marți, 31 ianuarie 2012
În aceste nopţi friguroase
*
În aceste nopţi friguroase
îmi amintesc fără pic de nostalgie
de penumbra ascunsă în plimbări eşuate,
făcute până la praguri de porţi cenuşii,
în oraşul prăpăstiilor subterane.
Pieţe silenţioase adormite-n tăcere
şi staţii de autobus
cu feţe anonime de oameni debusolaţi.
La trecerea de pietoni
persoane aşteptând o metamorfoză biografică
şi semafoare întunecate
cu trecători dezorientaţi.
Surâsul tău rătăcind printre străzi,
paşii tăi amestecaţi cu melancolia zidurilor,
urmele mele invizibile...
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
EN ESTAS NOCHES FRÍAS
En estas noches frías
recuerdo la penumbra agazapada
en náufragos paseos sin nostalgia,
hacia portales grises,
en la ciudad de abismos subterráneos.
Las plazas sigilosas dormidas en silencio
y las marquesinas de autobús
con anónimos rostros sin destino.
En los pasos de cebra
personas esperando un cambio biográfico
y semáforos oscuros
con transeúntes despistados.
Tu sonrisa vagando entre las calles,
tus pasos adheridos a la melancolía de los muros,
mis huellas invisibles...
Ana Muela Sopeña
În aceste nopţi friguroase
îmi amintesc fără pic de nostalgie
de penumbra ascunsă în plimbări eşuate,
făcute până la praguri de porţi cenuşii,
în oraşul prăpăstiilor subterane.
Pieţe silenţioase adormite-n tăcere
şi staţii de autobus
cu feţe anonime de oameni debusolaţi.
La trecerea de pietoni
persoane aşteptând o metamorfoză biografică
şi semafoare întunecate
cu trecători dezorientaţi.
Surâsul tău rătăcind printre străzi,
paşii tăi amestecaţi cu melancolia zidurilor,
urmele mele invizibile...
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
EN ESTAS NOCHES FRÍAS
En estas noches frías
recuerdo la penumbra agazapada
en náufragos paseos sin nostalgia,
hacia portales grises,
en la ciudad de abismos subterráneos.
Las plazas sigilosas dormidas en silencio
y las marquesinas de autobús
con anónimos rostros sin destino.
En los pasos de cebra
personas esperando un cambio biográfico
y semáforos oscuros
con transeúntes despistados.
Tu sonrisa vagando entre las calles,
tus pasos adheridos a la melancolía de los muros,
mis huellas invisibles...
Ana Muela Sopeña
luni, 30 ianuarie 2012
Un fulger măcar
*
Uneori scrisul te ascunde,
eşti lichenul lui, porţelanul.
Glasuri irump, nebune de o mare euforie
intră cu limba lor şi-ţi nimicesc numele.
Încă de la începuturile nopţii domneşte zeul cuvintelor,
afundă braţul său şi extrage
ca dintr-o maşină de pluş
etericul din tine, lipsa ta de certitudine.
(Certitudinea e o povară)
Tot ce îmi aduce noaptea, atinge înălţimea poemului.
Sorb boabele sale, semăn dubii.
Tot transcedentalul se întâmplă în scris, aici are loc incendiul.
Şlefuiesc pe din afară un chip sumbru
care s-a ars înăuntru limbajului.
Şlefuiesc o viaţă prost întreruptă.
Iniţial am avut inocenţă, acum ea stă dedesubt
precum o primă minciună.
Dinspre inocenţă nu ai cale îndărăt, nici pe atât odată cu pierderea ei.
La inocenţă se întorc toate cele revelate,
împreunnă întemeiază viitorul limbaj, ceea ce-i inevitabil.
Pentru a suporta adevărul limbajului, a trebuit să învăţ a suporta
propiul meu adevăr.
Nimeni nu ne eliberează de adevărul poemului, prin el defilează
adevărurile noastre mai puţin pure, false interpretări,
participări ale minciunii inocenţei.
Nu dispun de un adevăr fără de ură, nici de certitudinea care n-ar fi fiica rigorii.
Adevărul există fără de cuvinte.
Adevărul poemului e o limită, ne transformă în adevăr, în oglinda în care celelalte adevăruri
vor veni să se reflecteze.
Doar îndoiala ne alătură la destinul poemului,
la aparenţele incertitudinii,
asta e ceea ce zeul cuvintelor obţine din resursele noastre.
În persoana poetului, timpul şi-a aflat teritoriul.
Nu conlocueşte cu el,
zideşte pentru el
propriul fulger.
(aici e unde scânteia scrisului durează mai puţin ca scriitura,
însă totul e splendoarea furtunii)
Poem de Laura García del Castaño, traducere în română de Andrei Langa
*****
UN RELÁMPAGO AL MENOS
A veces la escritura te oculta
eres su musgo, su porcelana
Voces crecen, locas de una gran euforia
entran con su lengua y rompen tu nombre.
Desde el inicio de la noche reina el dios de las palabras,
hunde su brazo y extrae
como de una máquina de peluches
lo liviano que hay en ti, tu falta de certezas.
(La certeza es un peso)
Todo lo que la noche me trae, alcanza también para el poema.
Trago sus semillas, siembro la duda.
Todo lo trascendental sucede en la escritura, allí acontece el incendio.
Luzco por fuera un rostro oscuro
que se quemó dentro del lenguaje.
Luzco una vida mal apagada.
Al principio tuve la inocencia, ahora permanece debajo
como un primer engaño.
De la inocencia no hay vuelta atrás, de su pérdida tampoco.
A la inocencia regresará todo lo revelado,
entre los dos fundan el futuro lenguaje, lo inevitable.
Para soportar la verdad del lenguaje, tuve que aprender a soportar
mi propia verdad.
Nadie nos libra de la verdad del poema, por ella desfilan
nuestras verdades menos puras, falsas interpretaciones,
participaciones del engaño de la inocencia.
No tengo una verdad sin rabia, ni certeza que no sea hija del rigor.
La verdad es sin palabras.
La verdad del poema es un límite, nos convierte en verdad, en espejo donde el resto de verdades vendrá a reflejarse.
sólo la duda nos confina al azar del poema
a lo liviano de la incerteza
eso que el dios de las palabras obtiene de nuestros fondos.
En el poeta, el tiempo encontró su dominio
No habita junto a él,
construye para él
su relámpago.
(ése donde la luz de la escritura dura menos que la escritura
pero es todo el esplendor de la tormenta)
Laura García del Castaño
Uneori scrisul te ascunde,
eşti lichenul lui, porţelanul.
Glasuri irump, nebune de o mare euforie
intră cu limba lor şi-ţi nimicesc numele.
Încă de la începuturile nopţii domneşte zeul cuvintelor,
afundă braţul său şi extrage
ca dintr-o maşină de pluş
etericul din tine, lipsa ta de certitudine.
(Certitudinea e o povară)
Tot ce îmi aduce noaptea, atinge înălţimea poemului.
Sorb boabele sale, semăn dubii.
Tot transcedentalul se întâmplă în scris, aici are loc incendiul.
Şlefuiesc pe din afară un chip sumbru
care s-a ars înăuntru limbajului.
Şlefuiesc o viaţă prost întreruptă.
Iniţial am avut inocenţă, acum ea stă dedesubt
precum o primă minciună.
Dinspre inocenţă nu ai cale îndărăt, nici pe atât odată cu pierderea ei.
La inocenţă se întorc toate cele revelate,
împreunnă întemeiază viitorul limbaj, ceea ce-i inevitabil.
Pentru a suporta adevărul limbajului, a trebuit să învăţ a suporta
propiul meu adevăr.
Nimeni nu ne eliberează de adevărul poemului, prin el defilează
adevărurile noastre mai puţin pure, false interpretări,
participări ale minciunii inocenţei.
Nu dispun de un adevăr fără de ură, nici de certitudinea care n-ar fi fiica rigorii.
Adevărul există fără de cuvinte.
Adevărul poemului e o limită, ne transformă în adevăr, în oglinda în care celelalte adevăruri
vor veni să se reflecteze.
Doar îndoiala ne alătură la destinul poemului,
la aparenţele incertitudinii,
asta e ceea ce zeul cuvintelor obţine din resursele noastre.
În persoana poetului, timpul şi-a aflat teritoriul.
Nu conlocueşte cu el,
zideşte pentru el
propriul fulger.
(aici e unde scânteia scrisului durează mai puţin ca scriitura,
însă totul e splendoarea furtunii)
Poem de Laura García del Castaño, traducere în română de Andrei Langa
*****
UN RELÁMPAGO AL MENOS
A veces la escritura te oculta
eres su musgo, su porcelana
Voces crecen, locas de una gran euforia
entran con su lengua y rompen tu nombre.
Desde el inicio de la noche reina el dios de las palabras,
hunde su brazo y extrae
como de una máquina de peluches
lo liviano que hay en ti, tu falta de certezas.
(La certeza es un peso)
Todo lo que la noche me trae, alcanza también para el poema.
Trago sus semillas, siembro la duda.
Todo lo trascendental sucede en la escritura, allí acontece el incendio.
Luzco por fuera un rostro oscuro
que se quemó dentro del lenguaje.
Luzco una vida mal apagada.
Al principio tuve la inocencia, ahora permanece debajo
como un primer engaño.
De la inocencia no hay vuelta atrás, de su pérdida tampoco.
A la inocencia regresará todo lo revelado,
entre los dos fundan el futuro lenguaje, lo inevitable.
Para soportar la verdad del lenguaje, tuve que aprender a soportar
mi propia verdad.
Nadie nos libra de la verdad del poema, por ella desfilan
nuestras verdades menos puras, falsas interpretaciones,
participaciones del engaño de la inocencia.
No tengo una verdad sin rabia, ni certeza que no sea hija del rigor.
La verdad es sin palabras.
La verdad del poema es un límite, nos convierte en verdad, en espejo donde el resto de verdades vendrá a reflejarse.
sólo la duda nos confina al azar del poema
a lo liviano de la incerteza
eso que el dios de las palabras obtiene de nuestros fondos.
En el poeta, el tiempo encontró su dominio
No habita junto a él,
construye para él
su relámpago.
(ése donde la luz de la escritura dura menos que la escritura
pero es todo el esplendor de la tormenta)
Laura García del Castaño
vineri, 27 ianuarie 2012
Vremea disonanțelor
*
E vremea de plutit prin zone înclinate, însă, cu siguranță,
nu pe pânza orizontală a câmpiei, impregnată de respirații
condensate. Vedem venirea aerului, reținut
în transpirația muscoilor, ulii în așteptarea
zilei următoare pentru a se îmbăta cu cenușă.
Să punem alături lava cotidiană a cadavrelor, îngropate
sau lăsate în voia soartei, înstrăinate de atâtea straturi de frunze.
Frunzișul este sinistru în lumina fiecărui trecător: intuiția
a devenit necesară pentru a face să transpire acest paraclis
în care respirația încetinește înspre un zori de zi încețoșat,
fără o altă luminozitate decât doar vechiul discurs al funiginii.
(Cu toată astă conjurație, conspirații și tranzacțiuni,
nu putem, unul pentru altul, să găsim propia noastră cameră:
nu e doar molia cea care găurește aripa, tortura ca atare
ne vine din toate direcțiile, face praf din suflet,
pătrunde iremediabil în corp,
are toate capacitățile pentru a intra în teritoriul nostru;
astfel, cu tresăriri, trebuie să gândesc la sediul pubisului tău;
să surâd pe de altă parte peisajului deschis, să mă lansez,
să cad în delirul spermei.)
