen muecas y despistan a todos los alumnos
que no han hecho bien sus deberes.

En consecuencia, sacan una mala nota,
efectivamente fea, que es también una cifra,
aunque su aparición parece ser algo inconveniente
en la cadena de cifras susurradoras que llenan el espacio.

Ahora ya no funciona el juego con la excusa lacrimógena
por una nota intrusa que, es decir, nunca va a repetirse.
Entonces, ¿quién es culpable de la destrucción de las esferas
de donde salen las cifras líquidas?


Andrei Langa

sâmbătă, 4 februarie 2012



Puţină halucinaţie

*
I

În lucrurile mici te căutam,
scorpion de la mal.
Ai ştiut cum să muşti
buza mea
şi pantofii
încât să mă umpli de ecou.
Adunam în minuscule proporţii
grămăjoare de ceai
pentru atăta apatie.
Îţi priveam mâinile,
nu puteai mai mult
iar ele se lungeau pentru a te face să creşti în umbră,
însă era minusculă amprenta pe zăpadă,
cavitate abia vizibilă,
gura ta:
pată întunecată unde el joacă.


II

-Am deschis geamul copacului.
Însă nu era copacul.
Am smuls bucăţi dintr-o masă
şi a ars casa.
-Am deschis geamul.
Însă nu aveam spaţiu spre a-l deschide.
Lichenul electric ne înfăşura sexul de la mijloc
cu halucinaţii care beau apă murdară din baie
şi nu pot să vomite.


III

Stropesc şi acum flori de hârtie în subsol
şi mă ascund făcând gălăgie,
pentru ca tu să nu vii.
Alung muştele de pe oglindă,
şi-n lucrurile mici continui să caut.

Nu mai ţin minte fisura făcută în zid
cu unghiile mele false.


Poem de María García Zambrano, traducere în română de Andrei Langa


*****

PEQUEÑA ALUCINACIÓN

I

En lo pequeño te buscaba,
escorpión de la orilla.
Has sabido morder
mi labio
mis zapatos
hasta llenarme de eco.
En lo diminuto recogía
montoncitos de té
para tanta desgana.
Te miraba las manos
no llegabas a más
se extendían para hacerte crecer en la sombra
pero era ínfima la huella en la nieve
diminuta la cavidad
tu boca:
oscura alberca donde el juego.


II

– Abre la ventana al árbol.
Pero sin árbol.
Arranqué cortezas de una mesa
y ardió la casa.
– Abre la ventana.
Pero no había espacio para abrir.
En el centro el musgo eléctrico nos envolvía el sexo
de pequeñas alicias que beben agua sucia del baño
y no pueden vomitar.


III

Todavía riego flores de papel en el sótano
y me escondo haciendo ruido,
para que no vengas.
Espanto las moscas del espejo,
y en lo pequeño sigo buscando.

Ya no recuerdo el agujero que hice en la pared
con mis uñas postizas.


María García Zambrano

marți, 31 ianuarie 2012



În aceste nopţi friguroase

*
În aceste nopţi friguroase
îmi amintesc fără pic de nostalgie
de penumbra ascunsă în plimbări eşuate,
făcute până la praguri de porţi cenuşii,
în oraşul prăpăstiilor subterane.

Pieţe silenţioase adormite-n tăcere
şi staţii de autobus
cu feţe anonime de oameni debusolaţi.

La trecerea de pietoni
persoane aşteptând o metamorfoză biografică
şi semafoare întunecate
cu trecători dezorientaţi.

Surâsul tău rătăcind printre străzi,
paşii tăi amestecaţi cu melancolia zidurilor,
urmele mele invizibile...


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

EN ESTAS NOCHES FRÍAS

En estas noches frías
recuerdo la penumbra agazapada
en náufragos paseos sin nostalgia,
hacia portales grises,
en la ciudad de abismos subterráneos.

Las plazas sigilosas dormidas en silencio
y las marquesinas de autobús
con anónimos rostros sin destino.

En los pasos de cebra
personas esperando un cambio biográfico
y semáforos oscuros
con transeúntes despistados.

Tu sonrisa vagando entre las calles,
tus pasos adheridos a la melancolía de los muros,
mis huellas invisibles...


