vineri, 24 februarie 2012


E aleanul

*
Rămâi a fi o femeie Super Fly.
Gwen Stephani


Aceste ciudate împerecheri, unde fiecare în sine își dorește spre final puțină neliniște spre a fi creditată unul la altul. Trecere anilor golește în tăcere amprentele atașamentului. Așa precum râsetul fals al ploii accentuează uzura umerilor aplecați, o nouă naștere fiduciară. Firele lungi de păr fac să fie reconsiderat mitul despre sirenele ce au corpul jumătate pește, altă jumătate femeie super fly. Pentru noi nu există, oricum, nici un singur moment de odihnă, un mod amânat de pornire, într-un fel oarecare abandonare prin acord mutual. Nici nu încercăm să recuperăm arheologia de înțelegere parțială a Altora. Nu căutăm tatuajele femeii în satinul alb al dimineții, ne conformăm cu transpirația actului sexual neprevăzut de pe scărița de incendiu a sutienului ei. Lipsă de stil în a rătăci vesmintele vechi a autostimei în lăzi, pe care cineva a mâzgălit numele tău, ca și când s-ar fi înnegrit alcoolul singurătății pe salteaua de lână nenaturală, în partea situată mai sus de coapsă. Pasul discret are loc în cuvântul omis. Iar după atâția ani nu mai e un soi de ploaie, un ghem de brațe încrucișate, ceva asemănător unui țipături înfundate ce vrea să spună: Nu pot suporta lipsa ta, mai acută decât condamnarea paielor și a ochilor de semințe pe suprafața sticlei. Nu ne sunt proprii corpurile fragile și nici cele splendide. Nu posedăm zăpadă, alfabetul profitorilor, suferința, rutina. Nici elegii sângerânde din fiecare rană și nici dulceața de pe urmă a despărțirii. Niciodată privirea noastră nu a fost tihnă încinsă de muzica azurie în locuință, o ascensiune aventuroasă prin zidurile de lemn și crăpăturile din acoperiș, absență abia perceptibilă a becului ce sfârâie. Și nu e nimic în absolut în acest oraș de insomnii, o ploaie improvizată de iarnă între noi. Nici istoria de umbre indescifrabile, chipuri ce se cer în a numi nostalgia. Acum suntem doar două voci ce se sting în abis, până în punctul care aici se revelează, e fără îndoială ceea ce aici se lasă.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
De La pols de la sal, 2012


*****

ÉS ANHEL

Continues sent una fembra Super Fly.
Gwen Stephani


Aquests acoblaments estranys en què alcapdavall cadascú desitja de la seua banda el rònec neguit que l’un paga a l’altre. Els anys buiden les empremtes de la volença en silenci. Com en la falsa rialla de la pluja que eixampla el frec dels muscles repelats, un nou naixement fiduciari. Els cabells llargs capgiren el mite de les sirenes esdevingudes meitat peix, meitat fembra super fly. Per a nosaltres no hi ha, però, cap mena d’interrupció, cap mena de començ sojornat, cap mena d’abandó per acord mutu. Tampoc no mirem de recobrar l’arqueologia facilitària dels Altres. No busquem els tatuatges de la dona en el blanc setí de la matinada, ens conformem amb l’exsudació del sexe fortuït en l’escaleta d’incendis del seu subjectador. Cap estil en la pèrdua de la roba vella de l’autoestima en caixes, on algú ha gargotejat el teu nom, com si enfosquira l’alcohol de la soledat al matalàs de llana borda, en la taca oberta del teu engonal. El pas secret s’esdevé en la paraula esborrada. I després de tants anys ni tan sols és ja una mena de pluja, una mena de braços en creu, una mena de critet ofegat que volguera significar: No puc estar-me’n sense tu, per bé que la condemna dels rostolls i ulls de llavors damunt del vidre. Mai no semblàrem cossos fràgils ni esplendorosos. No posseïem la neu, el sil•labari de panteixos, sofriment, rutina. Ni elegies dessagnades en cada colp ni esperàvem la dolçor darrera del comiat. Mai la nostra mirada no fou la quietud encesa per la música blava a la cambra, una ascensió atzarosa a través dels murs de fusta i de les esquerdes al sostre, l'absència menuda de la bombeta que taral•leja. I no és ben bé això en aquesta ciutat d’insomnis, una improvisada pluja d’hivern entre nosaltres. Cap història d’ombres indesxifrables, els rostres que es volen per a nomenar-hi la nostàlgia. Només som ara dues veus que minven al buit, fins al punt que el que s’hi revela, es justament el que s’hi deixa.


Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012


*****

ES ANHELO

Sigues siendo una hembra Super Fly.
Gwen Stephani


Estos extraños acoplamientos en que al cabo cada quien desea por su lado el escaso desasosiego que uno paga al otro. Los años vacían las huellas de la querencia en silencio. Como en la risa falsa de la lluvia que ensancha el roce de los hombros repelados, un nuevo nacimiento fiduciario. Los cabellos largos dan la vuelta al mito de las sirenas vueltas mitad pez, mitad hembra super fly. Para nosotros no hay, sin embargo, interrupción de ninguna clase, manera alguna de comienzo aplazado, en modo alguno abandono por mutuo acuerdo. Tampoco tratamos de recuperar la arqueología de corto entendimiento de los Otros. No buscamos los tatuajes de la mujer en el blanco satén de la madrugada, nos conformamos con la exudación del sexo fortuito en la escalerilla de incendios de su sujetador. Falta de estilo en la pérdida de la ropa vieja de la autoestima en cajas, en donde alguien ha garabateado tu nombre, como si obscureciera el alcohol de la soledad en el colchón de lana borde, en la mancha abierta de tu ingle. El paso sigiloso sucede en la palabra borrada. Y después de tantos años ni siquiera es ya una especie de lluvia, una suerte de brazos en cruz, algo parecido a un gritito ahogado que querría significar: No puedo aguantar sin ti, por más que la condena de los rastrojos y ojos de semillas sobre el vidrio. Nunca parecimos cuerpos frágiles ni esplendorosos. No poseíamos la nieve, el silabario de jadeos, sufrimiento, rutina. Ni elegías desangradas en cada golpe ni esperábamos el dulzor último de la despedida. Nunca nuestra mirada fue la quietud encendida por la música azul en la habitación, una ascensión azarosa a través de los muros de madera y de las grietas del techo, la ausencia menuda de la bombilla que tararea. Y no es eso en absoluto en esta ciudad de insomnios, una improvisada lluvia de invierno entre nosotros. Ninguna historia de sombras indescifrables, los rostros que se quieren para nombrar la nostalgia. Ahora sólo somos dos voces que menguan en el vacío, hasta el punto que lo que acá se revela, es precisamente lo que acá se deja.


Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012

Visul revăzut

*
Stingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,
spunând “noapte bună” patului și scaunului orb,
cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnă
și se obstinează să se relaxeze în îmbrățișările lor.

Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,
călătorești cu ea într-un vis ce dispare spre dimineața,
luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor ireale
și un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinile de lut.


Andrei Langa


*****

EL SUEÑO REVISITADO

Apagas la vela cada tarde, besas la oscuridad,
diciendo “buenas noches” a la cama y a la silla ciega,
los únicos que sostienen tu cuerpo cuando este pide descanso
y persiste en relajarse solo en sus abrazos.

La noche inerte te desanima, viene por todos los lados,
viajas con ella en un sueño que desaparece por la mañana,
llevando consigo árboles cansados de sus ramas irreales
y a un individuo canijo perdido entre los troncos de barro.


Andrei Langa

marți, 21 februarie 2012


Seminția ruinei

*
Nimic mai gol
decât placa principală a unui calculator ce a cedat.
Nimic și, totuși, continuă să sufere memoria
sau această încrucișare confuză a metalului,
adesea atât de neobișnuită.
Cunoaște-va, ziceau, senzația dezolării
prin penetrarea prolixă și întrebarea înăbușită de la naștere.
Aici ai ceremonia cuantică
a unei vertebre de cupru, neputincioasă, hemolizată.

