Fragment 21/3

*
Aseară
după ce-am terminat de citit amintiri(le)...
lui C.G.Jung
am avut un vis zăpăcit
şi-am sărit brusc
din somn,
transpirat.
Treaba se întîmpla la Ambasada Română
din Republica Moldova,
altfel zis
Basarabia.
Un ostaş din garda de pază s-a sinucis,
împuşcîndu-se de-a-dreptul în cap,
reuşind înainte de asta
să-mi lase-o
ţidulă:
M-am plicitisit.
Oare cît o să stau
mai parşiv decît astăzi
la poarta
propriei
ţări?


Eugen Cioclea


*****

FRAGMENTO 21/3

Ayer por la tarde
después de leer las memorias…
de C.G.Jung
tuve una visión loca
y salté de repente
desde mi sueño,
sudoroso.
La cosa sucedió en la Embajada de Rumanía
en la República Moldova,
es decir
Basarabia.
Un soldado de la guardia de seguridad se había suicidado,
disparándose un tiro en la cabeza,
logrando antes del suceso
dejarme
un billete:
Me he aburrido.
¿Por cuánto tiempo voy a estar
tan despreciable como hoy
en la entrada
de la propia
patria?


Eugen Cioclea
Traducción del rumano al español: Andrei Langa

Fără mângâiere

*
Prinsă de un fir al pânzei de păiangen
contemplu chihlimbarul
ce parfumează
insectele buimăcite

Se lasă tăcerea și în golul
meridional al cedrilor
se prăbușește ultimul măcăit al rațelor

Urc pe conturul chiparoșilor
și în mersul meu pe profilul său conic mă opresc

Două cercuri perfecte caută că reflecte universul

Suprafața mea are fisuri profunde
precum coaja castanului

Un mediu ambiant violent mă urmărește încă prin
duhoarea vagă ce înnebunește furnicile

Pașii lor ușori sapă labirinturi
și tatonează temelia copacilor

În urma căderii frunzelor
se scurge o sevă crocantă
ce ajunge tocmai până la apă

Acolo se reflectă tăcerea
lividă a stelelor

Chiriecii și broaștele își răspund reciproc
și patima lor e înghițită de toamnă.

Dorința distruge grumazurile cerbilor
și stoarce un lichid călduț ce colorează frunzișul

Coconul agățat al unei omizi
se umezește odată cu trecerea iernii
între timp… căldura dispare
și frigul devine stăpân

Miroase a rășină și a mosc
alunec înspre nimic
nemișcarea mă îmbracă
și ritmul vital
scapă un ultim șopot
în urechile mele… foarte depărtat


Poem de Leticia Garriga, traducere în română de Andrei Langa


*****

SIN ALIENTO

Prendida de un hilo de telaraña
contemplo el ámbar
que perfuma los
insectos retorcidos

Se desata el silencio y en la oquedad
meridional de la sabina
se estrella el último graznido de los patos

Trepo por el contorno del ciprés
y en mi andar por su perfil cónico me detengo

Dos círculos perfectos buscan reflejar el universo

Mi superficie tiene hondas grietas
como la piel del castaño

Un entorno violento me sigue aún entre el
vago hedor que enloquece a las hormigas

Sus pisadas leves cavan laberintos
y palpita el lecho de los árboles

Del caer de las hojas
se desborda un arrope crujiente
que llega hasta el agua

Ahí, se refleja el silencio
pálido de las estrellas

Los grillos y ranas se contestan
y su vaho empapa el otoño

El hambre destroza cuellos de ciervos
y escurre un líquido tibio que tiñe la hojarasca

El capullo colgante de una oruga
se humedece al ritmo del invierno
mientras... se paraliza el calor
y se entume de frío

Huele a resina y almizcle
me deslizo en la nada
la quietud me envuelve
y el ritmo vital
desprende el último susurro
en mi oído... muy adentro


Leticia Garriga

Almila Alp

*
Goliciunea sticlei ce pătrunde pănă în nucleul poveștii tale răsfrânge secarea sânilor, însă nicicând un mă voi obișnui să port cămașă cu mânecă scurtă ca să scăp de simpla singurătate, adică nu există flori pentru atâta sânge în noaptea asta de toamnă, cafeaua aburește trist și nu îți ies din cap acele versuri de Almilia Alp: sunt cumva inima fiecărui bărbat, cum ar fi păsările migratoare în propria lor apertură. Așadar, capitularea pereților, mersul accelerat al pietonului, mirosul de cenușă umedă. Sunt eu cel care va alege urmele morții.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

ALMILA ALP

La desnudez del vidrio hacia el meollo de tu historia refleja el reseco de los pezones, pero nunca me acostumbraré al corte de mangas para despejarme de la ingenua soledad, pues no hay flores para tanta sangre esta noche de otoño, el café humea triste y no se te van de la cabeza aquellos versos de Almila Alp: de algún modo el corazón de cada hombre, como las aves migratorias en su propia ventana. Así, la derrota de las paredes, el paso apresurado de viandante, aroma de ceniza mojada. Seré yo quien elija las huellas de la muerte.