Ana Muela Sopeña

luni, 30 ianuarie 2012



Un fulger măcar

*
Uneori scrisul te ascunde,
eşti lichenul lui, porţelanul.
Glasuri irump, nebune de o mare euforie
intră cu limba lor şi-ţi nimicesc numele.

Încă de la începuturile nopţii domneşte zeul cuvintelor,
afundă braţul său şi extrage
ca dintr-o maşină de pluş
etericul din tine, lipsa ta de certitudine.
(Certitudinea e o povară)
Tot ce îmi aduce noaptea, atinge înălţimea poemului.
Sorb boabele sale, semăn dubii.

Tot transcedentalul se întâmplă în scris, aici are loc incendiul.
Şlefuiesc pe din afară un chip sumbru
care s-a ars înăuntru limbajului.
Şlefuiesc o viaţă prost întreruptă.

Iniţial am avut inocenţă, acum ea stă dedesubt
precum o primă minciună.
Dinspre inocenţă nu ai cale îndărăt, nici pe atât odată cu pierderea ei.
La inocenţă se întorc toate cele revelate,
împreunnă întemeiază viitorul limbaj, ceea ce-i inevitabil.
Pentru a suporta adevărul limbajului, a trebuit să învăţ a suporta
propiul meu adevăr.

Nimeni nu ne eliberează de adevărul poemului, prin el defilează
adevărurile noastre mai puţin pure, false interpretări,
participări ale minciunii inocenţei.

Nu dispun de un adevăr fără de ură, nici de certitudinea care n-ar fi fiica rigorii.
Adevărul există fără de cuvinte.
Adevărul poemului e o limită, ne transformă în adevăr, în oglinda în care celelalte adevăruri
vor veni să se reflecteze.

Doar îndoiala ne alătură la destinul poemului,
la aparenţele incertitudinii,
asta e ceea ce zeul cuvintelor obţine din resursele noastre.

În persoana poetului, timpul şi-a aflat teritoriul.
Nu conlocueşte cu el,

zideşte pentru el
propriul fulger.
(aici e unde scânteia scrisului durează mai puţin ca scriitura,
însă totul e splendoarea furtunii)


Poem de Laura García del Castaño, traducere în română de Andrei Langa


*****

UN RELÁMPAGO AL MENOS

A veces la escritura te oculta
eres su musgo, su porcelana
Voces crecen, locas de una gran euforia
entran con su lengua y rompen tu nombre.

Desde el inicio de la noche reina el dios de las palabras,
hunde su brazo y extrae
como de una máquina de peluches
lo liviano que hay en ti, tu falta de certezas.
(La certeza es un peso)
Todo lo que la noche me trae, alcanza también para el poema.
Trago sus semillas, siembro la duda.

Todo lo trascendental sucede en la escritura, allí acontece el incendio.
Luzco por fuera un rostro oscuro
que se quemó dentro del lenguaje.
Luzco una vida mal apagada.

Al principio tuve la inocencia, ahora permanece debajo
como un primer engaño.
De la inocencia no hay vuelta atrás, de su pérdida tampoco.
A la inocencia regresará todo lo revelado,
entre los dos fundan el futuro lenguaje, lo inevitable.
Para soportar la verdad del lenguaje, tuve que aprender a soportar
mi propia verdad.

Nadie nos libra de la verdad del poema, por ella desfilan
nuestras verdades menos puras, falsas interpretaciones,
participaciones del engaño de la inocencia.

No tengo una verdad sin rabia, ni certeza que no sea hija del rigor.
La verdad es sin palabras.
La verdad del poema es un límite, nos convierte en verdad, en espejo donde el resto de verdades vendrá a reflejarse.

sólo la duda nos confina al azar del poema
a lo liviano de la incerteza
eso que el dios de las palabras obtiene de nuestros fondos.