Nu există niciun oraș care să evite flagelul. –Eliberăm umbra
pavajului și încrucișarea, sucombă auzul și mirosul.
Procesul în sine ne supune înfometării, spectre
ce mușcă din spirit și rațiune, -cuvântul are chip de lână,
incertitudini asemănătoare infinitului nopții,
amărăciunii de la lipsa iubirii ce bântuie lumea. Astă disonanță
face parte din abisurile ce ne le lasă noaptea
cu manifestările ei de nebunie.
(Poate că într-o zi nu va fi necesară o cadelniță după poartă,
nici nu va fi nevoie de invocat suflete pure, setea presupune sunete noi
care să se rotească în irealitatea gâtlejului,
în astă tandrețe necunoscută a ombilicului tău, propriul călcâi al lui Ahile
ce se vrea pipăit, clarviziune pe o altă fereastră la răscrucea drumului.
Respirația este stranie când îmi vii în valuri mari,
când suntem împrăștiați, deja nu din causa violenței ecumenice,
ci de la delirul științei orgazmului.)
Nicicând democrația nu a avut un preț atât de înalt: plătim pentru centimetrii
de libertatate de care dispunem, cu acest abandon zilnic al demisolului
întunecos și folosit drept pâlnie a ecourilor nopții;
în oricare sărăcie, umbra dezgustului, careul spart al sentimentelor,
visul gata să nască noi obiecte, noi superficii
pentru abisul acesta, unde se obișnuește să se purifice scheletele
sau să le convertească în simple statistici pentru anuare.
Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
*****
TIEMPO DE AFONÍAS
Es tiempo de navegar por zonas en declive, y no, precisamente,
en la lona horizontal de la planicie, impregnada de respiraciones
condensadas. Vemos el acontecer del aire, detenido
en la transpiración de moscardones, azores a la espera
del siguiente día para embriagarse de ceniza.
A ello sumamos la lava diaria de los cadáveres, soterrados
o en la intemperie, enajenados por tanta mano de hojarasca.
El follaje es siniestro a la luz de cada transeúnte: la intuición
se ha hecho necesaria para transpirar esta capilla ardiente
en que el aliento se ahoga ante un amanecer de niebla,
sin más lucidez que el viejo discurso del hollín.
(Con todo este contubernio, conspiraciones y transacciones,
no podemos, el uno al otro, encontrar nuestra propia habitación:
no sólo es la polilla que permea el ala, es que la tortura
nos viene de todas direcciones, arrasa con el alma,
penetra irremediablemente en el cuerpo,
tiene plenas facultades para sucumbir en nuestro territorio;
y así, con sobresaltos, debo pensar en la mansión de tu pubis;
sonreírle por otro lado al paisaje desbocado, lanzarme,
precipitarme en el desvarío de la esperma.)
No hay ciudad que escape a este flagelo. —Libramos la sombra
del pavimento y la encrucijada, muere el oído y el olfato.
El devenir nos asedia con hambre obstinada, espectros
que muerden espíritu y razón, —la palabra tiene rostro de lana,
incertidumbres parecidas al infinito de la noche,
a la angustia del desamor que habita al mundo. Esta afonía,
es parte de los acantilados que nos avienta la noche
con sus perfiles de locura.
(Un día quizá ya no sea necesario un incensario detrás de la puerta,
ni haya que invocar almas puras; la sed supone sonidos nuevos
que giren en el imaginario de la garganta,
en esa ternura desconocida de tu ombligo, mi talón de Aquiles
al tacto, videncia de otra ventana en la bifurcación del camino.
El aliento es extraño cuando te me vienes en marejadas,
Cuando somos azotados, ya no por la violencia ecuménica,
sino por el delirio de la ciencia del orgasmo.)
Jamás la democracia tuvo un precio tan alto: pagamos los centímetros
de libertad que tenemos, con ese abandono cotidiano del sótano
sombrío y el embudo de la noche en los ecos;
en cada penuria, la sombra del hastío, el patio roto de los sentidos,
el sueño a punto de parir nuevos objetos, nuevos exteriores
para este abismo, donde es costumbre purificar los esqueletos
o convertirlos en simples estadísticas para los anuarios…
André Cruchaga
E vremea de plutit prin zone înclinate, însă, cu siguranță,
nu pe pânza orizontală a câmpiei, impregnată de respirații
condensate. Vedem venirea aerului, reținut
în transpirația muscoilor, ulii în așteptarea
zilei următoare pentru a se îmbăta cu cenușă.
Să punem alături lava cotidiană a cadavrelor, îngropate
sau lăsate în voia soartei, înstrăinate de atâtea straturi de frunze.
Frunzișul este sinistru în lumina fiecărui trecător: intuiția
a devenit necesară pentru a face să transpire acest paraclis
în care respirația încetinește înspre un zori de zi încețoșat,
fără o altă luminozitate decât doar vechiul discurs al funiginii.
(Cu toată astă conjurație, conspirații și tranzacțiuni,
nu putem, unul pentru altul, să găsim propia noastră cameră:
nu e doar molia cea care găurește aripa, tortura ca atare
ne vine din toate direcțiile, face praf din suflet,
pătrunde iremediabil în corp,
are toate capacitățile pentru a intra în teritoriul nostru;
astfel, cu tresăriri, trebuie să gândesc la sediul pubisului tău;
să surâd pe de altă parte peisajului deschis, să mă lansez,
să cad în delirul spermei.)
Nu există niciun oraș care să evite flagelul. –Eliberăm umbra
pavajului și încrucișarea, sucombă auzul și mirosul.
Procesul în sine ne supune înfometării, spectre
ce mușcă din spirit și rațiune, -cuvântul are chip de lână,
incertitudini asemănătoare infinitului nopții,
amărăciunii de la lipsa iubirii ce bântuie lumea. Astă disonanță
face parte din abisurile ce ne le lasă noaptea
cu manifestările ei de nebunie.
(Poate că într-o zi nu va fi necesară o cadelniță după poartă,
nici nu va fi nevoie de invocat suflete pure, setea presupune sunete noi
care să se rotească în irealitatea gâtlejului,
în astă tandrețe necunoscută a ombilicului tău, propriul călcâi al lui Ahile
ce se vrea pipăit, clarviziune pe o altă fereastră la răscrucea drumului.
Respirația este stranie când îmi vii în valuri mari,
când suntem împrăștiați, deja nu din causa violenței ecumenice,
ci de la delirul științei orgazmului.)
Nicicând democrația nu a avut un preț atât de înalt: plătim pentru centimetrii
de libertatate de care dispunem, cu acest abandon zilnic al demisolului
întunecos și folosit drept pâlnie a ecourilor nopții;
în oricare sărăcie, umbra dezgustului, careul spart al sentimentelor,
visul gata să nască noi obiecte, noi superficii
pentru abisul acesta, unde se obișnuește să se purifice scheletele
sau să le convertească în simple statistici pentru anuare.
Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
*****
TIEMPO DE AFONÍAS
Es tiempo de navegar por zonas en declive, y no, precisamente,
en la lona horizontal de la planicie, impregnada de respiraciones
condensadas. Vemos el acontecer del aire, detenido
en la transpiración de moscardones, azores a la espera
del siguiente día para embriagarse de ceniza.
A ello sumamos la lava diaria de los cadáveres, soterrados
o en la intemperie, enajenados por tanta mano de hojarasca.
El follaje es siniestro a la luz de cada transeúnte: la intuición
se ha hecho necesaria para transpirar esta capilla ardiente
en que el aliento se ahoga ante un amanecer de niebla,
sin más lucidez que el viejo discurso del hollín.
(Con todo este contubernio, conspiraciones y transacciones,
no podemos, el uno al otro, encontrar nuestra propia habitación:
no sólo es la polilla que permea el ala, es que la tortura
nos viene de todas direcciones, arrasa con el alma,
penetra irremediablemente en el cuerpo,
tiene plenas facultades para sucumbir en nuestro territorio;
y así, con sobresaltos, debo pensar en la mansión de tu pubis;
sonreírle por otro lado al paisaje desbocado, lanzarme,
precipitarme en el desvarío de la esperma.)
No hay ciudad que escape a este flagelo. —Libramos la sombra
del pavimento y la encrucijada, muere el oído y el olfato.
El devenir nos asedia con hambre obstinada, espectros
que muerden espíritu y razón, —la palabra tiene rostro de lana,
incertidumbres parecidas al infinito de la noche,
a la angustia del desamor que habita al mundo. Esta afonía,
es parte de los acantilados que nos avienta la noche
con sus perfiles de locura.
(Un día quizá ya no sea necesario un incensario detrás de la puerta,
ni haya que invocar almas puras; la sed supone sonidos nuevos
que giren en el imaginario de la garganta,
en esa ternura desconocida de tu ombligo, mi talón de Aquiles
al tacto, videncia de otra ventana en la bifurcación del camino.
El aliento es extraño cuando te me vienes en marejadas,
Cuando somos azotados, ya no por la violencia ecuménica,
sino por el delirio de la ciencia del orgasmo.)
Jamás la democracia tuvo un precio tan alto: pagamos los centímetros
de libertad que tenemos, con ese abandono cotidiano del sótano
sombrío y el embudo de la noche en los ecos;
en cada penuria, la sombra del hastío, el patio roto de los sentidos,
el sueño a punto de parir nuevos objetos, nuevos exteriores
para este abismo, donde es costumbre purificar los esqueletos
o convertirlos en simples estadísticas para los anuarios…
André Cruchaga
marți, 24 ianuarie 2012
Galata Kulesi
*
Împotriva vântului stă sunetul cupolei de la Galata
Sevgi Köse
Galata păstrează piatra roasă a secolelor pentru a trezi păpușa de cârpă a civilizației noastre.
Galata stinge pe înserate ecourile vieții pentru ca prizonierul fărădelegilor să vadă cum florile nopții –mușcatele și violetele- își deschid carcasele și ne arată visurile lor.
Galata trage cortinele ploii ce separă pungile de sub ochi ale insomniei în baraje ale realității, precum un soare aprins ce se agață pe la spate de ramurile vieții.
Galata face praf simțurile cu cioburile suferinței călătorilor.
Galata recunoaște oglinzile ce se găsesc printre diverse insecte de sub aripile păsărilor care populează gândul sublim.
Galata devorează desconcertată pielea stelelor căzute după mahmureala de la raki.
---Dacă ai o clipă liberă să vizitezi tomberoanele tristeții acestui oraș…
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
GÁLATA KULESI
Contra el vent el so de la torre de Gàlata
Sevgi Köse
Gàlata guarda el cudol dels segles per a despertar el nin de drap de la nostra civilització.
Gàlata tanca al capvespre els ecos de la vida perquè el presoner de les anòmies veja com les flors de la nit –geranis i violes- obrin les seues faldes i ens mostren els seus somnis.
Gàlata descorre les cortines de pluja que separen les ulleres de l'insomne en els esperons de la realitat, com un sol carregat a les esquenes que es cargola a les branques del cep.
lGàlata espolsa els sentits amb el vidre del dolor dels vianants.
Gàlata reconeix els espills que es troben entre els insectes diferents davall de les ales dels ocells que posen el pensament encimalat.