Ciudat locaș pentru verdictul tăios
de retezare a părului ființei
în pupila nemișcată a unui examinator atent.
Adică, nu există erezie pe sticlă
pentru obiectivitate electrolitică,
nici cation care să nu aibă obișnuința, să moară la limită.

Mi s-au împotmolit pașii, monologul și de asemenea
adolescența
ce mereu o creezi, să fie spirală. Inclusiv, să menționezi trilobatul
în epigraful transcris din lexicul binar.
Abia dacă îmi amintesc de tastatură, de copilărie,
și, de câteva zile, de liturghia
tuturor tangențelor, despuindu-mă.

Ciudată, da, seminția nepieritoare a ruinii
ignorând ghilotina. Nimic, naufragiul,
nici algoritmul plat al maladiei Alzheimer.


Poem de Pilar Iglesias de la Torre, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Bisectoare pentru un interior", 2006


*****

LA ESTIRPE DE LA RUINA

Nada tan desnudo
como la placa base de un ordenador rendido.
Nada y, sin embargo, permanece a la intemperie la reseña
o esa encrucijada inextricable del metal,
a menudo, tan insólita.
Conoceré, decían, el tacto de la desolación
en su empapar prolijo y la pregunta extinta al nacimiento.
He aquí la ceremonia cuántica
de una vértebra de cobre, exangüe, hemolizada.

Extraño dormitorio el veredicto inquebrantable
de la depilación del ser
en la midriasis quieta de un alambique experto.
Porque, no hay herejía en vidrio
para la objetividad electrolítica,
ni catión que no acostumbre, a morir el límite.

Se me acabaron los pasos, el monólogo y también,
la adolescencia
que siempre crees, sea la espiral. Incluso, mencionar el trébol
en el epígrafe transcrito del léxico binario.
Apenas si recuerdo del teclado, la niñez,
y hace días de la liturgia en fa
de todas las tangentes, desvistiéndome.

Extraña, sí, la estirpe inextinguible de la ruina
dando pie a la cizalla. Nada, el naufragio,
ni el lívido algoritmo del Alzheimer.


Pilar Iglesias de la Torre
Del libro "BISECTRIZ PARA UN ADENTRO", 2006

luni, 20 februarie 2012

Pe buzele tale

*
Pe buzele tale
cuvântul sigilat;
pe ale mele,
frivolitatea,
versul codificat,
visul continuu,
iute de picior;
iar în mâinile noastre,
lanțurile timpului,
moștenire a anilor,
sculptată cu multă migală
între piatră și daltă.


Poem de Joana Navarro, traducere în română de Andrei Langa


*****

ALS TEUS LLAVIS

Als teus llavis,
la paraula lacrada;
als meus
la lleugeresa,
el vers encriptat,
el somni indeleble
de peus alat;
i a les nostres mans,
les cadenes del temps,
l'herència dels anys
escolpida a consciència
entre pedra i cisell.


Joana Navarro


*****

EN TUS LABIOS

En tus labios
la palabra lacrada;
en los míos,
la ligereza,
el verso encriptado,
el sueño indeleble
de pies alado;
y en nuestras manos,
las cadenas del tiempo,
la herencia de los años,
esculpida a conciencia
entre piedra y cincel.


Joana Navarro

joi, 16 februarie 2012


Orașul toamnei

*
Te iubesc,
culoare de trandafir în toamnă
Betül Tariman

Aripa cunoaște tristețea norilor de mătase,
puful păsărilor ce-și au cuibul în duzii
de pe strada durerii.
Știe de furtuna de umbre și de vârtejul apelor,
ovalul oglinzii umflate de febra aurorii,
mercurul tuturor devierilor termometrului
iubirilor vechi.
Tristețea: “Pe fața morții se vede totul“
Ochii mei s-au scaldat în ai tăi,
sângele meu s-a mutat în inima ta,
dar nicicând lumina nu-mi va ajunge la beznă.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA CIUTAT DE LA TARDOR

Et vull
color de rosa en la tardor
Betül Tariman

Coneix l’ala la tristesa dels núvols de seda,
les fulles dels ocells que niuen a les moreres
de l’avinguda del dolor.
Sap de la tempesta i el devessall de les aigües
l’aiguavessant de l’espill bombejat per la febre de l’alba,
l’argent viu de tots els desvaris del termòmetre
dels amors vells.
La tristesa: “en la cara de la mort tot es veu”
Els meus ulls s’han rentat en els teus
La meua sang s’ha mudat al teu cor,
però mai no m’arribarà la llum a la boira.