En el poeta, el tiempo encontró su dominio
No habita junto a él,

construye para él
su relámpago.
(ése donde la luz de la escritura dura menos que la escritura
pero es todo el esplendor de la tormenta)


Laura García del Castaño

vineri, 27 ianuarie 2012



Vremea disonanțelor

*
E vremea de plutit prin zone înclinate, însă, cu siguranță,
nu pe pânza orizontală a câmpiei, impregnată de respirații
condensate. Vedem venirea aerului, reținut
în transpirația muscoilor, ulii în așteptarea
zilei următoare pentru a se îmbăta cu cenușă.
Să punem alături lava cotidiană a cadavrelor, îngropate
sau lăsate în voia soartei, înstrăinate de atâtea straturi de frunze.
Frunzișul este sinistru în lumina fiecărui trecător: intuiția
a devenit necesară pentru a face să transpire acest paraclis
în care respirația încetinește înspre un zori de zi încețoșat,
fără o altă luminozitate decât doar vechiul discurs al funiginii.

(Cu toată astă conjurație, conspirații și tranzacțiuni,
nu putem, unul pentru altul, să găsim propia noastră cameră:
nu e doar molia cea care găurește aripa, tortura ca atare
ne vine din toate direcțiile, face praf din suflet,
pătrunde iremediabil în corp,
are toate capacitățile pentru a intra în teritoriul nostru;
astfel, cu tresăriri, trebuie să gândesc la sediul pubisului tău;
să surâd pe de altă parte peisajului deschis, să mă lansez,
să cad în delirul spermei.)

Nu există niciun oraș care să evite flagelul. –Eliberăm umbra
pavajului și încrucișarea, sucombă auzul și mirosul.
Procesul în sine ne supune înfometării, spectre
ce mușcă din spirit și rațiune, -cuvântul are chip de lână,
incertitudini asemănătoare infinitului nopții,
amărăciunii de la lipsa iubirii ce bântuie lumea. Astă disonanță
face parte din abisurile ce ne le lasă noaptea
cu manifestările ei de nebunie.

(Poate că într-o zi nu va fi necesară o cadelniță după poartă,
nici nu va fi nevoie de invocat suflete pure, setea presupune sunete noi
care să se rotească în irealitatea gâtlejului,
în astă tandrețe necunoscută a ombilicului tău, propriul călcâi al lui Ahile
ce se vrea pipăit, clarviziune pe o altă fereastră la răscrucea drumului.
Respirația este stranie când îmi vii în valuri mari,
când suntem împrăștiați, deja nu din causa violenței ecumenice,
ci de la delirul științei orgazmului.)

Nicicând democrația nu a avut un preț atât de înalt: plătim pentru centimetrii
de libertatate de care dispunem, cu acest abandon zilnic al demisolului
întunecos și folosit drept pâlnie a ecourilor nopții;
în oricare sărăcie, umbra dezgustului, careul spart al sentimentelor,
visul gata să nască noi obiecte, noi superficii
pentru abisul acesta, unde se obișnuește să se purifice scheletele
sau să le convertească în simple statistici pentru anuare.


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa


*****

TIEMPO DE AFONÍAS

Es tiempo de navegar por zonas en declive, y no, precisamente,
en la lona horizontal de la planicie, impregnada de respiraciones
condensadas. Vemos el acontecer del aire, detenido
en la transpiración de moscardones, azores a la espera
del siguiente día para embriagarse de ceniza.
A ello sumamos la lava diaria de los cadáveres, soterrados
o en la intemperie, enajenados por tanta mano de hojarasca.
El follaje es siniestro a la luz de cada transeúnte: la intuición
se ha hecho necesaria para transpirar esta capilla ardiente
en que el aliento se ahoga ante un amanecer de niebla,
sin más lucidez que el viejo discurso del hollín.

(Con todo este contubernio, conspiraciones y transacciones,
no podemos, el uno al otro, encontrar nuestra propia habitación:
no sólo es la polilla que permea el ala, es que la tortura
nos viene de todas direcciones, arrasa con el alma,
penetra irremediablemente en el cuerpo,
tiene plenas facultades para sucumbir en nuestro territorio;
y así, con sobresaltos, debo pensar en la mansión de tu pubis;
sonreírle por otro lado al paisaje desbocado, lanzarme,
precipitarme en el desvarío de la esperma.)

No hay ciudad que escape a este flagelo. —Libramos la sombra
del pavimento y la encrucijada, muere el oído y el olfato.
El devenir nos asedia con hambre obstinada, espectros
que muerden espíritu y razón, —la palabra tiene rostro de lana,
incertidumbres parecidas al infinito de la noche,
a la angustia del desamor que habita al mundo. Esta afonía,
es parte de los acantilados que nos avienta la noche
con sus perfiles de locura.