Pere Bessó


*****

ALMILA ALP

La nuesa del vidre cap al moll de la teua història reflecteix la ressecor dels mugrons, però mai no m'acostumaré al tall de mànegues per a despullar-me la ingènua soledat, car no hi ha flors per a tanta sang aquesta nit de tardor, el café fumeja trist i no se te'n van del cap aquells versos d'Almila Alp: d'alguna manera el cor de cada home, com les aus migratòries en la seua mateixa finestra. Així, la derrota de les parets, el pas apressat de transeünt, aroma de cendra mullada. Seré jo qui trie les traces de la mort.


Pere Bessó

Sublimație

*
Ce să fac
dacă tot ce-i al meu se ghicește în umbra ta,
dacă mâinile nu mi se supun
nici mareea nu ține seama de subterfugiu
și revine ca întotdeauna Luna
pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile
cu amintirile amprentelor
în zăpadă și în locuința de cenușă
unde vântul suflă dinspre apus
până la răsăritul soarelui iar noaptea
revine după trecerea timpului nocturn
al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii
fumului și vocea sa prețioasă de miere,
să împiedic ca sticla să se acopere
cu ceața de la furtună și să dezgolească
buzele tale naufragiul tăcerii
versului prins fără acul îndoit
în plasa sorilor desenați
la întâmplare în zorii sentimentului
ce se agață de apă
și compromite caligrafia cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului
unde germinează arbuștii din oase,
și se îmbrățișează cenușiul și transparența
săruturilor prin întuneric
în tufele preaplinului poemului
și în rana de corp intangibilă.

Ce să fac ca să nu stau trează
și nici să simt ochii tăi în privirea-mi,
ce fac cu pielea, cu suferința sângelui,
zi-mi că se face cu sufletul,
noi,
și cu iubirea.


Poem de Montserrat Martínez, traducere în română de Andrei Langa


*****

SUBLIMACIÓN

Qué he de hacer
si todo lo mío se adivina en tu sombra,
si las manos no me obedecen
ni acata la huida la marea
y vuelve siempre la Luna
a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,
con los recuerdos de las huellas
en la nieve y en la habitación de ceniza
donde el viento sopla del ocaso
hasta el amanecer y la noche
regresa tras los pasos del tiempo nocturno
del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas
del humo y su preciosa voz de miel,
impedir que el cristal se empañe
con el vaho de la tormenta y desnuden
tus labios el naufragio del silencio
del verso atrapado sin anzuelo
en la red de los soles dibujados
al azar en el albor del sentimiento
que se sujeta al agua
y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río
donde de los huesos brotan rosales,
y se abrazan el gris y la transparencia
de los besos a oscuras
en el rocío del raso del poema
y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta
ni sentir en mi mirada tus ojos,
qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,
dime qué con el alma,
nosotros,
y con el amor.


Montserrat Martínez

Tihnă

*
E duminică - știm asta –

fiindcă lucrurile strălucesc de la sine
în obișnuința lor de a ne vedea de departe
când stăm apatici și însingurați

În ziua cu a sa efervescență
în care fermentează ananasul
cu gradele de alcool printre vene

Tăcerea își extinde frumusețea
în fisurile ce există înăuntru capului meu
totuși - știm asta – persistă
licărirea memoriei
contemplând lumina amiezii


Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa


*****

QUIETUD

Es domingo – lo sabemos-

porque las cosas brillan por sí mismas
en su costumbre de vernos desde lejos
cuando estamos apáticos y a solas

En el día con su efervescencia
en que fermenta la piña
con los grados de alcohol entre las venas

El silencio expande su hermosura
en las grietas que existen dentro de mi cabeza
sin embargo –lo sabemos- que persiste
el fulgor del recuerdo
contemplando la luz del mediodía


Marina Centeno

Totul

*
Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie câteodată, cozi la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gândaci de Colorado, benzină,
steguleţe, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export,
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,
întâmpinări la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,
zvonuri, serialul de sâmbătă seara,
cafea cu înlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
producţia la hectar, Gerovital, aniversări,
compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,
vin de regiune superior, adidaşi,
bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,
peşte oceanic, Cântarea României,
totul


Ana Blandiana


*****

EL TODO

Hojas, palabras, lágrimas,
cajas de cerillos, gatos,
a veces tranvías, colas para la harina,
catarinas, botellas vacías, discursos,
imágenes persistentes de la televisión,
escarabajos de patatas, gasolina,
banderas, retratos conocidos,
Copa del Campeón Europeo,
máquinas de cilindros, manzanas que se niegan a la exportación,
periódicos, pan, mezcla de petróleo, claveles,
recepción en el aeropuerto, Cico-cola, chocolates,
salami de Bucarest, dieta de yogurt,
Gitanas con cigarros Kent, huevos de Crevedia
rumores, la serie de sábado por la noche,
sucedáneos del café,
la lucha de los pueblos por la paz, coros,

producción por hectárea, Gerovital, Aniversarios,
compota de Bulgaria, reunión de trabajadores,

vino de la región superior , Tennis Adidas,
chistes, los niños de la Avenida Victoriei,
peces marinos, Canción rumana,
el todo.