Gàlata devora abstreta la pell de les estrelles caigudes després de la ressaca de raki.
---Si tenies un moment per a visitar els contenidors de la tristesa d'aquesta ciutat...
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
*****
GALATA KULESI
Contra el viento el sonido de la torre de Gálata
Sevgi Köse
Gálata guarda el canto rodado de los siglos para despertar el muñeco de trapo de nuestra civilización.
Gálata cierra al atardecer los ecos de la vida para que el prisionero de las anomias vea cómo las flores de la noche –geranios y violetas- abren sus faldas y nos enseñan sus sueños
Gálata descorre las cortinas de lluvia que separan las ojeras del insomne en los espolones de la realidad, como un sol cargado a las espaldas que se aferra a las ramas de la vida.
Gálata espolvorea los sentidos con el vidrio del dolor de los viandantes.
Gálata reconoce los espejos que se encuentran entre los insectos diferentes bajo las alas de los pájaros que posan el pensamiento encumbrado.
Gálata devora ensimismada la piel de las estrellas caídas tras la resaca de raki.
---Si tienes un momento para visitar los contenedores de la tristeza de esta ciudad...
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
Împotriva vântului stă sunetul cupolei de la Galata
Sevgi Köse
Galata păstrează piatra roasă a secolelor pentru a trezi păpușa de cârpă a civilizației noastre.
Galata stinge pe înserate ecourile vieții pentru ca prizonierul fărădelegilor să vadă cum florile nopții –mușcatele și violetele- își deschid carcasele și ne arată visurile lor.
Galata trage cortinele ploii ce separă pungile de sub ochi ale insomniei în baraje ale realității, precum un soare aprins ce se agață pe la spate de ramurile vieții.
Galata face praf simțurile cu cioburile suferinței călătorilor.
Galata recunoaște oglinzile ce se găsesc printre diverse insecte de sub aripile păsărilor care populează gândul sublim.
Galata devorează desconcertată pielea stelelor căzute după mahmureala de la raki.
---Dacă ai o clipă liberă să vizitezi tomberoanele tristeții acestui oraș…
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
GÁLATA KULESI
Contra el vent el so de la torre de Gàlata
Sevgi Köse
Gàlata guarda el cudol dels segles per a despertar el nin de drap de la nostra civilització.
Gàlata tanca al capvespre els ecos de la vida perquè el presoner de les anòmies veja com les flors de la nit –geranis i violes- obrin les seues faldes i ens mostren els seus somnis.
Gàlata descorre les cortines de pluja que separen les ulleres de l'insomne en els esperons de la realitat, com un sol carregat a les esquenes que es cargola a les branques del cep.
lGàlata espolsa els sentits amb el vidre del dolor dels vianants.
Gàlata reconeix els espills que es troben entre els insectes diferents davall de les ales dels ocells que posen el pensament encimalat.
Gàlata devora abstreta la pell de les estrelles caigudes després de la ressaca de raki.
---Si tenies un moment per a visitar els contenidors de la tristesa d'aquesta ciutat...
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
*****
GALATA KULESI
Contra el viento el sonido de la torre de Gálata
Sevgi Köse
Gálata guarda el canto rodado de los siglos para despertar el muñeco de trapo de nuestra civilización.
Gálata cierra al atardecer los ecos de la vida para que el prisionero de las anomias vea cómo las flores de la noche –geranios y violetas- abren sus faldas y nos enseñan sus sueños
Gálata descorre las cortinas de lluvia que separan las ojeras del insomne en los espolones de la realidad, como un sol cargado a las espaldas que se aferra a las ramas de la vida.
Gálata espolvorea los sentidos con el vidrio del dolor de los viandantes.
Gálata reconoce los espejos que se encuentran entre los insectos diferentes bajo las alas de los pájaros que posan el pensamiento encumbrado.
Gálata devora ensimismada la piel de las estrellas caídas tras la resaca de raki.
---Si tienes un momento para visitar los contenedores de la tristeza de esta ciudad...
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
luni, 23 ianuarie 2012
Singurătate odihnitoare
*
Erau catargele bărcilor vârfuri de dinți în depărtare,
iar eu, visătoarea de o salvare pe mare între perinele de mătase,
cuib de lapte dulce de cocos găzduind un vis colorat în gura mea,
el nu va veni.
(Oare să-l fi văzut eu -stăpânul sărutului- fluturând o stea?)
Erau vârfurile degetelor mele palpitând perine fără de puls.
Lădițe cu sunete de violoncele în noptea cu luna în descreștere.
Plapume moi, chipul meu afundat printre ele,
el nu va veni.
Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa
*****
SOLEDAD DE PLUMAS
Eran mástiles los barcos dientes lejanos en cúspide,
y yo, soñadora de un rescate pirata entre almohadones de seda,
nido de cocos leche dulce habitando un sueño azul en mi boca,
él no vendría.
(¿Acaso yo lo vi -dueño del beso- agitando una estrella?)
Eran las yemas de mis dedos tactando plumas sin latidos.
Cajas añoradas de cellos en luna menguante.
Edredones abiertos mi rostro hundido en ellos,
él no vendría.
Rosa Buk
Erau catargele bărcilor vârfuri de dinți în depărtare,
iar eu, visătoarea de o salvare pe mare între perinele de mătase,
cuib de lapte dulce de cocos găzduind un vis colorat în gura mea,
el nu va veni.
(Oare să-l fi văzut eu -stăpânul sărutului- fluturând o stea?)
Erau vârfurile degetelor mele palpitând perine fără de puls.
Lădițe cu sunete de violoncele în noptea cu luna în descreștere.
Plapume moi, chipul meu afundat printre ele,
el nu va veni.
Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa
*****
SOLEDAD DE PLUMAS
Eran mástiles los barcos dientes lejanos en cúspide,
y yo, soñadora de un rescate pirata entre almohadones de seda,
nido de cocos leche dulce habitando un sueño azul en mi boca,
él no vendría.
(¿Acaso yo lo vi -dueño del beso- agitando una estrella?)
Eran las yemas de mis dedos tactando plumas sin latidos.
Cajas añoradas de cellos en luna menguante.
Edredones abiertos mi rostro hundido en ellos,
él no vendría.
Rosa Buk
vineri, 20 ianuarie 2012
Cărți poștale din Moldova
*
Așa cum eu nu am știut niciodată nimic de mecanică
nici bunelul meu nu-mi înțelege poezia și pasiunea pentru limba română;
presupun că de aia caut, Moldova, într-un atlas
pentru a stabili unde se edita revista Viața Basarabiei începând cu anul 1932.
“Moldova deveni stat independent în anul 1991
odată cu dezintegrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
și a mai fost parte integrantă din România pe timpul Războiului II Mondial,
când bunica ta muncea la o fabrică de chibrituri
în colonia Obrera“, - îmi zise bunelul pe un ton de istoriograf.
Bunelul meu nu mi-a înțeles niciodată poemele
și nici eu zgomotul motoarelor sale.
Cum era să gândesc la Moldova, dacă mă născusem în Coroneo, Guanajuato?
Ceva se întâmplase în Coroneo dacă se pierduseră toate actele
Registrului Civil. Au zis că pe străbunica mea o chema Crensciana,
însă Anita mea se numea Ana iar sâmbetele după amiază
îmi plăcea să o ascult cum povestea că au reținut-o
pentru port de armă în anii Revoluției.
Bunelul meu stă de două ore adunând și scăzând numere pe un șervețel,
apoi va pleca după pâine și va încălzi apă pentru canarul său.
Satul de unde se trage nu apare nici în google maps.
Acum deschide almanahul la pagina 40
și îl susține cu șervețelul său cernit în stil matematic,
doar spre a-mi spune: “Ce bine scrii despre toate, drăguțo.
E un oraș în apropierea Chișinăului care îmi amintește mult de Coroneo! “
Poem de Beatriz Estrada, traducere în română de Andrei Langa
*****
POSTALES DE MOLDAVIA
Así como yo nunca he entendido nada de mecánica
mi abuelo tampoco entiende mi poesía y mi pasión por el rumano;
supongo que por eso buscó, Moldavia, en un atlas
para ubicar dónde se publica desde 1932 la revista Viaţa Basarabiei.
"Moldavia se hizo estado independiente en 1991
con la desintegración de la Unión de Repúblicas Socialistas Soviéticas
y todavía era parte de Rumania en la Segunda Guerra Mundial,
cuando tu abuela trabajaba en una fábrica de cerillos
en la colonia Obrera", me dice con tono de historiador.
Mi abuelo nunca ha entendido mis poemas
ni yo el ruido de sus motores.
¿Cómo iba a pensar en Moldavia, si nació en una ranchería en Coroneo, Guanajuato?
Algo pasó en Coroneo que se extraviaron todas las actas
del Registro Civil. Dicen que mi bisabuela se llamaba Cresenciana
pero mi Anita se llamaba Ana y los sábados en la tarde
me gustaba escucharla decir que la detuvieron
por llevar parque en los años de la Revolución.
Mi abuelo lleva dos horas sumando y restando números en una servilleta,
luego saldrá por el pan y calentará agua para su canario.
El pueblo de donde viene no aparece ni en google maps.
Ahora abre el almanaque en la página 40
y la sostiene con su servilleta matemáticamente entintada,
sólo para decirme: "¡Qué bonito todo lo que escribes, chula.
Hay un pueblo cerca de Chişinău que me recuerda tanto a Coroneo!"
Beatriz Estrada
Așa cum eu nu am știut niciodată nimic de mecanică
nici bunelul meu nu-mi înțelege poezia și pasiunea pentru limba română;
presupun că de aia caut, Moldova, într-un atlas
pentru a stabili unde se edita revista Viața Basarabiei începând cu anul 1932.
“Moldova deveni stat independent în anul 1991
odată cu dezintegrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
și a mai fost parte integrantă din România pe timpul Războiului II Mondial,
când bunica ta muncea la o fabrică de chibrituri
în colonia Obrera“, - îmi zise bunelul pe un ton de istoriograf.
Bunelul meu nu mi-a înțeles niciodată poemele
și nici eu zgomotul motoarelor sale.
Cum era să gândesc la Moldova, dacă mă născusem în Coroneo, Guanajuato?
Ceva se întâmplase în Coroneo dacă se pierduseră toate actele
Registrului Civil. Au zis că pe străbunica mea o chema Crensciana,
însă Anita mea se numea Ana iar sâmbetele după amiază
îmi plăcea să o ascult cum povestea că au reținut-o
pentru port de armă în anii Revoluției.
Bunelul meu stă de două ore adunând și scăzând numere pe un șervețel,
apoi va pleca după pâine și va încălzi apă pentru canarul său.
Satul de unde se trage nu apare nici în google maps.
Acum deschide almanahul la pagina 40
și îl susține cu șervețelul său cernit în stil matematic,
doar spre a-mi spune: “Ce bine scrii despre toate, drăguțo.
E un oraș în apropierea Chișinăului care îmi amintește mult de Coroneo! “
Poem de Beatriz Estrada, traducere în română de Andrei Langa
*****
POSTALES DE MOLDAVIA
Así como yo nunca he entendido nada de mecánica
mi abuelo tampoco entiende mi poesía y mi pasión por el rumano;
supongo que por eso buscó, Moldavia, en un atlas
para ubicar dónde se publica desde 1932 la revista Viaţa Basarabiei.