(Un día quizá ya no sea necesario un incensario detrás de la puerta,
ni haya que invocar almas puras; la sed supone sonidos nuevos
que giren en el imaginario de la garganta,
en esa ternura desconocida de tu ombligo, mi talón de Aquiles
al tacto, videncia de otra ventana en la bifurcación del camino.
El aliento es extraño cuando te me vienes en marejadas,
Cuando somos azotados, ya no por la violencia ecuménica,
sino por el delirio de la ciencia del orgasmo.)

Jamás la democracia tuvo un precio tan alto: pagamos los centímetros
de libertad que tenemos, con ese abandono cotidiano del sótano
sombrío y el embudo de la noche en los ecos;
en cada penuria, la sombra del hastío, el patio roto de los sentidos,
el sueño a punto de parir nuevos objetos, nuevos exteriores
para este abismo, donde es costumbre purificar los esqueletos
o convertirlos en simples estadísticas para los anuarios…


André Cruchaga

marți, 24 ianuarie 2012

Galata Kulesi

*
Împotriva vântului stă sunetul cupolei de la Galata
Sevgi Köse

Galata păstrează piatra roasă a secolelor pentru a trezi păpușa de cârpă a civilizației noastre.
Galata stinge pe înserate ecourile vieții pentru ca prizonierul fărădelegilor să vadă cum florile nopții –mușcatele și violetele- își deschid carcasele și ne arată visurile lor.
Galata trage cortinele ploii ce separă pungile de sub ochi ale insomniei în baraje ale realității, precum un soare aprins ce se agață pe la spate de ramurile vieții.
Galata face praf simțurile cu cioburile suferinței călătorilor.
Galata recunoaște oglinzile ce se găsesc printre diverse insecte de sub aripile păsărilor care populează gândul sublim.
Galata devorează desconcertată pielea stelelor căzute după mahmureala de la raki.
---Dacă ai o clipă liberă să vizitezi tomberoanele tristeții acestui oraș…


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

GÁLATA KULESI

Contra el vent el so de la torre de Gàlata
Sevgi Köse

Gàlata guarda el cudol dels segles per a despertar el nin de drap de la nostra civilització.
Gàlata tanca al capvespre els ecos de la vida perquè el presoner de les anòmies veja com les flors de la nit –geranis i violes- obrin les seues faldes i ens mostren els seus somnis.
Gàlata descorre les cortines de pluja que separen les ulleres de l'insomne en els esperons de la realitat, com un sol carregat a les esquenes que es cargola a les branques del cep.
lGàlata espolsa els sentits amb el vidre del dolor dels vianants.
Gàlata reconeix els espills que es troben entre els insectes diferents davall de les ales dels ocells que posen el pensament encimalat.
Gàlata devora abstreta la pell de les estrelles caigudes després de la ressaca de raki.
---Si tenies un moment per a visitar els contenidors de la tristesa d'aquesta ciutat...


Pere Bessó
De Aigües turques, 2010


*****

GALATA KULESI

Contra el viento el sonido de la torre de Gálata
Sevgi Köse

Gálata guarda el canto rodado de los siglos para despertar el muñeco de trapo de nuestra civilización.
Gálata cierra al atardecer los ecos de la vida para que el prisionero de las anomias vea cómo las flores de la noche –geranios y violetas- abren sus faldas y nos enseñan sus sueños
Gálata descorre las cortinas de lluvia que separan las ojeras del insomne en los espolones de la realidad, como un sol cargado a las espaldas que se aferra a las ramas de la vida.
Gálata espolvorea los sentidos con el vidrio del dolor de los viandantes.
Gálata reconoce los espejos que se encuentran entre los insectos diferentes bajo las alas de los pájaros que posan el pensamiento encumbrado.
Gálata devora ensimismada la piel de las estrellas caídas tras la resaca de raki.
---Si tienes un momento para visitar los contenedores de la tristeza de esta ciudad...


Pere Bessó
De Aigües turques, 2010

luni, 23 ianuarie 2012



Singurătate odihnitoare

*
Erau catargele bărcilor vârfuri de dinți în depărtare,
iar eu, visătoarea de o salvare pe mare între perinele de mătase,
cuib de lapte dulce de cocos găzduind un vis colorat în gura mea,
el nu va veni.