Ana Blandiana
Traducción al español: Beatriz Estrada

.

Nilgün Marmara (1958-1987)

Absența lui Nilgün Marmara (1958-1987)

*
Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath


Îmi continui dansul în acest sicriu vertical
propice zilei și nopții
Nilgün Mármara


Cântec de lebădă înainte să sune muzica poemelor vieții împotriva morții, o tăcere densă, piezișă și crudă de aragaz, casa miroase din nou a praf și apar florile de mucegai ce urmează bucuriei vădite a trandafirilor. Una și aceeași beznă, aceeași lilieci reflectați în oglindă, aceeași mângâiere a marii magnolii de pe cărarea din rigolă ce crește smochinii tăinuiți, divizându-se între visul și vraja intimității păsării cu buclă roșie din colivie, aceeași apariție palidă a frumuseții înfășurată în tifon de pe geamul înalt ce cheamă de după peretele mării.


Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa


*****

AUSENCIA DE NİLGÜN MARMARA (1958-1987)

Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath

sigo mi danza en este ataúd vertical
propicio al día y la noche
Nilgün Mármara


El canto de cisne antes de la música azul de los poemas de la vida contra la muerte, un silencio espeso, tajado y lacerante de cocina a gas, la casa huele de nuevo a polvo y regresa el moho después del regocijo tan vivo de las rosas. La misma oscuridad, los mismos murciélagos en el espejo, la misma caricia de la gran magnolia por la senda de la acequia que lleva a los higos chumbos secretos, dividiéndose entre el sueño y el hechizo de la intimidad del pájaro de lazo rojo en la jaula, la misma aparición lívida de la belleza envuelta en gasas desde la alta ventana que llama tras de la tapia del mar.


Pere Bessó
De Aigües turques, 2010


*****

ABSÈNCIA DE NILGÜN MÁRMARA (1958 - 1987)

Goats shamble, morose, rank-haired,
To lick the sea-salt.
Sylvia Plath

Continue la meua dansa en aquest taüt vertical
propici al dia i la nit
Nilgün Mármara


El cant de cigne abans de la música blava dels poemes de la vida contra la mort, un silenci espés, tallat i lacerant de cuina a gas, la casa olora de bell nou a pols i torna el florit després de la joia tan viva de les roses. La mateixa foscor, els mateixos rats penats en l’espill, la mateixa carícia de la gran magnòlia per la senda del reguer que duu a les figues de pala secretes, dividint-se entre el somni i l’encís de la intimitat de l’ocell de floc roig en la gàbia, la mateixa aparició lívida de la bellesa embolcallada en gases des de l’alta finestra que crida darrere de la tàpia del mar.


Pere Bessó
De Aigües turques, 2010

Femeia care plânge cu un singur ochi

*
Sub pleoapa deschisă a nopții locuiesc absențele moarte.
Cu lacrimi calde și negre, însuflețește stelele împrăștiate pe un cer friguros.
Cu plapuma memoriei îmbracă numele lor născute din nimic, peste scrum toarnă foc
și tăcerile tac.


Poem de Mercedes Ridocci, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA MUJER QUE LLORA CON UN SOLO OJO

En el párpado abierto de la noche habitan las ausencias muertas.
Con cálidas lágrimas negras, aviva las estrellas esparcidas en un cielo frío.
Con el manto de la memoria abriga sus nombres de la nada, las cenizas las torna fuego
y los silencios callan.


Mercedes Ridocci

Selena

*
Luna în descreștere îți stă agățată de gât,
lipită de piept cu cealaltă față, întunecată.

Apelezi periodic la un flux de lumină -
un gest genuin, exclusiv aprioric.

Față nefericită a lunii lipită de tine,
intrată în conul anemic al umbrei.


Andrei Langa


*****

SELENE

La luna disminuye y está colgada a tu cuello,
pegada al pecho con la otra cara, oscura.

Usas periódicamente un flujo de luz –
un gesto genuino, exclusivamente apriorístico.

La cara infeliz de la luna pegada a tí,
la que entró en el cono anémico de la sombra.


Andrei Langa

Back up

*
Pot simți teama în firele de praf.
Îți ascult durerea
-cea de cândva și cea de acum-
o percep, fiindcă ți-am alinat singurătatea
și cunosc străfundul unui freamăt,
îl știu,
prin mila ploii
și prin adevărul tău străvechi impus păsărilor,
și îl mai știu pentru că tu erai, traversând aleea,
lumina și alambicul,
îți pot simți teama, să nu ai dubii,
atât de adâncă precum o salcie și memoria sa.