Pere Bessó
De "Aigües turques", 2010


*****

LA CIUDAD DEL OTOÑO

Te quiero
color de rosa en el otoño
Betül Tariman

Conoce el ala la tristeza de las nubes de seda,
las hojas de los pájaros que anidan en las moreras
de la avenida del dolor.
Sabe de la tormenta de sombras y el turbión de las aguas,
la ladera del espejo bombeado por la fiebre del alba,
el mercurio de todos los desvaríos del termómetro
de los amores viejos.
La tristeza: “En la cara de la muerte todo se ve”
Mis ojos se han lavado en los tuyos
Mi sangre se ha mudado a tu corazón,
pero nunca me llegará la luz a la niebla.


Pere Bessó
Aigües turques

Adjectivele dau târcoale

*
Lui Pere Bessó, părtaș în ale cuvântului. Mulți Ani Fericiți, prietene…

Adjectivele dau târcoale
orașelor fără de denumiri și trecut,
pronumele se apără prin ceață,
articolele vorbesc
din incertitudinea nimicului,
sunt substantive albe prin ceață
ce fac poeme fără de final.

Adverbele murmură tainele
pe care verbele nu le pot exprima.

În prepoziții
cuvintele se ascund
de nisip, noroi și mocirlă,
printre conjuncții trece timpul
iar în interjecțiile spațiului
se perindă acest februarie tăcut…


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

LOS ADJETIVOS RUEDAN

A Pere Bessó, aliado en la palabra. Feliz Cumpleaños, amigo...

Los adjetivos ruedan
por ciudades sin nombre ni pasado,
los pronombres se amparan en la niebla,
los artículos hablan
de la incertidumbre de la nada,
hay sustantivos blancos en la bruma
que construyen poemas sin final.

Los adverbios susurran los secretos
que los verbos no pueden expresar.

En las preposiciones
las palabras
se esconden de la arena, barro y lodo,
entre las conjunciones pasa el tiempo
y en las interjecciones del espacio
transcurre este febrero silencioso...


Ana Muela Sopeña

marți, 14 februarie 2012


Wislawa Szymborska - De vorbă cu o piatră

*
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Vreau să pătrund în interiorul tău,
să arunc o privire,
să te respir.

-Pleacă, - zice piatra,
Sunt închisă ermetic pe dinăuntru.
Inclusiv, făcută bucăți,
aș fi bucata închisă pe dinăuntru,
Inclusiv, făcută praf,
aș fi praful închis pe dinăuntru.

Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Vin dintr-o simplă curiozitate.
Doar viața permite să o satisfaci.
Voiam să mă plimb prin palatele tale,
iar apoi să vizitez o frunză și un strop de apă.
Am timp puțin.
Faptul că sunt muritor ar trebui să te înmoaie.

-Sunt de piatră, - zice piatra, -
Imposibil e să-mi perturbezi sobrietatea.
Pleacă,
nu dispun de mușchi faciali.
Bat în poarta unei pietre.
Sunt eu, lăsă-mă să intru.
Mi s-a spus că ții sub cheie săli enorme și pustii,
nevăzute de nimeni și frumoase în van,
mute, unde nu a călcat picior de om.
Recunoaște: nici tu nu ai știut de asta.

-Săli enorme și goale, - zice piatra, -
Însă nu există spațiu disponibil.
Frumoase, se poate întâmpla, dar nu pentru plăcerea
limitatelor tale simțuri.
Poți să mă vezi dar niciodată nu ai să mă probezi.
Suprafața mea te acceptă,
însă interiorul îți întoarce spatele.

Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Nu caut în tine un refugiu pentru eternitate.
Nu sunt un nenorocit.
Nu mă consider un boschetar.
Lumea mea merită reîntoarcerea.
Vreau să intru și apoi să ies cu mâinile goale.
Faptul de a mă afla în tine
se va limita la cuvintele proprii
în care nimeni nu o să creadă.

-Nu vei întra, - zice piatra, -
Îți lipsește simțul participării.
Și nu există un alt simț ce poate să-l înlocuiască.
Nici chiar ochii tai atotvăzători
nu te vor ajuta dacă nu ești capabil pe participare.
Nu vei intra; simțul acesta, în tine, e doar un vis,
intenție slabă, fantezie vagă.

Bat în poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Nu pot să aștept secole la rând
pentru a intra în pereții tăi.

-Dacă nu crezi în cuvintele mele, - zice piatra, -
adresează-te frunzei, care o să-ți spună ce am zis și eu,
sau apelează la picătura de apă, ce-ți va vorbi ca și frunza.
Întreabă de asemenea un fir de păr de pe cap.
Sunt pe punctul să râd în hohote,
să râd așa cum natura nu îmi permite să râd.

Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.

-Nu am poartă, spune piatra.


Poem de Wislawa Szymborska, traducere în română de Andrei Langa


*****

CONVERSACIÓN CON UNA PIEDRA

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
Quiero penetrar en tu interior,
echar un vistazo,
respirarte.

-Vete -dice la piedra-.
Estoy herméticamente cerrada.
Incluso hecha añicos,
sería añicos cerrados.
Incluso hecha polvo,
sería polvo cerrado.

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
Vengo por mera curiosidad.
Sólo la vida permite satisfacerla.
Quisiera pasearme por tu palacio,
y luego visitar una hoja y una gota de agua.
No me queda mucho tiempo.
Mi mortalidad debería ablandarte.

-Soy de piedra –dice la piedra-
Imposible perturbar mi seriedad.
Vete,
no tengo músculos risorios.
Llamo a la puerta de una piedra.
Soy yo, déjame entrar.
Me han dicho que encierras salas enormes y vacías,
nunca vistas y bellas en vano,
mudas, donde nunca han retumbado los pasos de nadie.
Confiésalo: ni tú misma lo sabías.

-Salas enormes y vacías –dice la piedra-.
Pero no hay espacio disponible.
Bellas, quizá, pero no para el gusto
de tus limitados sentidos.
Puedes verme pero nunca catarme.
Mi superficie te da la cara,
pero mi interior te vuelve la espalda.

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
En ti no busco refugio para la eternidad.
No soy desdichado.
Ni carezco de techo.
Mi mundo merece el regreso.
Quiero entrar y salir con las manos vacías.
La prueba de haber estado en ti
se limitará a mis palabras
en las que nadie creerá.

-No entrarás –dice la piedra-.
Te falta el sentido de la participación.
Y no existe otro sentido que pueda sustituirlo.
Incluso la vista omnividente
te resultará inútil si eres incapaz de participar.
No entrarás; ese sentido, en ti, es sólo deseo,
mero intento, vaga fantasía.

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
No puedo esperar mil siglos
para entrar en tus paredes.

-Si no crees en mis palabras –dice la piedra-,
acude a la hoja, que te dirá lo mismo que yo,
o a la gota de agua, que te dirá lo mismo que la hoja.
Pregunta también a un cabello de tu cabeza.
Estoy a punto de reír a carcajadas,
de reír como mi naturaleza me impide reír.

Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.

-No tengo puerta –dice la piedra.


Wislawa Szymborska
Traducción al español: Aber A. Murcia


*****

ROZMOWA Z KAMIENIEM

Pukam do drzwi kamienia.
- to ja wpuść mnie.
Chcę wejść do twojego wnętrza,
Rozejrzeć się dokoła,
Nabrać ciebie jak tchu.

- odejdź- mówi kamień.-
jestem szczelnie zamknięty.
Nawet rozbite na części
Będziemy szczelnie zamknięte.
Nawet starte na piasek
Nie wpuścimy nikogo.

