joi, 23 decembrie 2010

Floare albastră

*- "Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita încalte
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Gramădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile Asire
Şi întunecata mare.

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare.
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!"

Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi pârul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- ,,Hai la codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mă-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărarea-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa că-mi eşti drag?"

Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stau în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

............................

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!..
Totuşi este trist în lume!


Mihai Eminescu


*****

FLOR AZUL

"¿De nuevo hundido en los astros,
en las nubes, en los cielos?
Por lo menos, no me olvides,
alma y vida de mi vida.

En vano los arroyuelos
juntas en tu pensamiento
y las campiñas asirias
y la tenebrosa mar;

las pirámides vetustas
que alzan sus puntas al cielo.
¡Para qué buscar tan lejos
tu dicha, querido mío! "

Así mi niña me hablaba,
dulcemente acariciándome.
¡Ella tenía razón!
Yo reía, sin embargo.

"Vámonos al bosque verde,
donde las fuentes del valle
lloran y la roca puede
precipitarse al abismo.

Allí, en lo claro del bosque,
cerca del junco tranquilo,
bajo la serena bóveda
del moral nos sentaremos.

Y me contarás los cuentos
y me dirás las mentiras;
yo, con una margarita
comprobaré si me quieres.

Y bajo el calor del sol,
roja como una manzana,
tenderé mi cabellera
para cerrarte la boca.

Si tú acaso me besaras,
nunca nadie lo sabría,
pues debajo del sombrero,
¡eso a quién puede importarle!

Cuando a través de las ramas
salga la luna de estío,
tú me enlazarás del talle,
yo me prenderé a tu cuello.

Bajo el techo de las ramas,
al descender hacia el valle,
caminando cambiaremos
nuestros besos como flores.

Luego, al llegar a la puerta,
hablaremos en lo oscuro;
que nadie de esto se ocupe;
si te quiero, ¿a quién le importa? "

Un beso más... y se ha ido.
¡Yo quedo bajo la luna!
¡Qué hermosa es y qué loca
es mi azul, mi dulce flor!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tú, maravilla, te fuiste,
y así murió nuestro amor .
¡Flor azul, oh flor azul!...
¡Qué triste que es este mundo!


Poema de Mihai Eminescu traducido al español
por Rafael Alberti y María Teresa León
Ed. Seix Barral S.A. 1973

2 comentarii:

Andrei Langa spunea...

Publicaste un poema, Ana Muela, que se ha transformado con el paso del tiempo en un canto popular en nuestro pais...

Un placer,
Andrei

Ana Muela Sopeña spunea...

Gracias, siempre me ha gustado mucho Eminescu. No sabía que este dulce poema ya es un canto popular en tu país. Me alegra.

Un abrazo
Ana