Incomplet

*
De mică m-am deprins să mă plimb
pe cărări părăsite,
uneori cu o carte în mâini,
alteori alături de moarte.

Obișnuisem să înjumătățesc noaptea
și să trăiesc după perdelușe,
sau în sunetele sentențioase
ale clopotelor de la biserică.

Noapte după noapte
mi se amestecau ochii cu apă
și picioarele-mi se urcau prin copaci,
în căutarea vreunei note, a unui acord,
a unei lumi unde să mă pot refugia.

Mai mult în glumă mă cățăram pe acoperișuri
și, cu gluga mea albă,
puneam cap la cap trenuri iluminate ce fluierau
sub un cer de promoroacă.
Aprindeam, mai apoi, lumânări pe care le ascundeam
pe sub plapume
pentru a citi morților în timp ce ascultam
gălăgia din stradă.

Strigătele vreunui bețiv blestemând,
clinchetul cheilor din alte vremuri,
plescăitul vesel al apei curgătoare pe drum,
râsetul vreunei fete îndrăgostite,
muzica, săruturile,
pașii grăbiți, muzica,
săruturile, tăcerea,
atingerea gingașă a pielii, săruturile.

De mică mă deprinsesem
cu durerea și cu resemnarea,
cu plimbările lungi, fără nimeni alături,
spre a căuta în mintea-mi nebunia,
muțenia, mahna din hăul cuvântului.

Făcut-am să sângereze un pian și am rugat,
fără succes, să vină un zeu de metal.
Prietena mea cea ma bună era o prostituată
care a vrut, deasemenea fără succes,
ca o burtă abominabilă
să mă acopere cu aur.

Aurul meu, însă, erau minutele
pe care le petreceam singură, aurul meu
erau orele ce dansau
în interiorul unei colivii, aurul meu
erau acele mici veverițe
din fața grădinilor chinezești.

Există o liniște ce mă așteaptă
după ce nu voi mai fi copila
care a crescut fără haine.

Au venit orele de pe urmă.
Deschid sertarul cu flăcări
Locatarul doarme în ungherul său,
ignoră rana lăsată în ceafa-mi,
ignoră asasinatul înfiorător
pe care l-a comis.

Au venit orele de pe urmă.
Vizitatorul a sosit de la nord,
iar în loc de pantofi are în picioare
două amfore de fier.
Poartă un ceas de hărtie pe mână
și promisiuni zaharisite
din care se înfruptă furnicile.

Mă îmbrâncește
tocmai până în locul unde dispar
sunetele, mă împinge, fără zgomot,
precum un elefant în căutarea
potecii spre propriul cimitir.

Iată, așadar, că de mică
m-am obișnuit să mă plimb
pe potecile părăsite, uneori cu o carte,
alteori alături de moarte,
cu un mers discret,
ca acel om care mângâie filele unei cărți
neterminate.

Ar fi difícil de revenit la acea stare
febrilă, la acea senzație inexplicabilă
de plinătate în a săruta paginile unei cărți
în formă de funie.

Țin geamurile închise
și urmăresc razele ce se varsă pe masă,
praful ce-l face această dezordine
pe raftul unde moare
și-mi locuiește viața.

Mâinele-mi se învinețesc.
Se apropie una de alta.
Nu există palat cu lumina aprinsă din nou.

În alt colț ard cuvinte,
frunze, ghipsuri, stilouri
care iată că nu mai au cerneală, almanahuri,
fotografii. Distrug numele meu și pe al tău.
Îl elimin pe poate că și pe de ce.
Inutilele promisiuni uzuale,
congelez frazele.

Orele și neliniștea cântă
precum păsările prichindele.

Am perdelele trase
și ridic un pocal de vin,
timp în care fumez tutun de vanilie
și toastez pentru voi.

Pentru prietenii efemerilor
și pentru acei care au îmbobocit
pe când focul încă ardea.
Pentru acel care mi-a supt timpul
pe când mă omora.
Pentru acel a cărui cuvinte de sare
m-au împiedicat să cred în nimic.
Pentru poetul mult prea beat de amor
spre a rescrie, pe o pagină nouă,
o nouă istorie.
Pentru acel care mă tăinuiește în zori.

Pentru acel care nu a știut să treacă peste limite
și a rămas de partea cealaltă a palatului lunilor.

Vizitatorul și locatarul
dorm acum împreună într-un pat comun,
își lasă cizmele, se întind,
beau din aceeași butelie,
îmi privesc poza și îmi smulg buzele.

Umbra-mi și eu stăm astăzi împreună,
sărbătorind pe o plajă frumoasă
cenușa ce plutește în aer și-și schimbă
culoarea din gri în verde pal, din verde pal
în purpuriu în timp ce corpul meu se afundă
totalmente în mare.

