Nu se permite fumatul

*
Conversația s-a desfășurat în limitele parametrilor firești ai unui chestionar ce investighează relația dintre persoană și autor ce se petrece în interiorul unui scriitor, și asta a adăugat un dram de bun umor profesorului Kurt Bigot care se simți comod vorbind, printre altele, despre vremurile petrecute în colegiu, despre mătușa sa Inma și câinele său Hercules, fără să intre în polemici istoriografice. Recentul său articol “Vezuviul nu a paralizat Pompeiul” a cauzat un boom editorial și agitație în cercurile de istoriografi, care au pornit să-și descarce bateriile contra “acestui șarlatan străin“.
Se coborâ din taximetru și intră în vechiul edificiu al departamentelor –fără de ascensor– unde îi închiriaseră un mic locaș, considerând că nu va întârzia mai mult de o lună pe aici, asta cel mult.
Închise ușa și începu să urce scăroaiele de marmură; ducea dorul acelor vremi când se construia cu bun gust și material bun, și, încă o dată, se reîntâlni pe scara patrusprezece (deja v-am mai povestit despre aceasta) cu o fetiță de vreo opt sau zece ani, slăbuță, palidă, blondă, jucându-se absentă cu o păpușă. Trecea pur și simplu pe alături de ea fără să o salute, dar de data asta i se strecurase acel strop de bucurie în inimă, și îi vorbi.
−Bun găsit, fetiță.
Ea nu se întoarse să-l vadă și surâse fericită, dar fără să-i răspundă la salutare. Profesorul se simți tentat să se așeze alături de ea, dar se abținuse. Își aminti că o adolescentă din Statele Unite a acuzat un bărbat de faptul că ar fi dorit să o violeze doar pentru că acesta îi propusese să-i ajute a căra niște pungi de la un supermarket.
−Să ai o seară bună, − doar atât își permise să zică și își continuă drumul, copleșit că fetița îi vorbise, lucru care nu se întâmplă în adevăr, dar așa presupuse că ea îl urmărea cu privirea surâzând.
Se făcuse comod în micul său birou, servi un brandy, își aprinse pipa și răsfoi toate publicațiile –nu avuse timp să le citească pe toate– ce vizau cartea sa. La vederea unora zâmbea pentru reușitele imagini fotografice, în alte cazuri își încrețea fruntea din cauza redactărlor proaste ale ziaristului, moment în care îi atrase atenția sunetul pașilor diverselor persoane din curte și de pe scări, ce se auzeau din când în când și faptul că nimeni nu vorbea cu fetița. Se ridică, întredeschise ușa și privi spre scară; copila continua să stea acolo iar o doamnă obeză cobora pe scară fără să se întoarcă măcar pentru o clipă ca să privească spre fetiță. Închise ușa și reveni la treburile sale. După asta, din cauza unor bătăi ușoare în ușă, sări așa că era cât pe ce să verse vasul cu brandy. Îi displăcea permanenta sa stare nervoasă, în realitate însă îl deranjau toate în jur, toate zgomotele pe care nu le producea el personal.
Se ridică și văzu copila de pe scări. Nu era o idee bună ca ea să treacă pragul departamentului și nici ca el să iasă pentru a vorbi cu ea în culoar, nici nu știa ce să facă.
−O cunosc pe mătușa ta Inma−, zise liniștit copilă.
Un fior îi trecu prin spate iar apoi îl duse gândul că posibil ea văzuse inteviul pe care i-l luaseră la televiziune și pe care extraordinara imaginație a copiilor...
−Ea te-a iubit mult−, și surâse.
−Așteaptă-mă. Acușica ies−, îi ceru și închise ușa.
Își scoase halatul și îmbrăcă un maiou, jacheta, își puse pantofii și ieși în culoar. Copila plecase. O femeie trecu pe alături și îl preveni.
−Nu se permite fumatul în coridoare.
−Scuzați−, răspunse pierdut cu firea și căutând cu privirea în toate părțile.
Femeia își continuă calea iar profesorul o opri cu vocea sa.
−Fetița. Dumneata ai văzut-o?
−Nu există nici o fetiță în edificiu. Nu ai văzut anunțul în curte?
De asta, deci, un vorbește nimeni cu ea, – se gândi profesorul. Uneori persoanele se fac complicele acestor transgresiuni și colaborează păstrând secretele. De ce, însă, se expunea fiind așezată pe scări?
Femeia plecă și el rămase mut, privind în jos, poate că fetița se ascunse, până în momentul când un “pssst, pssst” îl făcu să se întoarcă vădit marcat.
−Vii să vizitezi pe cineva sau locuiești aici?
−Nu, − îi răspunse copila.
−Nu, adică cum?
−Că nu locuiesc, − și strânse puternic păpușa în brațe.
−Bine. Vizitezi pe cineva.
−Pe tine. În numele mătușii tale Inma.
−Bine. Să uităm de mătușa Inma.
−Ea nu a uitat de tine, așa că m-a rugat ca să…
−Ascultă, hai să vorbim… Ce nume porți?
−Inmaculada. Așa mă numeam eu de mică...
Acela era lucrul cel mai improbabil în viața unui om de știință și, cu toate acestea, i se întâmpla lui.
−Cum este posibil?, − se întrebă, asociind trăsăturile copilei cu ceea ce memoria sa reținuse de la mătușa sa Inma pe când era tănără iar apoi matură; se asemăna atât de mult acestei fetițe.
−De ce nu mi-ai vorbit mai înainte?, − zise profund mișcat profesorul.
Fetița porni să vorbească, însă începu să se evapore și el văzu doar cum mișcă buzele. Profesorul stătu înlemnit până o altă voce îl făcu să reacționeze.
−Nu înțelegeți? Aici nu se permite fumatul!