"Moldavia se hizo estado independiente en 1991
con la desintegración de la Unión de Repúblicas Socialistas Soviéticas
y todavía era parte de Rumania en la Segunda Guerra Mundial,
cuando tu abuela trabajaba en una fábrica de cerillos
en la colonia Obrera", me dice con tono de historiador.
Mi abuelo nunca ha entendido mis poemas
ni yo el ruido de sus motores.
¿Cómo iba a pensar en Moldavia, si nació en una ranchería en Coroneo, Guanajuato?
Algo pasó en Coroneo que se extraviaron todas las actas
del Registro Civil. Dicen que mi bisabuela se llamaba Cresenciana
pero mi Anita se llamaba Ana y los sábados en la tarde
me gustaba escucharla decir que la detuvieron
por llevar parque en los años de la Revolución.
Mi abuelo lleva dos horas sumando y restando números en una servilleta,
luego saldrá por el pan y calentará agua para su canario.
El pueblo de donde viene no aparece ni en google maps.
Ahora abre el almanaque en la página 40
y la sostiene con su servilleta matemáticamente entintada,
sólo para decirme: "¡Qué bonito todo lo que escribes, chula.
Hay un pueblo cerca de Chişinău que me recuerda tanto a Coroneo!"
Beatriz Estrada
miercuri, 18 ianuarie 2012
Persoana întâia singular
*Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.
Nu știu de ce insist să păstrez aripile.
Pentru a o spune fără vreun pic de retorică
mă acomodez frontal în ceva ce amenință
să fie o reflexiune de ordin senzorial:
Termin de pus un poem simfonic de Lizst
pe telefonul mobil,
unde se reține un ego resemnat
a generației mele Kerouak-Ginsberg.
Sunt și alte simptome;
Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.
Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.
Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană
e să-mi cumpăr o casă în Toscana.
Nimic din toată asta nu a fost prevăzut
când mi-am lăsat extremitățile
ducând o uitare de mână,
umbrele -în caz că plouă-
și basmăluțele mele de luat rămas bun.
Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă
a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.
Mai bine accept să devieze acul busolei
și să mă lase să cad în rețea.
Ar trebui să se vândă într-un loc anume
o carte a existenței care să învețe o femeie
să nu redescopere propria sa istorie.
(Ceea ce-i impudic în poeme
este că femeia povestește mereu despre sine)
Poem de Tania Alegria, traducere în română de Andrei Langa
*****
EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR
Nunca quise ser pájaro.
No sé por qué insisto en mantener las alas.
Por decirlo sin sombra de retórica
me acomodo de bruces en algo que amenaza
ser una reflexión de orden sensorial:
Acabo de instalar en el teléfono
un poema sinfónico de Liszt,
donde se infiere un ego dimitido
de mi generación Kerouak-Ginsberg.
Hay otros síntomas:
Me pienso samurái en un bosque de espejos.
Navego el tragaluz en un barco sin quillas.
Sólo me falta para ser otra persona
que me compre una casa en la Toscana.
Nada de eso estaba en lo previsto
cuando dejé mis márgenes
llevándome un olvido de la mano,
paraguas –por si llueve–
y mis pañuelos de decir adiós.
Llegué despaginada al otro lado
de mis cincuenta y siete travesías.
Mejor asumo que desvié la brújula
y me dejé caer en el sistema.
Deberían vender en algún sitio
un manual de existencia que enseñe una mujer
a no desescribir su propia historia.
(Lo que hay de impudicia en los poemas
es que una habla siempre de sí misma).
Tania Alegria
*****
NA PRIMEIRA PESSOA DO SINGULAR
Eu nunca quis ser pássaro.
E não sei porque insisto em conservar as asas.
Por dizê-lo sem sombra de retórica,
me acomodo de bruços em algo que ameaça
ser uma reflexão de ordem sensorial:
Acabo de instalar no telefone
um poema sinfônico de Liszt.
Daí se infere um ego demitido
da minha geração Kerouak-Ginsberg.
E há outros sintomas:
me sinto um samurai em floresta de espelhos,
navego a clarabóia num barco sem convés.
Noto que só me falta, para não ser eu mesma,
adquirir uma casa na Toscana.
No entanto, isso não era previsível
quando deixei atrás as minhas margens
levando certa urgência em esquecer,
um guarda-chuva – pode ser que chova –
e sete lenços de dizer adeus.
Cheguei despaginada ao outro lado
desta longa e confusa travessia.
Mais me vale assumir que escorreguei da bússola
e caí no regaço do sistema.
Deveriam vender em algum quiosque
um breviário que ensine uma mulher
a não desescrever a própria história.
(O que há de escandaloso na poesia
é que falamos sempre de nós mesmos.)
Tania Alegria
Nu știu de ce insist să păstrez aripile.
Pentru a o spune fără vreun pic de retorică
mă acomodez frontal în ceva ce amenință
să fie o reflexiune de ordin senzorial:
Termin de pus un poem simfonic de Lizst
pe telefonul mobil,
unde se reține un ego resemnat
a generației mele Kerouak-Ginsberg.
Sunt și alte simptome;
Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.
Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.
Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană
e să-mi cumpăr o casă în Toscana.
Nimic din toată asta nu a fost prevăzut
când mi-am lăsat extremitățile
ducând o uitare de mână,
umbrele -în caz că plouă-
și basmăluțele mele de luat rămas bun.
Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă
a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.
Mai bine accept să devieze acul busolei
și să mă lase să cad în rețea.
Ar trebui să se vândă într-un loc anume
o carte a existenței care să învețe o femeie
să nu redescopere propria sa istorie.
(Ceea ce-i impudic în poeme
este că femeia povestește mereu despre sine)
Poem de Tania Alegria, traducere în română de Andrei Langa
*****
EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR
Nunca quise ser pájaro.
No sé por qué insisto en mantener las alas.
Por decirlo sin sombra de retórica
me acomodo de bruces en algo que amenaza
ser una reflexión de orden sensorial:
Acabo de instalar en el teléfono
un poema sinfónico de Liszt,
donde se infiere un ego dimitido
de mi generación Kerouak-Ginsberg.
Hay otros síntomas:
Me pienso samurái en un bosque de espejos.
Navego el tragaluz en un barco sin quillas.
Sólo me falta para ser otra persona
que me compre una casa en la Toscana.
Nada de eso estaba en lo previsto
cuando dejé mis márgenes
llevándome un olvido de la mano,
paraguas –por si llueve–
y mis pañuelos de decir adiós.
Llegué despaginada al otro lado
de mis cincuenta y siete travesías.
Mejor asumo que desvié la brújula
y me dejé caer en el sistema.
Deberían vender en algún sitio
un manual de existencia que enseñe una mujer
a no desescribir su propia historia.
(Lo que hay de impudicia en los poemas
es que una habla siempre de sí misma).
Tania Alegria
*****
NA PRIMEIRA PESSOA DO SINGULAR
Eu nunca quis ser pássaro.
E não sei porque insisto em conservar as asas.
Por dizê-lo sem sombra de retórica,
me acomodo de bruços em algo que ameaça
ser uma reflexão de ordem sensorial:
Acabo de instalar no telefone
um poema sinfônico de Liszt.
Daí se infere um ego demitido
da minha geração Kerouak-Ginsberg.
E há outros sintomas:
me sinto um samurai em floresta de espelhos,
navego a clarabóia num barco sem convés.
Noto que só me falta, para não ser eu mesma,
adquirir uma casa na Toscana.
No entanto, isso não era previsível
quando deixei atrás as minhas margens
levando certa urgência em esquecer,
um guarda-chuva – pode ser que chova –
e sete lenços de dizer adeus.
Cheguei despaginada ao outro lado
desta longa e confusa travessia.
Mais me vale assumir que escorreguei da bússola
e caí no regaço do sistema.
Deveriam vender em algum quiosque
um breviário que ensine uma mulher
a não desescrever a própria história.
(O que há de escandaloso na poesia
é que falamos sempre de nós mesmos.)
Tania Alegria
luni, 16 ianuarie 2012
Nu se permite fumatul
*
Conversația s-a desfășurat în limitele parametrilor firești ai unui chestionar ce investighează relația dintre persoană și autor ce se petrece în interiorul unui scriitor, și asta a adăugat un dram de bun umor profesorului Kurt Bigot care se simți comod vorbind, printre altele, despre vremurile petrecute în colegiu, despre mătușa sa Inma și câinele său Hercules, fără să intre în polemici istoriografice. Recentul său articol “Vezuviul nu a paralizat Pompeiul” a cauzat un boom editorial și agitație în cercurile de istoriografi, care au pornit să-și descarce bateriile contra “acestui șarlatan străin“.
Se coborâ din taximetru și intră în vechiul edificiu al departamentelor –fără de ascensor– unde îi închiriaseră un mic locaș, considerând că nu va întârzia mai mult de o lună pe aici, asta cel mult.
Închise ușa și începu să urce scăroaiele de marmură; ducea dorul acelor vremi când se construia cu bun gust și material bun, și, încă o dată, se reîntâlni pe scara patrusprezece (deja v-am mai povestit despre aceasta) cu o fetiță de vreo opt sau zece ani, slăbuță, palidă, blondă, jucându-se absentă cu o păpușă. Trecea pur și simplu pe alături de ea fără să o salute, dar de data asta i se strecurase acel strop de bucurie în inimă, și îi vorbi.
−Bun găsit, fetiță.
Ea nu se întoarse să-l vadă și surâse fericită, dar fără să-i răspundă la salutare. Profesorul se simți tentat să se așeze alături de ea, dar se abținuse. Își aminti că o adolescentă din Statele Unite a acuzat un bărbat de faptul că ar fi dorit să o violeze doar pentru că acesta îi propusese să-i ajute a căra niște pungi de la un supermarket.
−Să ai o seară bună, − doar atât își permise să zică și își continuă drumul, copleșit că fetița îi vorbise, lucru care nu se întâmplă în adevăr, dar așa presupuse că ea îl urmărea cu privirea surâzând.
Se făcuse comod în micul său birou, servi un brandy, își aprinse pipa și răsfoi toate publicațiile –nu avuse timp să le citească pe toate– ce vizau cartea sa. La vederea unora zâmbea pentru reușitele imagini fotografice, în alte cazuri își încrețea fruntea din cauza redactărlor proaste ale ziaristului, moment în care îi atrase atenția sunetul pașilor diverselor persoane din curte și de pe scări, ce se auzeau din când în când și faptul că nimeni nu vorbea cu fetița. Se ridică, întredeschise ușa și privi spre scară; copila continua să stea acolo iar o doamnă obeză cobora pe scară fără să se întoarcă măcar pentru o clipă ca să privească spre fetiță. Închise ușa și reveni la treburile sale. După asta, din cauza unor bătăi ușoare în ușă, sări așa că era cât pe ce să verse vasul cu brandy. Îi displăcea permanenta sa stare nervoasă, în realitate însă îl deranjau toate în jur, toate zgomotele pe care nu le producea el personal.
Se ridică și văzu copila de pe scări. Nu era o idee bună ca ea să treacă pragul departamentului și nici ca el să iasă pentru a vorbi cu ea în culoar, nici nu știa ce să facă.
−O cunosc pe mătușa ta Inma−, zise liniștit copilă.
Un fior îi trecu prin spate iar apoi îl duse gândul că posibil ea văzuse inteviul pe care i-l luaseră la televiziune și pe care extraordinara imaginație a copiilor...