Poem de Paloma Corrales, traducere în română de Andrei Langa


*****

BACK UP

Puedo sentir tu miedo en las motas de polvo.
Escucho tu dolor
—el de antes y el de ahora—
lo sé, porque he acariciado tu orfandad
y conozco el abismo de un crujido,
lo sé,
por la misericordia de la lluvia
y por lo inmemorial de tu verdad adherida a los pájaros,
y lo sé porque tú eras, cruzando la avenida,
la luz y el alambique,
puedo sentir tu miedo, no lo dudes,
tan dentro como un sauce y su memoria.


Paloma Corrales

Tu

*
Imposibilul cel posibil ești tu.
Furia care mă calmează ești tu.
Orbita pe care mă rotesc ești tu.
Liniștea care mă exaltă ești tu.
Ceea ce numește misterul ești tu.
Absența care stă alături ești tu.
Soarele care mă îngheață ești tu.
Aerul ce mă înfășoară ești tu.
Atracția cutremurului ești tu.
Rădăcina care mă duce ești tu.
Strălucirea fiecărei nopți ești tu.
Magnetul ce mă capturează ești tu.
Ghețarul ce mă dogorește ești tu.
Ceea ce inundă genunea ești tu.
Tăcerea care îmi vorbește ești tu.
Călăuza care vrăjește ești tu.
Foamea care mă ingerează ești tu.
Însetarea îmbătătoare ești tu.
Forța care mă propulsează ești tu.
Bolta cerească din gheenă ești tu.
Fulgerul care mă despică ești tu.
Durerea cea agreabilă ești tu.
Invizibilul cel vizibil ești tu.
Viața cea care mă omoară ești tu.
Ceea ce mă reanimează ești tu.
Ecoul universurilor ești tu.
Ceea ce rămâne din toate ești tu.


Poem de Ángel Guinda, traducere în română de Andrei Langa


*****

TÚ

Lo imposible posible eres tú.
La furia que me calma eres tú.
La órbita en que giro eres tú.
La quietud que me exalta eres tú.
Lo que nombra el misterio eres tú.
La ausencia que acompaña eres tú.
El sol que me congela eres tú.
El aire que me envuelve eres tú.
La prez del terremoto eres tú.
La raíz que me eleva eres tú.
La luz de cada noche eres tú.
El imán que me atrapa eres tú.
El glaciar que me quema eres tú.
Lo que llena el vacío eres tú.
El silencio que me habla eres tú.
La brújula que embruja eres tú.
El hambre que me come eres tú.
La sed embriagadora eres tú.
La fuerza que me empuja eres tú.
El cielo en el infierno eres tú.
El rayo que me parte eres tú.
El dolor placentero eres tú.
Lo invisible visible eres tú.
La vida que me mata eres tú.
Lo que me resucita eres tú.
El eco del abismo eres tú.
Lo que queda de todo eres tú.


Ángel Guinda

Album cu fotografii

*
Pe poteca adormită
pielea ta așteaptă mereu semnalele mele
timp în care dansez goală până a te întâlni.

Ochii mei se delectează cu ochii tăi
și merg în spatele unei cortine
pentru a mă ascunde de buzele tale.

Un anotimp de lumină geme și visează
mâinile mele aflate în umbra ta.

Echinocții somnambule păstrează pupilele tale
în aceste pergamente oculte
ce apar fără panică în vise.

Spuza oceanului
îmi amintește de păsările tale de aramă
și de ascunsele mele mângâieri indecente.

Abdomenul meu îndrăgostit simte amprentele
și respirația ta de ceață
în albumul cu fotografii de culoare sepia.

Degetele-mi alunecă pe chipul tău
pe când un sărut acvatic decide
că senzualitatea-ți e parte din planul meu.

Infinitul conspiră în tăcerea sa
pentru a fi două spirite desculț
în clipocitul apei.

Suspin în afara timpului și observ stelele
ce luminează fără teamă Calea Lactee.


Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa


*****

ÁLBUM DE FOTOS

En la senda dormida
tu piel aguarda siempre mis señales
mientras danzo desnuda hacia tu encuentro.

Mis ojos se deleitan con tus ojos
y voy detrás de un biombo,
para esconderme de tus labios.

Una estación de luz gime y desea
mis manos en tu sombra.

Equinoccios sonámbulos aprecian tus pupilas
en esos pergaminos escondidos
que aparecen sin pánico en los sueños.

La espuma del océano
me recuerda a tus pájaros de cobre
y a mis caricias lúbricas ocultas.

Mi vientre enamorado detecta tus pisadas
y tu aliento de bruma
en el álbum de fotos color sepia.

Mis dedos se deslizan por tu rostro
mientras un beso acuático decide
que tu lujuria es parte de mi plan.

Lo infinito conspira en el silencio
para ser dos espíritus descalzos
en murmullos de agua.

Suspiro sin el tiempo y observo las estrellas
que alumbran sin temor la Vía Láctea.


