Lisabona

*
Străzile din Lisabona își mușcă colțurile
și ating în secret sărăcia,
sună un geamăt fragil ce alină ca o muzică fado,
precum lacrima dulce,
ca un vers sanguin de Pessoa
curgând prin vâna farsorului.

Cazi peste lume cu un foșnet obscen,
copilă cu genunchi murdari,
nisip pătruns de paloare și moloz,
marginile râului Tajo te scuipă pe fese
când ești dezgolită de tot,
când miroși a carne și a brățări
și te agiți cu gesturi lesbice.

Nu există cuvinte care ar pipăi tăcerea asta murdară
ce germinează în toate părțile,
acest miros lasciv de câine urcând prin mușchi
iar tu, atât de introspectă,
gângăvești în limba învinsului toată tenebra perversă
și oferi dragoste scheletului.

Intri în noapte învăluită de var, gravidă cu garoafe,
și iubești, iubești așa precum nu-i posibil să iubești
fără să ai acordul de prelungire a vieții dat de înger,
fără timpul ce îți subție lent anatomia.
Nuditatea ta nu îți aparține,
nici rugăciunile tale,
nici șira spinării dură a purității de care se disipează aerul.

De ce tu, copilă despletită de apele râului,
cu dulceag tremur de vrabie
ai luat-o spre mare.


Poem de Sara Castelar Lorca, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Pulsul"


*****

LISBOA

Las calles de Lisboa se muerden las esquinas
y lamen en secreto la pobreza,
suena un gemido frágil que roza como un fado,
como lágrima dulce,
como un verso sanguíneo de Pessoa
fluyendo por la vena del farsante.

Caes sobre el mundo como un crujido obsceno,
niña de rodillas sucias,
arena penetrada de palidez y escombro,
las orillas del Tajo te escupen en las nalgas
cuando estás más desnuda,
cuando suenas a carne y a pendiente
y lésbica te agitas.

No hay palabras que toquen este silencio sucio
que brota en todas partes,
ese aroma lascivo de los perros subiendo por los muslos,
y tú, tan suya
balbuceas en la lengua del vencido toda oscuridad perversa
y ofreces al amor el esqueleto.

Vas a la noche azotada de cal, preñada de claveles,
y amas, amas como no es posible amar
sin la prolongación del ángel,
sin el tiempo que lentamente curva tu honda anatomía.
Tu desnudez ya no te pertenece
ni tus rezos
ni la espina cruel de tu blancura donde se rompe el aire.

Porque tú, niña despeinada de río,
con dulcísimo temblor de gorriones
has girado en el mar.


Sara Castelar Lorca
Del poemario "El pulso"