Pukam do drzwi kamienia.
- to ja wpuść mnie
przychodzę z ciekawości czystej.
Życie jest dla niej jedyna okazją.
Zamierzam przejść się po twoim placu,
A potem jeszcze zwiedzić liść i kroplę wody.
Niewiele czasu na to wszystko mam.
Moja śmiertelność powinna cię wzruszyć.

-jestem z kamienia - mówi kamień-
i z konieczności musze zachować powagę.
Odejdź stąd.
Nie mam mięsni śmiechu.

Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
Słyszałam, że są w tobie wielkie puste sale,
Nie oglądane, piękne nadaremnie,
Głuche, bez echa czyichkolwiek kroków.
Przyznaj, że sam niedużo o tym wiesz.

-wielkie i puste sale- mówi kamień-
ale w nich miejsca nie ma.
Piękne, być może, ale poza gustem
Twoich ubogich zmysłów.
Możesz mnie poznać, nie zaznasz mnie nigdy.
Całą powierzchnią zwracam się ku tobie,
A całym wnętrzem leżę odwrócony.

Pukam do drzwi kamienia.
-twoja wpuść mnie.
Nie szukam w tobie przytułku na wieczność.
Nie jestem nieszczęśliwa.
Nie jestem bezdomna.
Mój świat jest wart powrotu.
Wejdę i wyjdę z pustymi rękami.
A na dowód, że byłam prawdziwie obecna,
Nie przedstawię niczego prócz słów,
Którym nikt nie da wiary.

-nie wejdziesz- mówi kamień.-
brak ci zmysłu udziału.
Żaden zmysł nie zastąpi ci zmysłu udziału.
Nawet wzrok wyostrzony aż do wszechwidzenia
Nie przyda ci się na nic bez zmysłu udziału.
Nie wejdziesz, masz zaledwie zamysł tego zmysłu,
Ledwie jego zawiązek, wyobraźnie.

Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
Nie mogę czekać dwóch tysięcy wieków
Na wejście pod twój dach.

-jeżeli mi nie wierzysz- mówi kamień-
zwróć się do liścia powie to, co ja.
Do kropli wody, powie to, co liść.
Na koniec spytaj włosa z własnej głowy.
Śmiech mnie rozpiera, śmiech, olbrzymi śmiech,
Którym śmiać się nie umiem.

Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.

-nie mam drzwi- mówi kamień.


Wislawa Szymborska

marți, 7 februarie 2012



Wislawa Szymborska - Una din mulţime

*
Sunt cea care sunt.
O întâmplare de neconceput,
ca toate întâmplările.

Alţi străbunei
puteau să fie ai mei
iar eu aş fi putut abandona
alt locaş,
sau m-ar fi strivit stratul de funigei
dedesubtul vreunui copac.

În garderoba naturii
există o mulţime de haine.
Haină de păiangen, de pescăruş, de şoarec de munte.
Fiecare în parte, ca şi făcută pe măsură,
o poartă docil
până când se şifoneaază.

Eu nu am ales nici atât,
dar nu mă plâng.
În locul meu ar fi putut fi altul
mai puţin asemănător omului.

Parte dintr-un banc de peşti, dintr-un muşuroi de furnici, dintr-un roi de albine,
fărâmă din peisaj ruptă de vânt.

Cineva mai puţin fericit,
creat pentru a fi un veşmânt de piei
sau pentru o masă de Crăciun,
ceva care se mişcă sub ocularul microscopului.

Copac împlântat în pământ,
de care se apropie un incendiu.

Iarbă pătulită
de la galopul de neînţelese întâmpări.

Un tip fatal
care e eclatant pentru alţii.

Şi dacă aş fi produs frică în oameni,
sau doar dezgust,
sau doar compasiune?

Şi dacă nu mă năşteam
în tribul cu pricina
şi mi se închideau drumurile în faţă?

Destinul, până acum,
a fost binevoitor cu mine.

Ar fi putut să nu îmi permită
să-mi amintesc de momentele bune.