Ana Muela Sopeña

Portret de duminică

*
Iarba creşte spre cer
direct din ochii noştri
ca un început de baladă
se aliniază planete într-un colţ de carte
ploi molcome strâng în braţe
trupurile fragile ale copiilor nenăscuţi
se furişează pe gaura cheii
la început de duminică
şi împletesc nesomnul mamelor
ca pe nişte leagăne
purtate în bătaia vântului


Tincuţa Horonceanu Bernevic


*****

RETRATO DE DOMINGO

La hierba crece hacia el cielo
directamente de nuestros ojos
como un comienzo de balada
se alinean los planetas en una esquina de libro
las lluvias suaves abrazan entre brazos
cuerpos frágiles de niños por nacer
se cuelan por el ojo de la cerradura
al comienzo del domingo
y entrelazan el insomnio de las madres
como a unos columpios
llevados por los golpes del viento


Tincuţa Horonceanu Bernevic

Poem fără titlu de Viktor Gomez

*
Lumina muțește.
Se pare că fi-va un an roditor.

Miguel Angel Curiel.

Intempestive conversații nocturne în Jerez


O vioară spartă, zicea Leon Felipe.
Un cal azuriu, Georg Trakl.
Un animal bizar, invoca Blanca Varela.
Eu nu știu,
în aceste ape transparente,
în astă lipsă de noroi,
cum să nu sorbi
veninul transparenței sale fără
să mori pe bune,
cel ce a rămas să se zbenguie,
ce rămâne să păteze
-precum pruncia mea prinsă în țățăni-
un țărm de bestiali insomniaci.
Deoarece există ape limpezi
ce sunt mortale,
însă nici un copil nu muri
jucându-se pe malul întinat.
Eu nu știu cum să explic asta.


Poem de Víktor Gómez, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul „Am perfecționat inutilul în inutil“
Volum nefinalizat


*****

POEMA SIN TÍTULO DE VÍKTOR GÓMEZ

La luz calla.
Parece que habrá buena cosecha.

Miguel Ángel Curiel.


Intempestivas conversaciones nocturnas en Jerez


Un violín roto, decía León Felipe.
Un caballo azul, George Trakl.
Un extraño animal, invocaba Blanca Varela.
Yo no sé,
en estas aguas transparentes,
en esta ausencia de barro,
cómo no beber
el veneno de su claridad sin
morir al bien
que se quedó jugando,
que se queda embarrando
−como mi infancia en su quicio –
una orilla de asnos insomnes.
Porque hay aguas limpias
que son mortales
pero ningún niño se murió
jugando en la orilla barrosa.
Yo no sé como explicarlo.


Víktor Gómez
Del poemario "Perfeccione lo inútil a lo inútil"
Poemario inconcluso

Lisabona

*
Străzile din Lisabona își mușcă colțurile
și ating în secret sărăcia,
sună un geamăt fragil ce alină ca o muzică fado,
precum lacrima dulce,
ca un vers sanguin de Pessoa
curgând prin vâna farsorului.

Cazi peste lume cu un foșnet obscen,
copilă cu genunchi murdari,
nisip pătruns de paloare și moloz,
marginile râului Tajo te scuipă pe fese
când ești dezgolită de tot,
când miroși a carne și a brățări
și te agiți cu gesturi lesbice.

Nu există cuvinte care ar pipăi tăcerea asta murdară
ce germinează în toate părțile,
acest miros lasciv de câine urcând prin mușchi
iar tu, atât de introspectă,
gângăvești în limba învinsului toată tenebra perversă
și oferi dragoste scheletului.

Intri în noapte învăluită de var, gravidă cu garoafe,
și iubești, iubești așa precum nu-i posibil să iubești
fără să ai acordul de prelungire a vieții dat de înger,
fără timpul ce îți subție lent anatomia.
Nuditatea ta nu îți aparține,
nici rugăciunile tale,
nici șira spinării dură a purității de care se disipează aerul.

De ce tu, copilă despletită de apele râului,
cu dulceag tremur de vrabie
ai luat-o spre mare.


Poem de Sara Castelar Lorca, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Pulsul"


*****

LISBOA

Las calles de Lisboa se muerden las esquinas
y lamen en secreto la pobreza,
suena un gemido frágil que roza como un fado,
como lágrima dulce,
como un verso sanguíneo de Pessoa
fluyendo por la vena del farsante.

Caes sobre el mundo como un crujido obsceno,
niña de rodillas sucias,
arena penetrada de palidez y escombro,
las orillas del Tajo te escupen en las nalgas
cuando estás más desnuda,
cuando suenas a carne y a pendiente
y lésbica te agitas.

No hay palabras que toquen este silencio sucio
que brota en todas partes,
ese aroma lascivo de los perros subiendo por los muslos,
y tú, tan suya
balbuceas en la lengua del vencido toda oscuridad perversa
y ofreces al amor el esqueleto.

Vas a la noche azotada de cal, preñada de claveles,
y amas, amas como no es posible amar
sin la prolongación del ángel,
sin el tiempo que lentamente curva tu honda anatomía.
Tu desnudez ya no te pertenece
ni tus rezos
ni la espina cruel de tu blancura donde se rompe el aire.