−Ea te-a iubit mult−, și surâse.
−Așteaptă-mă. Acușica ies−, îi ceru și închise ușa.
Își scoase halatul și îmbrăcă un maiou, jacheta, își puse pantofii și ieși în culoar. Copila plecase. O femeie trecu pe alături și îl preveni.
−Nu se permite fumatul în coridoare.
−Scuzați−, răspunse pierdut cu firea și căutând cu privirea în toate părțile.
Femeia își continuă calea iar profesorul o opri cu vocea sa.
−Fetița. Dumneata ai văzut-o?
−Nu există nici o fetiță în edificiu. Nu ai văzut anunțul în curte?
De asta, deci, un vorbește nimeni cu ea, – se gândi profesorul. Uneori persoanele se fac complicele acestor transgresiuni și colaborează păstrând secretele. De ce, însă, se expunea fiind așezată pe scări?
Femeia plecă și el rămase mut, privind în jos, poate că fetița se ascunse, până în momentul când un “pssst, pssst” îl făcu să se întoarcă vădit marcat.
−Vii să vizitezi pe cineva sau locuiești aici?
−Nu, − îi răspunse copila.
−Nu, adică cum?
−Că nu locuiesc, − și strânse puternic păpușa în brațe.
−Bine. Vizitezi pe cineva.
−Pe tine. În numele mătușii tale Inma.
−Bine. Să uităm de mătușa Inma.
−Ea nu a uitat de tine, așa că m-a rugat ca să…
−Ascultă, hai să vorbim… Ce nume porți?
−Inmaculada. Așa mă numeam eu de mică...
Acela era lucrul cel mai improbabil în viața unui om de știință și, cu toate acestea, i se întâmpla lui.
−Cum este posibil?, − se întrebă, asociind trăsăturile copilei cu ceea ce memoria sa reținuse de la mătușa sa Inma pe când era tănără iar apoi matură; se asemăna atât de mult acestei fetițe.
−De ce nu mi-ai vorbit mai înainte?, − zise profund mișcat profesorul.
Fetița porni să vorbească, însă începu să se evapore și el văzu doar cum mișcă buzele. Profesorul stătu înlemnit până o altă voce îl făcu să reacționeze.
−Nu înțelegeți? Aici nu se permite fumatul!
Julio Díaz Escamilla
Traducción al rumano: Andrei Langa
*****
NO SE PERMITE FUMAR
La entrevista estuvo dentro de los parámetros normales de un cuestionario que husmea la relación entre la persona y el autor en un escritor, y eso, puso una gotita de buen humor en el profesor Kurt Bigot quien se sintió cómodo hablando, entre otras cosas, de sus tiempos de colegio, su tía Inma y su perro Hércules, y no entrar en polémicas historiográficas. Su reciente publicación: “El Vesubio no congeló a Pompeya” había causado un boom editorial y revuelo en la sociedad de historiadores que comenzaron a afinar sus baterías contra “ese charlatán extranjero”.
Bajó del taxi y entró al viejo edificio de departamentos –sin ascensor− donde en el segundo nivel le habían contratado un pequeño ambiente, considerando que no estaría allí más de un mes, si mucho.
Cerró la puerta y comenzó a subir las amplias escalinatas de mármol; añoraba aquellos tiempos cuando se edificaba con buen gusto y buenos materiales, y, otra vez, volvió a encontrarse en el catorce escalón (ya los había contado días atrás) con una niña de unos ocho o diez años, delgada, pálida, rubia, jugando ausente con una muñeca. Siempre pasaba al lado de ella sin saludarla, pero esta vez, andaba esa cucharadita de alegría en su corazón, así que le habló.
−Hola, niña.
Ella lo volteó a ver y sonrió feliz, pero sin contestarle. El profesor tuvo toda la intención de sentarse al lado de ella pero se contuvo. Recordó que en Estados Unidos una jovencita acusó a un hombre de quererla violar sólo porque éste le ofreció ayudarla con unas bolsas de supermercado.
−Que pases buena tarde –se limitó a decir y siguió su camino, ansiando que la niña le hablara, lo cual no ocurrió pero supuso que ella lo seguía mirando sonriente.
En su pequeño departamento se puso cómodo, se sirvió un brandy, encendió su pipa y cargó con todas las publicaciones −no había tenido tiempo de leerlas todas− sobre su libro. En algunas sonrió por las buenas fotografías, en otras frunció el ceño por la mala redacción del periodista y, le llamó la atención escuchar pasos en el pasillo y escaleras de varias personas, en distintos momentos, y que nadie hablara con la niña. Se levantó, semi-abrió la puerta y miró hacia la escalera, la niña seguía allí y una señora gorda bajaba las escaleras sin siquiera voltear a ver a la pequeña. Cerró y volvió a lo suyo. Luego pegó un salto que casi le hace derramar su brandy por unos toquidos suaves en su puerta. Odiaba su perenne estado nervioso, aunque en realidad le molestaban todos, todos los ruidos que no fueran aquellos que él produjera.
Se levantó y la niña de las escaleras estaba allí. No era buena idea que pasara al departamento y tampoco que él saliera a charlar con ella en el pasillo, no sabía qué hacer.
−Conozco a tu tía Inma −dijo apasible la niña.
Un escalofrío recorrió por su espalda y luego cayó en la cuenta de que posiblemente ella habría visto la entrevista que le hicieron por televisión, y que la portentosa imaginación de los niños…
−Ella te quiere mucho −y sonrió.
−Espérame. Ahora salgo −le pidió y cerró la puerta.
Se quitó la bata y se vistió de camisa, saco y zapatos y salió al pasillo. La niña no estaba. Una mujer pasó cerca de él y le previno.
−No se permite fumar en los corredores.
−Perdone −contestó impaciente volteando a ver a todos lados.
La mujer iba a seguir su camino y el profesor la detuvo con su voz.
−La niña. ¿La ha visto usted?
−No hay niños en el edificio ¿no ha visto el rótulo en el patio?
Entonces por eso nadie habla con ella −pensó el profesor−. La gente, a veces, se hace cómplice de esas transgresiones, y colaboran guardando secretos ¿pero por qué se exponía sentándose en las escaleras?
La mujer se retiró y él se quedó parado allí viendo hacia abajo, quizá la niña se había escondido hasta que un “pssst, pssst” le hizo voltearse alterado.
−¿Vienes a visitar a alguien o vives aquí?
−No –respondió dulce la pequeña.
−No ¿qué?
−Que no vivo −y abrazó fuerte a su muñeca.
−Bien. Visitas a alguien, entonces.
−A ti. Es por tu tía Inma.
−Bien. Olvidemos a la tía Inma.
−Ella no se olvida de ti, por eso me pidió que…
−Escuchame, vamos a hablar… ¿cuál es tu nombre?
−Inmaculada. Así era yo de niña…
Aquello era lo más improbable en la vida de un científico y, sin embargo, estaba ocurriéndole a él.
−¿Cómo es posible? −Se preguntó, asociando los rasgos de la chiquilla con los que su memoria guardaba de su tía Inma joven y luego adulta; era tan parecida a esa niña.
−¿Por qué no me has hablado antes? −Dijo enternecido el profesor.
La niña iba a hablar pero comenzó a evaporarse y sólo la vio que movía los labios. El profesor estaba petrificado hasta que otra voz lo hizo reaccionar.
−¿Qué no entiende? ¡Aquí no se permite fumar!
Julio Díaz Escamilla
Conversația s-a desfășurat în limitele parametrilor firești ai unui chestionar ce investighează relația dintre persoană și autor ce se petrece în interiorul unui scriitor, și asta a adăugat un dram de bun umor profesorului Kurt Bigot care se simți comod vorbind, printre altele, despre vremurile petrecute în colegiu, despre mătușa sa Inma și câinele său Hercules, fără să intre în polemici istoriografice. Recentul său articol “Vezuviul nu a paralizat Pompeiul” a cauzat un boom editorial și agitație în cercurile de istoriografi, care au pornit să-și descarce bateriile contra “acestui șarlatan străin“.
Se coborâ din taximetru și intră în vechiul edificiu al departamentelor –fără de ascensor– unde îi închiriaseră un mic locaș, considerând că nu va întârzia mai mult de o lună pe aici, asta cel mult.
Închise ușa și începu să urce scăroaiele de marmură; ducea dorul acelor vremi când se construia cu bun gust și material bun, și, încă o dată, se reîntâlni pe scara patrusprezece (deja v-am mai povestit despre aceasta) cu o fetiță de vreo opt sau zece ani, slăbuță, palidă, blondă, jucându-se absentă cu o păpușă. Trecea pur și simplu pe alături de ea fără să o salute, dar de data asta i se strecurase acel strop de bucurie în inimă, și îi vorbi.
−Bun găsit, fetiță.
Ea nu se întoarse să-l vadă și surâse fericită, dar fără să-i răspundă la salutare. Profesorul se simți tentat să se așeze alături de ea, dar se abținuse. Își aminti că o adolescentă din Statele Unite a acuzat un bărbat de faptul că ar fi dorit să o violeze doar pentru că acesta îi propusese să-i ajute a căra niște pungi de la un supermarket.
−Să ai o seară bună, − doar atât își permise să zică și își continuă drumul, copleșit că fetița îi vorbise, lucru care nu se întâmplă în adevăr, dar așa presupuse că ea îl urmărea cu privirea surâzând.
Se făcuse comod în micul său birou, servi un brandy, își aprinse pipa și răsfoi toate publicațiile –nu avuse timp să le citească pe toate– ce vizau cartea sa. La vederea unora zâmbea pentru reușitele imagini fotografice, în alte cazuri își încrețea fruntea din cauza redactărlor proaste ale ziaristului, moment în care îi atrase atenția sunetul pașilor diverselor persoane din curte și de pe scări, ce se auzeau din când în când și faptul că nimeni nu vorbea cu fetița. Se ridică, întredeschise ușa și privi spre scară; copila continua să stea acolo iar o doamnă obeză cobora pe scară fără să se întoarcă măcar pentru o clipă ca să privească spre fetiță. Închise ușa și reveni la treburile sale. După asta, din cauza unor bătăi ușoare în ușă, sări așa că era cât pe ce să verse vasul cu brandy. Îi displăcea permanenta sa stare nervoasă, în realitate însă îl deranjau toate în jur, toate zgomotele pe care nu le producea el personal.
Se ridică și văzu copila de pe scări. Nu era o idee bună ca ea să treacă pragul departamentului și nici ca el să iasă pentru a vorbi cu ea în culoar, nici nu știa ce să facă.
−O cunosc pe mătușa ta Inma−, zise liniștit copilă.
Un fior îi trecu prin spate iar apoi îl duse gândul că posibil ea văzuse inteviul pe care i-l luaseră la televiziune și pe care extraordinara imaginație a copiilor...
−Ea te-a iubit mult−, și surâse.
−Așteaptă-mă. Acușica ies−, îi ceru și închise ușa.
Își scoase halatul și îmbrăcă un maiou, jacheta, își puse pantofii și ieși în culoar. Copila plecase. O femeie trecu pe alături și îl preveni.
−Nu se permite fumatul în coridoare.
−Scuzați−, răspunse pierdut cu firea și căutând cu privirea în toate părțile.
Femeia își continuă calea iar profesorul o opri cu vocea sa.
−Fetița. Dumneata ai văzut-o?