M-ar fi putut priva
de tendinţa de a compara.

Puteam fi eu însumi, dar fără să mă surprindă,
ceea ce ar fi semnificat
să fiu cineva complet diferit.


Poem de Wislawa Szymborska, traducere în română de Andrei Langa


*****

DEL MONTÓN

Soy la que soy.
Casualidad inconcebible
como todas las casualidades.

Otros antepasados
podrían haber sido los míos
y yo habría abandonado
otro nido,
o me habría arrastrado cubierta de escamas
de debajo de algún árbol.


En el vestuario de la naturaleza
hay muchos trajes.
Traje de araña, de gaviota, de ratón de monte.
Cada uno, como hecho a la medida,
se lleva dócilmente
hasta que se hace tiras.

Yo tampoco he elegido,
pero no me quejo.
Pude haber sido alguien
mucho menos individuo.
Parte de un banco de peces, de un hormiguero, de un enjambre,
partícula del paisaje sacudida por el viento.

Alguien mucho menos feliz,
criado para un abrigo de pieles
o para una mesa navideña,
algo que se mueve bajo un cristal de microscopio.

Árbol clavado en la tierra,
al que se aproxima un incendio.

Hierba arrollada
por el correr de incomprensibles sucesos.

Un tipo de mala estrella
que para algunos brilla.

¿Y si despertara miedo en la gente,
o sólo asco,
o sólo compasión?

¿Y si hubiera nacido
no en la tribu debida
y se cerraran ante mí los caminos?

El destino, hasta ahora,
ha sido benévolo conmigo.

Pudo no haberme sido dado
recordar buenos momentos.

Se me pudo haber privado
de la tendencia a comparar.

Pude haber sido yo misma, pero sin que me sorprendiera,
lo que habría significado
ser alguien completamente diferente.


Wislawa Szymborska
Traducción al español: Gerardo Beltrán


*****

W zatrzęsieniu

Jestem kim jestem.
Niepojęty przypadek
jak każdy przypadek.

Inni przodkowie
mogli byc przecież moimi,
a już z innego gniazda
wyfrunęłabym,
już spod innego pnia
wypełzła w łusce.

W garderobie natury
jest kostiumów sporo.
Kostium pająka, mewy, myszy poknej.
Każdy od razu pasuje jak ulał
i noszony jest posłusznie
aż do zdarcia.

Ja też nie wybierałam,
ale nie narrzekam.
Mogłam być kimś
o wiele mniej osobnym.
Kimś z ławicy, mrowiska, brzęczącego roju,
szarpaną wiatrem cząstką krajobrazu.

Kimś dużo mniej szczęśliwym,
hodowanym na futro,
na świąteczny stól,
czymś, co pływa pod szkiełkiem.

Drzewem uwięzłym w ziemi,
do którego zbliża się pożar.

Źdźbłem tratowanym
przez bieg niepojętych wydarzeń.

Typem spod ciemnej gwiazdy,
która dla drugich jaśnieje.

A co, gdybym budziła w ludziach strach,
albo tylko odrazę,
albo tylko litość?

Gdybym się urodziła
nie w tym, co trzeba, plemieniu
i zamykały się przede mną drogi?

Los okazał się dla mnie
jak dotąd łaskawy.

Mogła mi nie być dana
pamięć dobrych chwil.

Mogła mi być odjęta
skłonność do porównań.

Mogłam być sobą - ale bez zdziwienia,
a to by oznaczało,
że kimś całkiem innym.


Wislawa Szymborska

luni, 6 februarie 2012



Cifre lichefiate

*
Trebuie să știi că mereu am intuit
cum să-l găsesc în șirul de numere pe cel indicat.
Și acum mai ghicesc numărul de ordine
aciuat în acea aritmetică a timpului.

Nu că ar fi început să îmi placă cifrele ciclice,
ajuns pe neașteptate la o vârstă necunoscută,
ci pentru că pericolul cel mare te paște de acolo
de unde niciodată nu se aud sunete.