Porque tú, niña despeinada de río,
con dulcísimo temblor de gorriones
has girado en el mar.


Sara Castelar Lorca
Del poemario "El pulso"

Misteriosul domn Barden

*
Nimeni nu știa cu exactitate de unde venise domnul Barden. Într-o bună zi, casa cea veche a soților Ramila, care plecaseră de aici mâhniți în urma sinuciderii Amaliei – fiica lor mai mare – se pomeni ocupată de către un domn pe care, după o săptămână de zile, îl vedeam pășind pe drumurile colbăite ale satului.
Era mult prea bătrân, slab și cu pielea tăbăcită, avea puțin păr pe cap și barbă grizonantă, mergea încovoiat băgat într-un sacou negru din piele de caprioară, pantaloni cenușii și o cămașă de culoare indefinibilă, la gâtul căreia stătea înnodată o panglică de culoare cafe sau roșie asemenea unei cravate.
În acea dimineață stăteam în magazinul lui Pietro cumpărând niște mazăre. Doamna Marga o cântărea, moment în care se deschise poarta scârțâitoare și intră domnul Barden. Ambii am rămas stâlp. Bătrânul înaintă spre tejghea și mă făcu să întorc capul și să privesc cu ochii săi gri, ciocăni cu bastonul în încăpere și eu dădui câțiva pași în urmă, după care se îndreptă spre doamna Marga.
-Îmi trebuie petrol lampant.
Doamna Marga încercă să zâmbească și o perdea verde înghiți corpul său; apoi apăru cu o butelie și o puse pe tejghea.
-Un baril – se indignă domnul Barden.
-Voi cere să vi să se aducă acasă, peste aproximativ o oră.
- Eu îl voi duce, – răspunse bătrânul lovind încă o dată cu bastonul în încăpere și făcându-mă să mai dau un pas înapoi.
Doamna Margo se lăsă din nou înghițită de perdea și atunci îl auzii pe domnul Barden bolmojind:
-Nu sunt calic.
Eu mă făcui că nu înțeleg și îmi băgai mâinile într-un sac deschis de fasole ce sunară a ceartă.
-Să nu faci așa ceva!
Mă întoarsei cu fața spre el și îmi veni în cap să-i zic doar:
-Nu, domnule. Scuzați.
-Câți ani ai?
-Unsprezece, domnule, – am zis gata să izbucnesc în plâns.
-La vârsta ta făceam deja baie singur. Înțelegi?
Doamna Marga și soțul ei Pietro veneau, cu mare greutate, împingând un butoi și moșul își luă privirea de pe mine. M-am simțit eliberat. L-au pus în fața ușii de la intrare și Pietro se porni spre bătrân.
-Iată-l, domnule... - și zâmbi.
-Barden!, Barden. Cât costă? – a zis foarte, dar foarte serios.
-Șase pesete.
Bătrânul sprijini bastonul său de tejghea, își descălță un papuc, scoase un plic și, de aici, o bancnotă pe care o puse pe tejghea. Am văzut piciorul său gol, foarte alb, osos și cu o unghie a degetului gros neagră, foarte neagră, toată unghia era neagră, era unghia cea mai neagră văzută vreodată de mine. Doamna Marga luă bancnota, deschise un sertar și puse câteva bancnote și niscaiva monede ce sunară mut pe sticla tejghelei. El băgă bancnotele în plic și împreună cu piciorul osos și unghia neagră – foarte neagră – le băgă în papuc. Se răsuci ca să mă vadă iar eu îmi întoarsei privirea spre fasole. Ascultă cum răsuna de tropote încăperea și își luă monedele, își înșfăcă bastonul și păși până la butoi. Eu stăteam în espectativă, emoționându-mă în adevăr și așteptând să văd cum moșul ridică pe umerii săi acel butoi plin de petrol lampanat.
-Să vă ajut, domnule Barden, - zise Pietro cu voce hotărâtă.
-Chiamă atunci oamenii din căruță, care stau afară, - răspunse bătrânul.
Zicând așa, doi băieți intrară, încărcară butoiul și plecară. Moșul se opri la ușă și zise lui Pietro și doamnei Marga:
-Făceți cumva ca acest băiat să se băiască.
În timpul nopții, când tatăl meu cobora în subsol, unde își avea laboratorul și prepara medicamentele pe care i le solicitau la farmacie – farmacia noastră se afla la două colțuri de stradă depărtare de magazinul lui Pietro – mă întâlneam în grădina din spate cu prietenii mei, care mă așteptau tupilați (vă voi explica pe urmă din ce cauză), și rămâneam cu ei până ce tatăl meu ieșea din subsol; nu era dificil să înțelegi de ce tatăl meu făcea atâta gălăgie când mergea, când vorbea, când căsca, când făcea de toate întrucât era un pic surd, a pierdut odată claxonul și de atunci trebuia să apropie urechea de gura oamenilor și să strige. Iată de ce noi aflam ușor unde se afla și ce făcea.