−Nu există nici o fetiță în edificiu. Nu ai văzut anunțul în curte?
De asta, deci, un vorbește nimeni cu ea, – se gândi profesorul. Uneori persoanele se fac complicele acestor transgresiuni și colaborează păstrând secretele. De ce, însă, se expunea fiind așezată pe scări?
Femeia plecă și el rămase mut, privind în jos, poate că fetița se ascunse, până în momentul când un “pssst, pssst” îl făcu să se întoarcă vădit marcat.
−Vii să vizitezi pe cineva sau locuiești aici?
−Nu, − îi răspunse copila.
−Nu, adică cum?
−Că nu locuiesc, − și strânse puternic păpușa în brațe.
−Bine. Vizitezi pe cineva.
−Pe tine. În numele mătușii tale Inma.
−Bine. Să uităm de mătușa Inma.
−Ea nu a uitat de tine, așa că m-a rugat ca să…
−Ascultă, hai să vorbim… Ce nume porți?
−Inmaculada. Așa mă numeam eu de mică...
Acela era lucrul cel mai improbabil în viața unui om de știință și, cu toate acestea, i se întâmpla lui.
−Cum este posibil?, − se întrebă, asociind trăsăturile copilei cu ceea ce memoria sa reținuse de la mătușa sa Inma pe când era tănără iar apoi matură; se asemăna atât de mult acestei fetițe.
−De ce nu mi-ai vorbit mai înainte?, − zise profund mișcat profesorul.
Fetița porni să vorbească, însă începu să se evapore și el văzu doar cum mișcă buzele. Profesorul stătu înlemnit până o altă voce îl făcu să reacționeze.
−Nu înțelegeți? Aici nu se permite fumatul!
Julio Díaz Escamilla
Traducción al rumano: Andrei Langa
*****
NO SE PERMITE FUMAR
La entrevista estuvo dentro de los parámetros normales de un cuestionario que husmea la relación entre la persona y el autor en un escritor, y eso, puso una gotita de buen humor en el profesor Kurt Bigot quien se sintió cómodo hablando, entre otras cosas, de sus tiempos de colegio, su tía Inma y su perro Hércules, y no entrar en polémicas historiográficas. Su reciente publicación: “El Vesubio no congeló a Pompeya” había causado un boom editorial y revuelo en la sociedad de historiadores que comenzaron a afinar sus baterías contra “ese charlatán extranjero”.
Bajó del taxi y entró al viejo edificio de departamentos –sin ascensor− donde en el segundo nivel le habían contratado un pequeño ambiente, considerando que no estaría allí más de un mes, si mucho.
Cerró la puerta y comenzó a subir las amplias escalinatas de mármol; añoraba aquellos tiempos cuando se edificaba con buen gusto y buenos materiales, y, otra vez, volvió a encontrarse en el catorce escalón (ya los había contado días atrás) con una niña de unos ocho o diez años, delgada, pálida, rubia, jugando ausente con una muñeca. Siempre pasaba al lado de ella sin saludarla, pero esta vez, andaba esa cucharadita de alegría en su corazón, así que le habló.
−Hola, niña.
Ella lo volteó a ver y sonrió feliz, pero sin contestarle. El profesor tuvo toda la intención de sentarse al lado de ella pero se contuvo. Recordó que en Estados Unidos una jovencita acusó a un hombre de quererla violar sólo porque éste le ofreció ayudarla con unas bolsas de supermercado.
−Que pases buena tarde –se limitó a decir y siguió su camino, ansiando que la niña le hablara, lo cual no ocurrió pero supuso que ella lo seguía mirando sonriente.
En su pequeño departamento se puso cómodo, se sirvió un brandy, encendió su pipa y cargó con todas las publicaciones −no había tenido tiempo de leerlas todas− sobre su libro. En algunas sonrió por las buenas fotografías, en otras frunció el ceño por la mala redacción del periodista y, le llamó la atención escuchar pasos en el pasillo y escaleras de varias personas, en distintos momentos, y que nadie hablara con la niña. Se levantó, semi-abrió la puerta y miró hacia la escalera, la niña seguía allí y una señora gorda bajaba las escaleras sin siquiera voltear a ver a la pequeña. Cerró y volvió a lo suyo. Luego pegó un salto que casi le hace derramar su brandy por unos toquidos suaves en su puerta. Odiaba su perenne estado nervioso, aunque en realidad le molestaban todos, todos los ruidos que no fueran aquellos que él produjera.
Se levantó y la niña de las escaleras estaba allí. No era buena idea que pasara al departamento y tampoco que él saliera a charlar con ella en el pasillo, no sabía qué hacer.
−Conozco a tu tía Inma −dijo apasible la niña.
Un escalofrío recorrió por su espalda y luego cayó en la cuenta de que posiblemente ella habría visto la entrevista que le hicieron por televisión, y que la portentosa imaginación de los niños…
−Ella te quiere mucho −y sonrió.
−Espérame. Ahora salgo −le pidió y cerró la puerta.
Se quitó la bata y se vistió de camisa, saco y zapatos y salió al pasillo. La niña no estaba. Una mujer pasó cerca de él y le previno.
−No se permite fumar en los corredores.
−Perdone −contestó impaciente volteando a ver a todos lados.
La mujer iba a seguir su camino y el profesor la detuvo con su voz.
−La niña. ¿La ha visto usted?
−No hay niños en el edificio ¿no ha visto el rótulo en el patio?
Entonces por eso nadie habla con ella −pensó el profesor−. La gente, a veces, se hace cómplice de esas transgresiones, y colaboran guardando secretos ¿pero por qué se exponía sentándose en las escaleras?
La mujer se retiró y él se quedó parado allí viendo hacia abajo, quizá la niña se había escondido hasta que un “pssst, pssst” le hizo voltearse alterado.
−¿Vienes a visitar a alguien o vives aquí?
−No –respondió dulce la pequeña.
−No ¿qué?
−Que no vivo −y abrazó fuerte a su muñeca.
−Bien. Visitas a alguien, entonces.
−A ti. Es por tu tía Inma.
−Bien. Olvidemos a la tía Inma.
−Ella no se olvida de ti, por eso me pidió que…
−Escuchame, vamos a hablar… ¿cuál es tu nombre?
−Inmaculada. Así era yo de niña…
Aquello era lo más improbable en la vida de un científico y, sin embargo, estaba ocurriéndole a él.
−¿Cómo es posible? −Se preguntó, asociando los rasgos de la chiquilla con los que su memoria guardaba de su tía Inma joven y luego adulta; era tan parecida a esa niña.
−¿Por qué no me has hablado antes? −Dijo enternecido el profesor.
La niña iba a hablar pero comenzó a evaporarse y sólo la vio que movía los labios. El profesor estaba petrificado hasta que otra voz lo hizo reaccionar.
−¿Qué no entiende? ¡Aquí no se permite fumar!
Julio Díaz Escamilla
miercuri, 11 ianuarie 2012
Visul
*
Să afli viziunea exactă a unui tablou,
ori ce se ascunde după cuvintele unui poem,
să tremuri cu o carte în mână,
să te eliberezi,
pentru o clipă să nu atingi solul,
să găseşti visul în pat,
sau poziţia spatelui în arenă,
tot ce ţi-ai dorit să înmagazinezi
într-un poem cum e acesta.
Poem de Helena Bonals, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA JEIA
Trobar la visió exacta d’un quadre,
o el que hi ha darrere un poema,
vibrar amb un llibre,
alliberar-te,
per un instant no tocar de peus a terra,
trobar la jeia al llit,
o la posició de l'esquena en la sorra,
tot el que voldries conservar
en un poema com aquest.
Helena Bonals
*****
EL SUEÑO
Encontrar la visión exacta de un cuadro,
o lo que hay tras un poema,
vibrar con un libro,
liberarte,
por un instante no tocar el suelo,
encontrar el sueño en la cama,
o la posición de la espalda en la arena,
todo lo que querrías conservar
en un poema como este.
Helena Bonals
Să afli viziunea exactă a unui tablou,
ori ce se ascunde după cuvintele unui poem,
să tremuri cu o carte în mână,
să te eliberezi,
pentru o clipă să nu atingi solul,
să găseşti visul în pat,
sau poziţia spatelui în arenă,
tot ce ţi-ai dorit să înmagazinezi
într-un poem cum e acesta.
Poem de Helena Bonals, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA JEIA
Trobar la visió exacta d’un quadre,
o el que hi ha darrere un poema,
vibrar amb un llibre,
alliberar-te,
per un instant no tocar de peus a terra,
trobar la jeia al llit,
o la posició de l'esquena en la sorra,
tot el que voldries conservar
en un poema com aquest.
Helena Bonals
*****
EL SUEÑO
Encontrar la visión exacta de un cuadro,
o lo que hay tras un poema,
vibrar con un libro,
liberarte,
por un instante no tocar el suelo,
encontrar el sueño en la cama,
o la posición de la espalda en la arena,
todo lo que querrías conservar
en un poema como este.
Helena Bonals
marți, 10 ianuarie 2012
Efemeride
*
Orice umbră e frumoasă în deşert.
Ignoraţi şi bolnavi, pretindem
la partea noastră de lumină în drum.
Suntem echivalentul unui vis,
vieţi ce valorează mai mult fiind efemere.
Jorge Barco
Trăim închişi în baloane transparente (ed. Origami, 2011)
Traducción al rumano: Andrei Langa
*****
FUGACES
Cualquier sombra es hermosa en el desierto.
Ignorados y enfermos reclamamos
nuestra parte de luz en la distancia.
Somos lo equivalente a un sueño,
vidas que valen más por ser fugaces.
Jorge Barco
Vivimos encerrados en burbujas transparentes (ed. Origami, 2011)
Orice umbră e frumoasă în deşert.
Ignoraţi şi bolnavi, pretindem
la partea noastră de lumină în drum.
Suntem echivalentul unui vis,
vieţi ce valorează mai mult fiind efemere.
Jorge Barco
Trăim închişi în baloane transparente (ed. Origami, 2011)
Traducción al rumano: Andrei Langa
*****
FUGACES
Cualquier sombra es hermosa en el desierto.
Ignorados y enfermos reclamamos
nuestra parte de luz en la distancia.
Somos lo equivalente a un sueño,
vidas que valen más por ser fugaces.
Jorge Barco
Vivimos encerrados en burbujas transparentes (ed. Origami, 2011)
luni, 9 ianuarie 2012
Şi surâde
*
Ea percepe oraşul
ca pe o experienţă mistică.
Străzile şi pieţele
devin lumi ale frumuseţii,
pentru ca să le parcurgi călare prin ploaia
ce inundă iluzia sa cu vise limpezi.
Calul ei se roteşte pe sub cer
şi ea surâde
clădirilor de prin urbe.
Îi place mult să simtă libertatea
pe trotuarele cu pisici.
Contemplează statuile pline de promoroacă
şi ştie că în interiorul lor
vieţuiesc inimi ce simt în tăcere.
Şi continuă să meargă
prin oraşul anonim,
în picăturile norilor…
Adoră sunetele ce provin
din vitrinele prăvăliilor.
Autobuzele arhipline
de chipuri ce se aseamănă cu desenele
din utopiile adormite.
Vede manechine îmbrăcate în hainele lor
pe care niciodată nu le va cumpăra,
dar asta nu contează.
Explorează soarele-răsare pe străzi şi-n grădini,
prin oraşul pustiu.