Julio Díaz Escamilla
Traducción al rumano: Andrei Langa


*****

NO SE PERMITE FUMAR

La entrevista estuvo dentro de los parámetros normales de un cuestionario que husmea la relación entre la persona y el autor en un escritor, y eso, puso una gotita de buen humor en el profesor Kurt Bigot quien se sintió cómodo hablando, entre otras cosas, de sus tiempos de colegio, su tía Inma y su perro Hércules, y no entrar en polémicas historiográficas. Su reciente publicación: “El Vesubio no congeló a Pompeya” había causado un boom editorial y revuelo en la sociedad de historiadores que comenzaron a afinar sus baterías contra “ese charlatán extranjero”.
Bajó del taxi y entró al viejo edificio de departamentos –sin ascensor− donde en el segundo nivel le habían contratado un pequeño ambiente, considerando que no estaría allí más de un mes, si mucho.
Cerró la puerta y comenzó a subir las amplias escalinatas de mármol; añoraba aquellos tiempos cuando se edificaba con buen gusto y buenos materiales, y, otra vez, volvió a encontrarse en el catorce escalón (ya los había contado días atrás) con una niña de unos ocho o diez años, delgada, pálida, rubia, jugando ausente con una muñeca. Siempre pasaba al lado de ella sin saludarla, pero esta vez, andaba esa cucharadita de alegría en su corazón, así que le habló.
−Hola, niña.
Ella lo volteó a ver y sonrió feliz, pero sin contestarle. El profesor tuvo toda la intención de sentarse al lado de ella pero se contuvo. Recordó que en Estados Unidos una jovencita acusó a un hombre de quererla violar sólo porque éste le ofreció ayudarla con unas bolsas de supermercado.
−Que pases buena tarde –se limitó a decir y siguió su camino, ansiando que la niña le hablara, lo cual no ocurrió pero supuso que ella lo seguía mirando sonriente.
En su pequeño departamento se puso cómodo, se sirvió un brandy, encendió su pipa y cargó con todas las publicaciones −no había tenido tiempo de leerlas todas− sobre su libro. En algunas sonrió por las buenas fotografías, en otras frunció el ceño por la mala redacción del periodista y, le llamó la atención escuchar pasos en el pasillo y escaleras de varias personas, en distintos momentos, y que nadie hablara con la niña. Se levantó, semi-abrió la puerta y miró hacia la escalera, la niña seguía allí y una señora gorda bajaba las escaleras sin siquiera voltear a ver a la pequeña. Cerró y volvió a lo suyo. Luego pegó un salto que casi le hace derramar su brandy por unos toquidos suaves en su puerta. Odiaba su perenne estado nervioso, aunque en realidad le molestaban todos, todos los ruidos que no fueran aquellos que él produjera.
Se levantó y la niña de las escaleras estaba allí. No era buena idea que pasara al departamento y tampoco que él saliera a charlar con ella en el pasillo, no sabía qué hacer.
−Conozco a tu tía Inma −dijo apasible la niña.
Un escalofrío recorrió por su espalda y luego cayó en la cuenta de que posiblemente ella habría visto la entrevista que le hicieron por televisión, y que la portentosa imaginación de los niños…
−Ella te quiere mucho −y sonrió.
−Espérame. Ahora salgo −le pidió y cerró la puerta.
Se quitó la bata y se vistió de camisa, saco y zapatos y salió al pasillo. La niña no estaba. Una mujer pasó cerca de él y le previno.
−No se permite fumar en los corredores.
−Perdone −contestó impaciente volteando a ver a todos lados.
La mujer iba a seguir su camino y el profesor la detuvo con su voz.
−La niña. ¿La ha visto usted?
−No hay niños en el edificio ¿no ha visto el rótulo en el patio?
Entonces por eso nadie habla con ella −pensó el profesor−. La gente, a veces, se hace cómplice de esas transgresiones, y colaboran guardando secretos ¿pero por qué se exponía sentándose en las escaleras?
La mujer se retiró y él se quedó parado allí viendo hacia abajo, quizá la niña se había escondido hasta que un “pssst, pssst” le hizo voltearse alterado.
−¿Vienes a visitar a alguien o vives aquí?
−No –respondió dulce la pequeña.
−No ¿qué?
−Que no vivo −y abrazó fuerte a su muñeca.
−Bien. Visitas a alguien, entonces.
−A ti. Es por tu tía Inma.

−Bien. Olvidemos a la tía Inma.
−Ella no se olvida de ti, por eso me pidió que…
−Escuchame, vamos a hablar… ¿cuál es tu nombre?
−Inmaculada. Así era yo de niña…
Aquello era lo más improbable en la vida de un científico y, sin embargo, estaba ocurriéndole a él.
−¿Cómo es posible? −Se preguntó, asociando los rasgos de la chiquilla con los que su memoria guardaba de su tía Inma joven y luego adulta; era tan parecida a esa niña.
−¿Por qué no me has hablado antes? −Dijo enternecido el profesor.
La niña iba a hablar pero comenzó a evaporarse y sólo la vio que movía los labios. El profesor estaba petrificado hasta que otra voz lo hizo reaccionar.
−¿Qué no entiende? ¡Aquí no se permite fumar!


Julio Díaz Escamilla