V-am povestit aventura înfiorătoare referitoare la Pietro, despre bătrânul care se numea așa precum fac broaștele, despre mirosul său de lemn umed, despre privirea care arunca foc, papucii plini de bani și unghia neagră, ¨foarte neagră!¨, am repetat.
Hanibal - care era gras și cu care niciodată nu puteam să alergăm în joacă, nu din cauză că era gras ci fiindcă se asfixia - avea ochii fixați pe fiecare cuvânt al meu, Antonio însă nu credea în nici o silabă de a mea. Ah, da! Tatăl meu mi-a interzis să prietenesc cu Antonio deoarece tatăl său fura bovine... doar pentru asta, dar eu nu l-am văzut niciodată măcar cu o vițică. Mă căuta mereu și, în timp ce tatăl meu discuta cu Hanibal, Antonio făcea zgomot în curte iar eu îi făceam semne grăsuțului pentru ca el să se ducă în curte și să se ascundă cu Antonio, după care eu făcem un semn și ei ieșeau. Aproape că în semiumbră, deoarece în coridor exista doar o lampă, vorbeam despre multe chestii și ne spuneam unul altuia multe chestii și țineam în secret multe chestii.
Antonio – înainte de a ne vorbi despre bătrân – ne-a trântit-o:
-Am ajuns azi tocmai la Loma Alta (un sat situat la mare distanță de al nostru) și îmi displăcu – el se culca înaintea trenului și intra în orice vagon.
Apoi eu le-am povestit despre bătrân, iar Antonio ne-a speriat într-adevăr.
-Să mergem la casa acestui vampir – avea să îmi pară rău că am deschis gura.
Vom intra în grădina casei prin spate și îl vom spiona pe la geamuri. Așa vom vedea cum se transformă în liliac și cum iese prin horn să caute oameni ca să le sugă sângele.
-Mâine, - am zis pentru a câștiga din timp iar mai apoi să scornesc ceva ca să nu merg.
-Nu. Chiar azi. Când vor dormi cu toții.
Hanibal a fost ultimul în a ajunge la apel – dar a ajuns. Am început să pășim măsurat prin curtea vechii case strânși lipiți de pereții exteriori. Puține geamuri erau luminate și asta ne împiedica să mergem. Antonio era liderul, iar în spatele lui pășeam noi în tăcere, cu mult greu. Atunci se dezlănțui! Din toate părțile începură să iasă niște scrâșnete mortuare „bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” și să tremure ramurile și tulpinile.
-Sunt broaște, - șopti Antonio.
-Ne-a observat, să mergem de aici, - ne imploră el.
-Sunt broaște, doar broaște, - medită Hanibal convingânduse pe sine însuși.
Încercarăm să distingem ceva acolo înăuntru, ce se afla după un geam, însă văzurăm doar un pian, o ramă cu imagini fotografice, un tablou sau o oglindă și un scaun. Trei acțiuni s-au produs aproape în același timp: sunetul unei uși care s-a deschis, o lumină care era cât pe ce să se izbească în geam și noi care ne ghemuiserăm. Simțeam că inima îmi ieșea pe gură. După un scurt timp cât stăteam acolo ghemuiți, Antonio porni să se miște lipit de perete până când îi văzui fruntea că depăși golul geamului. Fără să ne lase din ochi, făcea semne ca să privim și noi deasemenea. Puțin câte puțin ne apropiasem și noi ochii de geam (îmi amintesc că îmi frecasem nasul și ajunsesem ultimul în a mă poziționa).
Bătrânul stătea pe scaun, cu picioarele desfăcute, balansa capul și scotea fum pe gură. Începu să se cutremure.
-Fumează, - zise Antonio -, tatăl meu tot fumează.
Eu mă aflam ca în altă lume, fiindcă prietenii mei aplecaseră capurile rapid iar eu mă trezii cu ochii pironiți, văzând cum bătrânul întoarse capul său spre geam și atunci a fost când am reacționat și îl aplecasem pe al meu, dar jur că mă văzuse; sunt sigur că nu doar mă observase ci chiar mă recunoscuse. Nu am mai stat mult pe gînduri, cu lumină sau fără, am șters-o care și încotro și nu ne-am oprit până când nu am ajuns în stradă perfect sănătoși și întregi, cu toate că Hanibal respire foarte urât, ca și cum se înădușea.
În ziua următoare – care era duminică – auzii cum tatăl meu discuta cu cineva (ca de fiecare dată aproape strigând) la ușa casei. Mă uitai și văzui că acolo stătea bătrânul. Începui din nou să tremur – poate că se plângea pe mine. Tata își apropia urechea de bătrân și văzui cum acesta deschise gura și doi colți lungi se îndreptau direct spre gâtul tatălui meu. Fugii înspăimântat pentru a mă ascunde în grădină!
Inima mi se urcă în cap și o ascultam cât bate de tare, timp în care vedeam de la distanță cum tatăl meu făcea notițe în caietul său de rețete și își luă rămas bun de la bătrân.