Ştie că fiecare zi
este o aventură
fără de limitele şi semnele ameţelii.
Se dă frâu liber curenţilor submarini
ce locuiesc în pietrele de la case
sau în lemnul de la banchete…
Curg ca şi când ar fi deja invizibili
în particulele microscopice
pe care acoperişurile enigmatice
le păstrează tacit.
Contagiază,
graţie privirii sale imperceptibile,
speranţa altei lumi,
pentru a visa dezbrăcată, fără de mască,
deschisă în relaţiile cu cei din jur.
Îşi părăseşte urmele din aleile mari
şi contemplează maşinile,
traficul, muzica
acestui oraş ce înaintează în gol.
Dintr-odată,
observă că există grupuri de persoane
care par a fi fericite şi mulţumite de sine.
Poate că e un miraj
sau s-ar putea să fie adevărat…
Presupune ca un pendul
existenţa zăpezii,
în buimăceala ce cuprinde totul
în conştiinţa primitivă
a unui univers eteric şi cunoscut.
Ea
alunecă pe pantele
memoriei atavice, atât de dulce,
lasă împreună cu muşchii
şi în ramurile de la copacii
cu razele lor albăstrii
amintirile serilor pline de vrajă.
Urcă până în vârfurile
locurilor ce deocamdată nu sunt definite
în cartografia nopţilor sale.
Şi continuă calea înspre vâltorile
de prin sferele suave ale întâmplării…
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
Y SONRÍE
Ella siente la ciudad
como una experiencia mística.
Las calles y las plazas
se transforman en mundos de belleza,
para cabalgar bajo la lluvia
que inunda su ilusión con sueños nítidos.
Su cabello ondea bajo el cielo
y sonríe
a los edificios de la urbe.
Adora sentir la libertad
en aceras con gatos.
Contempla las estatuas con escarcha
y sabe
que en su interior
habitan corazones que sienten en secreto.
Y sigue caminando
por la ciudad anónima,
en gotas de las nubes...
Adora los sonidos que provienen
de los escaparates de las tiendas.
Autobuses repletos
con rostros que comulgan con dibujos
de utopías dormidas.
Divisa maniquíes con sus prendas
que nunca comprará,
aunque eso le da igual.
Explora el sol naciente en calles y jardines,
por la ciudad desierta.
Sabe que cada día
es una aventura
sin límites ni marcas bajo el vértigo.
Se abre a las corrientes submarinas
que habitan en las piedras de las casas
o en las maderas de los bancos...
Fluye como si fuera ya invisible
en microscópicas partículas
que los tejados enigmáticos
conservan sin palabras.
Contagia,
a través de su mirada imperceptible,
la esperanza de otro mundo,
para soñar desnuda, sin las máscaras,
con relaciones sin disfraces.
Abandona sus huellas en grandes avenidas
y contempla los coches,
el tráfico, la música
de esta ciudad que avanza hacia la nada.
De pronto,
observa cómo hay grupos de personas
que parecen felices y contentas.
Puede que sea un espejismo
o quizás sea cierto...
Y asume como un péndulo
la existencia de nieve,
en la perplejidad que abarca el todo
en la conciencia primitiva
de un universo etéreo y conocido.
Ella
desciende por las rampas
de la memoria atávica, tan dulce,
y deja con el musgo
y en ramas de los árboles
con sus luces azules
los recuerdos de tardes en la magia.
Asciende hacia las cumbres
de lugares que aún no se definen
en la cartografía de sus noches.
Y prosigue su rumbo hacia los vórtices
de las esferas suaves del azar...
Ana Muela Sopeña
Ea percepe oraşul
ca pe o experienţă mistică.
Străzile şi pieţele
devin lumi ale frumuseţii,
pentru ca să le parcurgi călare prin ploaia
ce inundă iluzia sa cu vise limpezi.
Calul ei se roteşte pe sub cer
şi ea surâde
clădirilor de prin urbe.
Îi place mult să simtă libertatea
pe trotuarele cu pisici.
Contemplează statuile pline de promoroacă
şi ştie că în interiorul lor
vieţuiesc inimi ce simt în tăcere.
Şi continuă să meargă
prin oraşul anonim,
în picăturile norilor…
Adoră sunetele ce provin
din vitrinele prăvăliilor.
Autobuzele arhipline
de chipuri ce se aseamănă cu desenele
din utopiile adormite.
Vede manechine îmbrăcate în hainele lor
pe care niciodată nu le va cumpăra,
dar asta nu contează.
Explorează soarele-răsare pe străzi şi-n grădini,
prin oraşul pustiu.
Ştie că fiecare zi
este o aventură
fără de limitele şi semnele ameţelii.
Se dă frâu liber curenţilor submarini
ce locuiesc în pietrele de la case
sau în lemnul de la banchete…
Curg ca şi când ar fi deja invizibili
în particulele microscopice
pe care acoperişurile enigmatice
le păstrează tacit.
Contagiază,
graţie privirii sale imperceptibile,
speranţa altei lumi,
pentru a visa dezbrăcată, fără de mască,
deschisă în relaţiile cu cei din jur.
Îşi părăseşte urmele din aleile mari
şi contemplează maşinile,
traficul, muzica
acestui oraş ce înaintează în gol.
Dintr-odată,
observă că există grupuri de persoane
care par a fi fericite şi mulţumite de sine.
Poate că e un miraj
sau s-ar putea să fie adevărat…
Presupune ca un pendul
existenţa zăpezii,
în buimăceala ce cuprinde totul
în conştiinţa primitivă
a unui univers eteric şi cunoscut.
Ea
alunecă pe pantele
memoriei atavice, atât de dulce,
lasă împreună cu muşchii
şi în ramurile de la copacii
cu razele lor albăstrii
amintirile serilor pline de vrajă.
Urcă până în vârfurile
locurilor ce deocamdată nu sunt definite
în cartografia nopţilor sale.
Şi continuă calea înspre vâltorile
de prin sferele suave ale întâmplării…
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
Y SONRÍE
Ella siente la ciudad
como una experiencia mística.
Las calles y las plazas
se transforman en mundos de belleza,
para cabalgar bajo la lluvia
que inunda su ilusión con sueños nítidos.
Su cabello ondea bajo el cielo
y sonríe
a los edificios de la urbe.
Adora sentir la libertad
en aceras con gatos.
Contempla las estatuas con escarcha
y sabe
que en su interior
habitan corazones que sienten en secreto.
Y sigue caminando
por la ciudad anónima,
en gotas de las nubes...
Adora los sonidos que provienen
de los escaparates de las tiendas.
Autobuses repletos
con rostros que comulgan con dibujos
de utopías dormidas.
Divisa maniquíes con sus prendas
que nunca comprará,
aunque eso le da igual.
Explora el sol naciente en calles y jardines,
por la ciudad desierta.
Sabe que cada día
es una aventura
sin límites ni marcas bajo el vértigo.
Se abre a las corrientes submarinas
que habitan en las piedras de las casas
o en las maderas de los bancos...
Fluye como si fuera ya invisible
en microscópicas partículas
que los tejados enigmáticos
conservan sin palabras.
Contagia,
a través de su mirada imperceptible,
la esperanza de otro mundo,
para soñar desnuda, sin las máscaras,
con relaciones sin disfraces.
Abandona sus huellas en grandes avenidas
y contempla los coches,
el tráfico, la música
de esta ciudad que avanza hacia la nada.
De pronto,
observa cómo hay grupos de personas
que parecen felices y contentas.
Puede que sea un espejismo
o quizás sea cierto...
Y asume como un péndulo
la existencia de nieve,
en la perplejidad que abarca el todo
en la conciencia primitiva
de un universo etéreo y conocido.
Ella
desciende por las rampas
de la memoria atávica, tan dulce,
y deja con el musgo
y en ramas de los árboles
con sus luces azules
los recuerdos de tardes en la magia.
Asciende hacia las cumbres
de lugares que aún no se definen
en la cartografía de sus noches.
Y prosigue su rumbo hacia los vórtices
de las esferas suaves del azar...
Ana Muela Sopeña
vineri, 6 ianuarie 2012
Feminitatea florii
*
(Pentru Ana Muela Sopeña)
Se impune o terapie ușoară de împrospătare:
doi stropi de apă și o mână trecută peste corolă
în orele de vârf ale zilei sau ale nopții.
De altfel riscă să se disipeze în particule de lumină
sau poate să-și scuture pe neobservate roua
în primele clipe ale dimineții.
Are multe similitudini cu florile firave,
fiindcă se ferește instinctiv de tentațiile atipice,
de nepermis pentru tenul său permiabil.
I se spune pe nume, deși ar prefera să fie anonimă,
iar inima neprihănită ce-i palpită printre petale
abia de menține ritmul evanescent al existenței.
Andrei Langa
*****
LA FEMINIDAD DE LA FLOR
(Para Ana Muela Sopeña)
Se impone una terapia ligera de frescura:
dos gotas de agua y una mano que pasa por la corola
en las horas puntas del día o de la noche.
Si no hay riesgo de disiparse en partículas de luz
o puede sacudir sin verse su rosada
en los primeros momentos de la mañana.
Tiene muchas similitudes con las flores frágiles,
porque se mantiene apartada de las tentaciones atípicas,
inadecuadas para su piel permeable.
La llaman por su nombre, aunque preferiría ser anónima,
y su corazón impoluto que palpita entre los pétalos
apenas mantiene el ritmo evanescente de la existencia.
Andrei Langa
(Pentru Ana Muela Sopeña)
Se impune o terapie ușoară de împrospătare:
doi stropi de apă și o mână trecută peste corolă
în orele de vârf ale zilei sau ale nopții.
De altfel riscă să se disipeze în particule de lumină
sau poate să-și scuture pe neobservate roua
în primele clipe ale dimineții.
Are multe similitudini cu florile firave,
fiindcă se ferește instinctiv de tentațiile atipice,
de nepermis pentru tenul său permiabil.
I se spune pe nume, deși ar prefera să fie anonimă,
iar inima neprihănită ce-i palpită printre petale
abia de menține ritmul evanescent al existenței.
Andrei Langa
*****
LA FEMINIDAD DE LA FLOR
(Para Ana Muela Sopeña)
Se impone una terapia ligera de frescura:
dos gotas de agua y una mano que pasa por la corola
en las horas puntas del día o de la noche.
Si no hay riesgo de disiparse en partículas de luz
o puede sacudir sin verse su rosada
en los primeros momentos de la mañana.
Tiene muchas similitudes con las flores frágiles,
porque se mantiene apartada de las tentaciones atípicas,
inadecuadas para su piel permeable.
La llaman por su nombre, aunque preferiría ser anónima,
y su corazón impoluto que palpita entre los pétalos
apenas mantiene el ritmo evanescente de la existencia.
Andrei Langa
marți, 3 ianuarie 2012
Piatra de ascuțit
*
Viața e o piatră de ascuțit ce se tocește
în drumul unora
Bedrettin Aykin
I
Prenumele durerii asociat sunetului sălciilor de pe malul râului copilăriei. Ce voi să zic în acest poem: cuțitul tău e pentru floarea fragilă de migdal, prima rază a dimineții schimbă durerea în mânie, întunericul mă face să pictez o pădure de urlete în propria-mi voce, la capătul singurătății se mai adaugă masacrul ostilității și uit păsările și insecta de apă, întind capul în fața vânătorului sălbatic, dragostea e mânie pentru mine, mi-am anihilat durerea cu mânia și în locul ei scriu numele lui Nina Hagen…
II
O colină ninsă într-o fântână întunecată fără de fund, urmă oarbă a vocii, nici o armă rece pentru pânza albă…
III
Fermentarea musturilor la poarta deschisă a inimii neajutorate ce duce spre gura măciuliei de mac a timpului întru pierderea simțului, în pielea ce păstrează urma incendiului tuturor focurilor în cea mai excelentă așezare a nimicului, împărțind vidul, beneficiul în ciuda camerelor inimii.
