Sublimație

*
Ce să fac
dacă tot ce-i al meu se ghicește în umbra ta,
dacă mâinile nu mi se supun
nici mareea nu ține seama de subterfugiu
și revine ca întotdeauna Luna
pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile
cu amintirile amprentelor
în zăpadă și în locuința de cenușă
unde vântul suflă dinspre apus
până la răsăritul soarelui iar noaptea
revine după trecerea timpului nocturn
al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii
fumului și vocea sa prețioasă de miere,
să împiedic ca sticla să se acopere
cu ceața de la furtună și să dezgolească
buzele tale naufragiul tăcerii
versului prins fără acul îndoit
în plasa sorilor desenați
la întâmplare în zorii sentimentului
ce se agață de apă
și compromite caligrafia cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului
unde germinează arbuștii din oase,
și se îmbrățișează cenușiul și transparența
săruturilor prin întuneric
în tufele preaplinului poemului
și în rana de corp intangibilă.

Ce să fac ca să nu stau trează
și nici să simt ochii tăi în privirea-mi,
ce fac cu pielea, cu suferința sângelui,
zi-mi că se face cu sufletul,
noi,
și cu iubirea.


Poem de Montserrat Martínez, traducere în română de Andrei Langa


*****

SUBLIMACIÓN

Qué he de hacer
si todo lo mío se adivina en tu sombra,
si las manos no me obedecen
ni acata la huida la marea
y vuelve siempre la Luna
a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,
con los recuerdos de las huellas
en la nieve y en la habitación de ceniza
donde el viento sopla del ocaso
hasta el amanecer y la noche
regresa tras los pasos del tiempo nocturno
del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas
del humo y su preciosa voz de miel,
impedir que el cristal se empañe
con el vaho de la tormenta y desnuden
tus labios el naufragio del silencio
del verso atrapado sin anzuelo
en la red de los soles dibujados
al azar en el albor del sentimiento
que se sujeta al agua
y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río
donde de los huesos brotan rosales,
y se abrazan el gris y la transparencia
de los besos a oscuras
en el rocío del raso del poema
y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta
ni sentir en mi mirada tus ojos,
qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,
dime qué con el alma,
nosotros,
y con el amor.


Montserrat Martínez