Cimitir de păsări

*
Începe
întoarcerea
păsărilor; acelea, anume acelea care s-au cuibărit
în anii pantalonilor scurți și ai fundei
parfumate
purtată la slujba religioasă de duminică, turnuri
cu clopote,
găuri făcute în pământ în care aruncau pietricele
acei
care au ridicat pe înălțimi
singurătatea extenuată
a memoriei
a copilăriei și mă întreb
unde și-a abandonat aerul aripile,
în ce colț al lumii au murit ele
și și-au lăsat ultima palpitație vibrând printre penele
primăverii pasagere.

Reîntoarcerea
stolurilor
de păsări – cele ce-au străbătut cutezătoare cerurile
tinereții –
la nostalgia extremă a memorei,
sori de vară,
corpuri îmbrățișate
și miere aurie în stupurile
săruturilor. În ce loc
au murit? Cine le-a văzut pentru ultima oară?
Unde au plecat?

Au zburat
păsările
și au multiplicat
ciripitul cântecelor lor în cuiburile de toamnă; însă unde
au lăsat
bătaia frenetică a aripilor? Unde
au murit toate împreună?

Privesc
azi
păsările
în revenirea lor zgomotoasă în preajma-mi; poate că - îmi zic –
sunt acelea, exact acelea care să-mi spună
spre ce loc
duce
ultimul zbor resemnat
al zilelor
de iarnă.


Poem de Julio G. Alonso, traducere în română de Andrei Langa
Notă. –Poem inclus în Antologia de Poeme în Văzduh (ianuarie, 2008)


*****

CEMENTERIO DE PÁJAROS

Amanecen
revuelos
de pájaros; aquellos, los mismos que anidaron
años de pantalones cortos y vestidos con lazos
perfumados
de las misas de domingo, torres
de campanario,
hoyos de guá en juegos de canicas;
aquellos
que alzaron en los picos
la extenuada soledad
de la memoria
de la infancia y me pregunto
dónde abandonaron sus alas el aire,
en qué rincón murieron
y dejaron el último latido temblando entre las plumas
de la breve primavera.

Retornan
vuelos
de pájaros –los que cruzaron atrevidos cielos
de juventud-
a la extremada nostalgia del recuerdo,
soles de veranos,
cuerpos abrazados
y amarilla miel en las colmenas
de los besos. ¿Y en qué lugar
murieron? ¿Quién los vio la última vez?
¿A dónde fueron?

Volaron
los pájaros
y multiplicaron
el clamor de sus cantos en los nidos de otoño; ¿pero dónde
dejaron
el batir frenético de sus alas? ¿Dónde
murieron todos?

Y miro
hoy
los pájaros
en revuelos ruidosos en mi torno; tal vez –me digo-
aquellos, los mismos que me digan
a qué lugar
conduce
el leve último vuelo
de los días
de invierno.


Julio G. Alonso
Nota.-Poema publicado en la Antología de Poemas Alaire (enero, 2008)