Cifrele stau în boluri fierbinți, se ciocnesc între ele,
scot scâncete îndelungate în loc de scântei,
strâmbă din nas și duc în eroare pe unii învățăcei
care nu și-au făcut bine lecțiile pentru acasă.

În consecință, primesc o notă proastă,
efectivamente urâtă, care este și asta o cifră,
deși apariția numărului pare a fi total nepotrivită
în șirul de alte cifre fremătătoare ce umplu spațiul.

Acum nu mai trece faza cu scuza lacrimogenă
pentru o cifra intrusă care, cică, nu se va mai repeta.
Atunci cine se face vinovat de spargerea sferelor
din care se scurg cifrele lichefiate?


Andrei Langa


*****

CIFRAS LÍQUIDAS

Tienes que saber que siempre he logrado
encontrar en la serie de números el indicado.
Todavía estoy averiguando el número ordinal
incluido en aquella aritmética del tiempo.

No es porque empezaran a gustarme las cifras cíclicas,
llegando sin saber a una edad desconocida,
sino porque el gran peligro merodea desde allá
de donde nunca se escuchan los sonidos.

Las cifras están en esferas incandescentes, impactan,
emiten gemidos prolongados en vez de chispas,
hacen muecas y despistan a todos los alumnos
que no han hecho bien sus deberes.

En consecuencia, sacan una mala nota,
efectivamente fea, que es también una cifra,
aunque su aparición parece ser algo inconveniente
en la cadena de cifras susurradoras que llenan el espacio.

Ahora ya no funciona el juego con la excusa lacrimógena
por una nota intrusa que, es decir, nunca va a repetirse.
Entonces, ¿quién es culpable de la destrucción de las esferas
de donde salen las cifras líquidas?


Andrei Langa

sâmbătă, 4 februarie 2012



Puţină halucinaţie

*
I

În lucrurile mici te căutam,
scorpion de la mal.
Ai ştiut cum să muşti
buza mea
şi pantofii
încât să mă umpli de ecou.
Adunam în minuscule proporţii
grămăjoare de ceai
pentru atăta apatie.
Îţi priveam mâinile,
nu puteai mai mult
iar ele se lungeau pentru a te face să creşti în umbră,
însă era minusculă amprenta pe zăpadă,
cavitate abia vizibilă,
gura ta:
pată întunecată unde el joacă.


II

-Am deschis geamul copacului.
Însă nu era copacul.
Am smuls bucăţi dintr-o masă
şi a ars casa.
-Am deschis geamul.
Însă nu aveam spaţiu spre a-l deschide.
Lichenul electric ne înfăşura sexul de la mijloc
cu halucinaţii care beau apă murdară din baie
şi nu pot să vomite.


III

Stropesc şi acum flori de hârtie în subsol
şi mă ascund făcând gălăgie,
pentru ca tu să nu vii.
Alung muştele de pe oglindă,
şi-n lucrurile mici continui să caut.

Nu mai ţin minte fisura făcută în zid
cu unghiile mele false.


Poem de María García Zambrano, traducere în română de Andrei Langa


*****

PEQUEÑA ALUCINACIÓN

I

En lo pequeño te buscaba,
escorpión de la orilla.
Has sabido morder
mi labio
mis zapatos
hasta llenarme de eco.
En lo diminuto recogía
montoncitos de té
para tanta desgana.
Te miraba las manos
no llegabas a más
se extendían para hacerte crecer en la sombra
pero era ínfima la huella en la nieve
diminuta la cavidad
tu boca:
oscura alberca donde el juego.


II

– Abre la ventana al árbol.
Pero sin árbol.
Arranqué cortezas de una mesa
y ardió la casa.
– Abre la ventana.
Pero no había espacio para abrir.
En el centro el musgo eléctrico nos envolvía el sexo
de pequeñas alicias que beben agua sucia del baño
y no pueden vomitar.


III

Todavía riego flores de papel en el sótano
y me escondo haciendo ruido,
para que no vengas.
Espanto las moscas del espejo,
y en lo pequeño sigo buscando.

Ya no recuerdo el agujero que hice en la pared
con mis uñas postizas.


María García Zambrano