(Oare să-l fi văzut eu -stăpânul sărutului- fluturând o stea?)

Erau vârfurile degetelor mele palpitând perine fără de puls.
Lădițe cu sunete de violoncele în noptea cu luna în descreștere.
Plapume moi, chipul meu afundat printre ele,
el nu va veni.


Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa


*****

SOLEDAD DE PLUMAS

Eran mástiles los barcos dientes lejanos en cúspide,
y yo, soñadora de un rescate pirata entre almohadones de seda,
nido de cocos leche dulce habitando un sueño azul en mi boca,
él no vendría.

(¿Acaso yo lo vi -dueño del beso- agitando una estrella?)

Eran las yemas de mis dedos tactando plumas sin latidos.
Cajas añoradas de cellos en luna menguante.
Edredones abiertos mi rostro hundido en ellos,
él no vendría.


Rosa Buk

vineri, 20 ianuarie 2012



Cărți poștale din Moldova

*
Așa cum eu nu am știut niciodată nimic de mecanică
nici bunelul meu nu-mi înțelege poezia și pasiunea pentru limba română;
presupun că de aia caut, Moldova, într-un atlas
pentru a stabili unde se edita revista Viața Basarabiei începând cu anul 1932.
“Moldova deveni stat independent în anul 1991
odată cu dezintegrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
și a mai fost parte integrantă din România pe timpul Războiului II Mondial,
când bunica ta muncea la o fabrică de chibrituri
în colonia Obrera“, - îmi zise bunelul pe un ton de istoriograf.
Bunelul meu nu mi-a înțeles niciodată poemele
și nici eu zgomotul motoarelor sale.
Cum era să gândesc la Moldova, dacă mă născusem în Coroneo, Guanajuato?
Ceva se întâmplase în Coroneo dacă se pierduseră toate actele
Registrului Civil. Au zis că pe străbunica mea o chema Crensciana,
însă Anita mea se numea Ana iar sâmbetele după amiază
îmi plăcea să o ascult cum povestea că au reținut-o
pentru port de armă în anii Revoluției.
Bunelul meu stă de două ore adunând și scăzând numere pe un șervețel,
apoi va pleca după pâine și va încălzi apă pentru canarul său.
Satul de unde se trage nu apare nici în google maps.
Acum deschide almanahul la pagina 40
și îl susține cu șervețelul său cernit în stil matematic,
doar spre a-mi spune: “Ce bine scrii despre toate, drăguțo.
E un oraș în apropierea Chișinăului care îmi amintește mult de Coroneo! “


Poem de Beatriz Estrada, traducere în română de Andrei Langa


*****

POSTALES DE MOLDAVIA

Así como yo nunca he entendido nada de mecánica
mi abuelo tampoco entiende mi poesía y mi pasión por el rumano;
supongo que por eso buscó, Moldavia, en un atlas
para ubicar dónde se publica desde 1932 la revista Viaţa Basarabiei.
"Moldavia se hizo estado independiente en 1991
con la desintegración de la Unión de Repúblicas Socialistas Soviéticas
y todavía era parte de Rumania en la Segunda Guerra Mundial,
cuando tu abuela trabajaba en una fábrica de cerillos
en la colonia Obrera", me dice con tono de historiador.
Mi abuelo nunca ha entendido mis poemas
ni yo el ruido de sus motores.
¿Cómo iba a pensar en Moldavia, si nació en una ranchería en Coroneo, Guanajuato?
Algo pasó en Coroneo que se extraviaron todas las actas
del Registro Civil. Dicen que mi bisabuela se llamaba Cresenciana
pero mi Anita se llamaba Ana y los sábados en la tarde
me gustaba escucharla decir que la detuvieron
por llevar parque en los años de la Revolución.
Mi abuelo lleva dos horas sumando y restando números en una servilleta,
luego saldrá por el pan y calentará agua para su canario.
El pueblo de donde viene no aparece ni en google maps.
Ahora abre el almanaque en la página 40
y la sostiene con su servilleta matemáticamente entintada,
sólo para decirme: "¡Qué bonito todo lo que escribes, chula.
Hay un pueblo cerca de Chişinău que me recuerda tanto a Coroneo!"


Beatriz Estrada