IV
Nu ai de ce să venerezi jeraticul. Focul cel vechi mai e încă foc.
V
Dragostea de părinte e o autoconsumare reciprocă, praf și tristețe.
VI
Drumul pustiu este o lipsă de sânge pe obrazul pătruns de ploaia sălcie.
VII
Mâinile tale odihnesc la capătul tuturor drumurilor. Le ridici pentru a înlătura pretextul nocturn al acestui poem.
VIII
Un dispreț silențios precum cortina estompează ciripitul păsărilor moarte ce calmează viața.
IX
Atunci înseamnă că a stinge lumina e un mod de a da adăpost ochilor închiși, de a potoli focul fălosului cocoș castrat în porumbarul toamnei.
X
Mătasea din casă învârte visul în jurul focului și încercuie iedera degradării dragostei: cârpe uleioase de bucătărie stau pe acolo pe unde mai ieri era puf de catifea, buze fierbinți și petale de lavă clocotind în una și aceiași oală…
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
De Aigües turques, 2010
*****
LA PEDRA D'ESMOLAR
La vida és una pedra d’esmolar que s’agusa
pels camins d’alguns
Bedrettin Aykin
I
El nom del dolor associat al so dels salzes del riu de la infantesa. Què dir en aquest poema: el teu coltell per a la fràgil flor d’ametller, la primera llum del matí muda el dolor en ira, la foscor m’esglaia per a dibuixar un bosc d’udols en la meua veu, s’afig al bescoll de la soledat la massacre del desamor i oblide els ocells i la panereta d’aigua, avance el cap davant dels ulls del caçador salvatge, l’amor és per a mi ira, he anihilat amb ira el meu dolor i en el seu lloc escric el nom de la Nina Hagen…
II
un pujol nevat en un pou fosc sense fons, cega petjada de veu, cap acer per al cotó blanc…
III
fermentar els sucs en la porta oberta del cor desassistit
per al reg del babol del temps en la pèrdua del sentit, en la pell que manté la traça de l’incendi de tots els focs en la més exquisita randa del no-res compartint el buit, la renda a despit de les cambres del cor
IV
No cal que reverencies les brases. El foc vell encara és foc.
V
L’amor al pare és consum de dos, pols de tristesa.
VI
El carrer desert és una absència púrpura en el rostre xop de la pluja exsangüe.
VII
Les teues mans dormen en la gola de tots els camins. I les alces per a trencar l’alibi nocturn d’aquest poema.
VIII
Un desamor silenciós com les cortines que amortallen el refilet dels ocells morts apaivaga la vida.
IX
Aleshores apagar la llum és la manera de donar aixopluc als ulls extingits, de calar foc al pal de gall capó al corral de la tardor.
X
La seda a la llar embolcalla el desig al voltant del foc i assetja l’enfiladissa del descrèdit d’amor: draps de cuina oliosos on abans plomes de vellut, llavis de febre, pètals de lava bombollant a la mateixa olla.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
*****
LA PIEDRA DE AFILAR
La vida es una piedra de afilar que se aguza
por los caminos de algunos
Bedrettin Aykin
I
El nombre del dolor asociado al sonido de los sauces del río de la niñez. Qué decir en este poema: tu cuchillo para la frágil flor de almendro, la primera luz de la mañana muda el dolor en ira, la obscuridad me asusta para dibujar un bosque de aullidos en mi voz, se añade al pescuezo de la soledad la masacre del desamor y olvido los pájaros y la cucaracha de agua, adelanto la cabeza ante los ojos del cazador salvaje, el amor es para mí ira, he aniquilado con ira mi dolor y en su lugar escribo el nombre de Nina Hagen…
II
Una colina nevada en un pozo obscuro sin fondo, ciega pisada de voz, ningún acero para el algodón blanco
III
Fermentar los jugos en la puerta abierta del corazón desasistido para el riego de la amapola del tiempo en la pérdida del sentido, en la piel que mantiene la huella del incendio de todos los fuegos en la más exquisita randa de la nada compartiendo el vacío, la renta a despecho de las cámaras del corazón.
IV
No has de reverenciar las brasas. El fuego viejo todavía es fuego.
V
El amor al padre es consumo de dos, polvo de tristeza.
VI
La calle desierta es una ausencia púrpura en el rostro empapado de la lluvia exangüe.
VII
Tus manos duermen en la garganta de todos los caminos. Y las alzas para romper la coartada nocturna de este poema.
VIII
Un desamor silencioso como las cortinas que amortajan el trino de los pájaros muertos apacigua la vida.
IX
Entonces apagar la luz es la manera de dar cobijo a los ojos extinguidos, de calar fuego al palo de gallo capón en el corral del otoño.
X
La seda en el hogar envuelve el deseo alrededor del fuego y asedia la enredadera del descrédito de amor: trapos de cocina aceitosos donde antes plumas de terciopelo, labios de fiebre, pétalos de lava burbujeando en la misma olla…
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
Viața e o piatră de ascuțit ce se tocește
în drumul unora
Bedrettin Aykin
I
Prenumele durerii asociat sunetului sălciilor de pe malul râului copilăriei. Ce voi să zic în acest poem: cuțitul tău e pentru floarea fragilă de migdal, prima rază a dimineții schimbă durerea în mânie, întunericul mă face să pictez o pădure de urlete în propria-mi voce, la capătul singurătății se mai adaugă masacrul ostilității și uit păsările și insecta de apă, întind capul în fața vânătorului sălbatic, dragostea e mânie pentru mine, mi-am anihilat durerea cu mânia și în locul ei scriu numele lui Nina Hagen…
II
O colină ninsă într-o fântână întunecată fără de fund, urmă oarbă a vocii, nici o armă rece pentru pânza albă…
III
Fermentarea musturilor la poarta deschisă a inimii neajutorate ce duce spre gura măciuliei de mac a timpului întru pierderea simțului, în pielea ce păstrează urma incendiului tuturor focurilor în cea mai excelentă așezare a nimicului, împărțind vidul, beneficiul în ciuda camerelor inimii.
IV
Nu ai de ce să venerezi jeraticul. Focul cel vechi mai e încă foc.
V
Dragostea de părinte e o autoconsumare reciprocă, praf și tristețe.
VI
Drumul pustiu este o lipsă de sânge pe obrazul pătruns de ploaia sălcie.
VII
Mâinile tale odihnesc la capătul tuturor drumurilor. Le ridici pentru a înlătura pretextul nocturn al acestui poem.
VIII
Un dispreț silențios precum cortina estompează ciripitul păsărilor moarte ce calmează viața.
IX
Atunci înseamnă că a stinge lumina e un mod de a da adăpost ochilor închiși, de a potoli focul fălosului cocoș castrat în porumbarul toamnei.
X
Mătasea din casă învârte visul în jurul focului și încercuie iedera degradării dragostei: cârpe uleioase de bucătărie stau pe acolo pe unde mai ieri era puf de catifea, buze fierbinți și petale de lavă clocotind în una și aceiași oală…
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
De Aigües turques, 2010
*****
LA PEDRA D'ESMOLAR
La vida és una pedra d’esmolar que s’agusa
pels camins d’alguns
Bedrettin Aykin
I
El nom del dolor associat al so dels salzes del riu de la infantesa. Què dir en aquest poema: el teu coltell per a la fràgil flor d’ametller, la primera llum del matí muda el dolor en ira, la foscor m’esglaia per a dibuixar un bosc d’udols en la meua veu, s’afig al bescoll de la soledat la massacre del desamor i oblide els ocells i la panereta d’aigua, avance el cap davant dels ulls del caçador salvatge, l’amor és per a mi ira, he anihilat amb ira el meu dolor i en el seu lloc escric el nom de la Nina Hagen…
II
un pujol nevat en un pou fosc sense fons, cega petjada de veu, cap acer per al cotó blanc…
III
fermentar els sucs en la porta oberta del cor desassistit
per al reg del babol del temps en la pèrdua del sentit, en la pell que manté la traça de l’incendi de tots els focs en la més exquisita randa del no-res compartint el buit, la renda a despit de les cambres del cor
IV
No cal que reverencies les brases. El foc vell encara és foc.
V
L’amor al pare és consum de dos, pols de tristesa.
VI
El carrer desert és una absència púrpura en el rostre xop de la pluja exsangüe.
VII
Les teues mans dormen en la gola de tots els camins. I les alces per a trencar l’alibi nocturn d’aquest poema.
VIII
Un desamor silenciós com les cortines que amortallen el refilet dels ocells morts apaivaga la vida.
IX
Aleshores apagar la llum és la manera de donar aixopluc als ulls extingits, de calar foc al pal de gall capó al corral de la tardor.
X
La seda a la llar embolcalla el desig al voltant del foc i assetja l’enfiladissa del descrèdit d’amor: draps de cuina oliosos on abans plomes de vellut, llavis de febre, pètals de lava bombollant a la mateixa olla.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
*****
LA PIEDRA DE AFILAR
La vida es una piedra de afilar que se aguza
por los caminos de algunos
Bedrettin Aykin
I
El nombre del dolor asociado al sonido de los sauces del río de la niñez. Qué decir en este poema: tu cuchillo para la frágil flor de almendro, la primera luz de la mañana muda el dolor en ira, la obscuridad me asusta para dibujar un bosque de aullidos en mi voz, se añade al pescuezo de la soledad la masacre del desamor y olvido los pájaros y la cucaracha de agua, adelanto la cabeza ante los ojos del cazador salvaje, el amor es para mí ira, he aniquilado con ira mi dolor y en su lugar escribo el nombre de Nina Hagen…
II
Una colina nevada en un pozo obscuro sin fondo, ciega pisada de voz, ningún acero para el algodón blanco
III
Fermentar los jugos en la puerta abierta del corazón desasistido para el riego de la amapola del tiempo en la pérdida del sentido, en la piel que mantiene la huella del incendio de todos los fuegos en la más exquisita randa de la nada compartiendo el vacío, la renta a despecho de las cámaras del corazón.
IV
No has de reverenciar las brasas. El fuego viejo todavía es fuego.
V
El amor al padre es consumo de dos, polvo de tristeza.
VI
La calle desierta es una ausencia púrpura en el rostro empapado de la lluvia exangüe.
VII
Tus manos duermen en la garganta de todos los caminos. Y las alzas para romper la coartada nocturna de este poema.
VIII
Un desamor silencioso como las cortinas que amortajan el trino de los pájaros muertos apacigua la vida.
IX
Entonces apagar la luz es la manera de dar cobijo a los ojos extinguidos, de calar fuego al palo de gallo capón en el corral del otoño.
X
La seda en el hogar envuelve el deseo alrededor del fuego y asedia la enredadera del descrédito de amor: trapos de cocina aceitosos donde antes plumas de terciopelo, labios de fiebre, pétalos de lava burbujeando en la misma olla…
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)