(CAPCANELE DIAVOLULUI)

*
“Dintre capcanele diavolului, cea mai efectivă
este să ne convingă că el nu există”
Charles Baudelaire


Aș vrea deasemenea să zic
despre război. De exemplu,
el se află alături, brutal, zilnic:
se trezește în zori, surâde, își însușește
manierele, masca - încearcă
să nu poarte aceiași cravată-, își asumă
vertiginoasa inerție
care ne poartă.
Libertatea este viitorul
ce adună răbdarea
de nu sare prea departe
sau o ating intemperiile.
Ai noroc dacă până la urmă
treci pragul primăverii,
ieșind din iarnă
doar cu fulgi în plete.
Norocul tău dacă la sfârșit
nu te-au vânat proiectilele
sau, în plăcerea ta, nu ai contractat un virus
ce îți minează pe rând orele.
Norocul tău dacă într-un final
nu te-au ucis drogurile,
resemnat în a nu accepta
ritmul, viața fără de sens
ce ne surpă pe dinăuntru.

Din nefericirire sunt războaie
și mai sălbatice.

În fiecare secundă
moare mai mult de un copil.
Pâinea sa,
ca un printr-un miracol, se transformă
în stimulent al industriei de armament
de distrugere în masă.
Asupra Irakului, în clipa asta, plouă,
plouă încontinuu
cu mii de bombe,
plâng între timp fără durere
civilii care sunt căsăpiți.
Teroarea implacabilă
ocupă orice ungher.
Dușmanul ia masca
gardianului vieții lor.

Asta are loc, se întâmplă,
exact în acest nedrept,
neiertător moment,
în timp ce tu, obosită, te plângi
și îmi ceri, cu motiv,
să te ajut cu cina
și nu înțelegi
această doză impusă
de pace,
acest răgaz,
protejat de mantaua mea
doar pe perioada de timp necesară
pentru a-mi încărca
cu curaj arma de foc.

-fiindcă gloanțele sale sunt palpitații
pe care le trimit spre conștiința ta-.


Poem de Ritxi Poo, traducere în română de Andrei Langa


*****

(LAS TRAMPAS DEL DIABLO)

“De las trampas del diablo, la más lograda,
es persuadirnos de que no existe”
Charles Baudelaire


También quiero hablar
de la guerra. Por ejemplo,
ésta inmediata, brutal, diaria:
madruga, sonríe, adopta
sus maneras, el disfraz – procura
no repetir corbata -, asume
la trepidante inercia
que nos lleva.
La libertad es el fruto
que recoge la paciencia
si no se cae de maduro
o lo pudren las inclemencias.
Y suerte si al final
alcanzas tu primavera
cuando el invierno pese
como nieve en tu cabeza.
Suerte si al final
no te alcanzaron las bombas
o en el placer no hallaste un virus
que va minando tus horas.
Suerte si al final
no te mataron las drogas,
resignado a no aceptar
el ritmo, el sinsentido
que por dentro nos asola.
Por desgracia hay otras guerras
más terribles.

Muere cada segundo
más de un niño.
Su pan,
como un milagro, se convierte
en pujante industria de armas
de destrucción masiva.
Y sobre Irak, en este instante, llueve,
incesantemente llueven
miles de misiles,
lloran sin dolor mientras caen
arrasando civiles.
Implacable el terror
va tomando las esquinas.
El enemigo se disfraza
de guardián de sus vidas.

Esto pasa, está ocurriendo
justo en este injusto,
intrascendente momento,
mientras tú, cansada, te quejas
y me pides, con razón,
que te ayude con la cena
y no entiendes
esta dosis obligada
de paz,
esta tregua,
resguardado en mi trinchera
sólo el tiempo necesario
para cargar
de coraje mi escopeta

- que sus balas son latidos
que disparo a tu conciencia -.


Ritxi Poo