De mult timp, iată că, nu suflă vântul,
fiindcă am uitat să deschid ușa.


Poem de Concha González Nieto, traducere în română de Andrei Langa


*****

INCOMPLETO

Desde niña me acostumbré a pasear
por calles solitarias,
a veces con un libro en las manos,
otras con la muerte.

Me acostumbré a doblar en dos la noche
y a vivir detrás de los visillos,
o en el sonido absolutorio
de las campanas de la iglesia.

Noche a noche mis ojos
se mezclaban con el agua
y mis pies subían a los árboles,
en busca de una nota, un acorde,
un mundo donde poder refugiarme.

Casi por diversión trepaba a los tejados
y con mi gorro blanco,
ordenaba iluminados trenes que silbaban
bajo un cielo de escarcha.

Después, encendía velas que ocultaba
debajo de las sábanas
para leer a los muertos mientras oía
los ruidos de la calle.

Los gritos de algún borracho maldiciendo,
el tiempo de las llaves felices,
la marcha alegre del agua calle abajo,
la risa de alguna muchacha enamorada,
la música, los besos,
los pasos apresurados, la música,
los besos, el silencio,
el roce de la piel, los besos.

Desde niña me acostumbré
al dolor y a la renuncia,
a los largos paseos sin nadie,
a buscar en mi mente la locura,
la mudez, el luto en la palabra.

Hice brotar sangre de un piano y recé,
sin éxito, a un dios de hierro.
Mi mejor amiga era una prostituta
que quiso, también sin éxito,
que un vientre abominable,
me cubriese de oro.

Pero mi oro eran los minutos,
que pasaba sola, mi oro,
eran las horas que bailaba
en el interior de una jaula, mi oro,
eran aquellas pequeñas ardillas,
frente a los jardines chinos.

Hay un silencio que me espera
después de ser la niña
que creció desnuda.

Han llegado las horas finales.
Abro el cajón de las llamas.
El habitante duerme en su esquina,
ignora el daño que ha dejado en mi nuca,
ignora el horroroso asesinato
que ha cometido.

Han llegado las horas finales.
El visitante ha llegado del norte,
y en lugar de zapatos, lleva en sus pies,
dos ánforas de hierro.
Lleva un reloj de papel en la muñeca
y promesas de azúcar
que se comen las hormigas.

Me arrastra,
hasta ese lugar donde desaparecen
los oídos, me arrastra, sin estridencias,
como un elefante buscando
la ruta de su propio cementerio.

Pero ya desde niña,
me acostumbré a pasear
por calles solitarias, a veces con un libro,
a veces con la muerte,
discretamente,
como quien acaricia las hojas de un libro
incompleto.

Y será difícil volver a ese estado
febril, a aquella inexplicable sensación
de plenitud de besar las hojas de un libro
con forma de soga.

Tengo las ventanas cerradas
y miro la luz que se derrama en la mesa,
el barro que forma este desorden,
en las estanterías donde muere
y vive mi vida.

Mis manos se alejan del rojo.
Mis manos se cierran.
No hay palacio que se encienda de nuevo.

En la otra esquina quemo palabras,
hojas, alabastros, plumas
que ya no tienen tinta, almanaques,
fotos. Destruyo tu nombre y el mío.
Elimino el quizá y el por qué.
Las inútiles promesas de siempre,
congelo las frases.

Las horas y el desasosiego cantan
como pájaros pequeños.

Tengo las cortinas cerradas
y levanto una copa de vino
mientras fumo tabaco de vainilla
y brindo por vosotros.

Por los amigos de efímeros
y por aquéllos que florecieron
mientras hubo fuego.
Por el que se bebió mi tiempo
mientras me mataba.
Por el que con palabras de sal
me impidió creer en nada.
Por el poeta demasiado borracho de amor
para reescribir, en una nueva hoja,
una nueva historia,
Por aquél que me oculta al amanecer.
Por aquél que no supo traspasar los límites
y se quedó al otro lado del palacio de las lunas.

Ahora el visitante y el habitante
duermen juntos en la misma cama,
se quitan las botas, se estiran,
beben de la misma botella,
miran mi retrato y me arrancan los labios.

Hoy mi sombra y yo estamos juntas,
celebrando en una hermosa playa,
las cenizas que vuelan y cambian,
del gris al verde pálido, del verde pálido
al púrpura mientras se ahoga en el mar
todo mi cuerpo.

Hace ya tanto tiempo que el viento no sopla,
que se me ha olvidado abrir la puerta.


Concha González Nieto