Julio Díaz-Escamilla
Traducido al rumano por Andrei Langa


*****

EL MISTERIOSO SEÑOR BARDEN

Nadie supo exactamente de dónde había llegado el señor Barden. Un día la vieja casa de los Rámila, que se fueron amargados tras el suicidio de Amalia –la hija mayor− amaneció ocupada por un señor que semanas después vimos caminar por las polvorientas calles del pueblo.
Era muy viejo, delgado y de piel curtida, con poco pelo y barba canosa, caminaba encorvado metido en un saco de gamuza negra, un pantalón gris y una camisa de dudoso color en cuyo cuello anudaba una cinta café o roja a modo de corbatín.
Aquella mañana yo estaba en el almacén de Pietro comprando unas arvejas. La señora Marga las pesaba cuando la ruidosa puerta se abrió y entró el señor Barden. Ambos nos quedamos estáticos. El viejo se adelantó al mostrador, y me volteó a ver con sus ojos grises, golpeó con su bastón el piso y yo salté unos pasos hacia atrás, luego se dirigió a la señora Marga.
−Necesito kerosene.
La señora Marga forzó una sonrisa y una cortina verde lamió su cuerpo; luego apareció con un botellón y lo puso en el mostrador.
−Un barril −protestó el señor Barden.
−Pediré que lo lleven a su casa, dentro de una hora más o menos.
−Yo lo llevaré −contestó el viejo dando otro golpe en el piso y haciéndome dar otro salto hacia atrás.
Volvió la señora Marga a dejarse lamer por la cortina y entonces escuché al viejo decir malhumorado:
−No estoy tullido.
Yo me hice el desentendido y metí mis manos en un costal abierto de habichuelas que chasquearon escandalosamente.
−¡No hagas eso!
Me voltee hacia él y sólo se me ocurrió decir:
−No, señor. Disculpe.
−¿Qué edad tienes?
−Once, señor −dije a punto de llorar.
−A tu edad ya me bañaba solo ¿entiendes?
La señora Marga y su marido Pietro llegaban, con mucho esfuerzo, rodando un barril y el viejo apartó su vista de mí. Me sentí aliviado. Colocaron frente a la puerta de entrada, y Pietro se dirigió al viejo.
−Aquí lo tiene, señor… −y sonrió.
−¡Barden! Barden. ¿Cuánto es? −Dijo muy, pero muy serio.
−Seis pesos.
El viejo recostó su bastón en el mostrador, se quitó una bota, sacó un sobre, y de allí, un billete que puso en el mostrador. Vi su pie desnudo, muy blanco,
huesudo y con la uña del dedo gordo negra, muy negra, toda la uña era negra, era la uña más negra que jamás había visto. La señora Marga cogió el billete, abrió una gaveta y puso otros billetes y unas monedas que sonaron sordas en el vidrio del mostrador. Él metió los billetes en el sobre y junto con su pie huesudo y la uña negra −muy negra− lo guardó en la bota. Volteó a verme y yo volví la vista a las habichuelas. Escuché cómo zapateaba el piso y recogía las monedas, tomó su bastón y caminó hacia el barril. Yo estaba expectante, realmente emocionado esperando ver al viejo cargar sobre sus hombros aquel tonel lleno de kerosene.
−Lo ayudo señor Barden −dijo Pietro con tono decidido.
−Entonces llame a los hombres de la carreta que están afuera −contestó el viejo.
Así lo hizo y dos muchachos entraron, cargaron el barril y salieron. El viejo se detuvo en la puerta y dijo a Pietro y a la señora Marga.
−Hagan que ese muchacho se bañe.
Por la noche, cuando mi padre bajaba al sótano, donde tenía su laboratorio y preparaba medicinas que le pedían en la farmacia −nuestra farmacia está a dos esquinas del almacén de Pietro−, me reunía en el jardín trasero con mis amigos que me esperaban ocultos (después les explico por qué) y estaba con ellos hasta que mi padre salía del sótano; no era difícil saberlo porque mi padre hacía mucho ruido al caminar, al hablar, al bostezar, al hacer todo ya que era un poco sordo, había perdido el cuerno y desde entonces tenía que acercar la oreja a la boca de la gente y él gritaba. Por eso nosotros siempre sabíamos dónde estaba y qué hacía.
Les conté la espeluznante aventura en lo de Pietro, del anciano que se llamaba como hacen las ranas, de su olor a madera húmeda, de la mirada que echaba fuego, las botas llenas de dinero y la uña negra, “¡muy negra!”, repetí.
Aníbal −que era gordo y con quien nunca podíamos jugar de correr, no por lo gordo sino porque se asfixiaba− tenía sus ojos puestos en cada una de mis palabras, pero Antonio no me creía ni una sílaba. ¡Ah, sí! Mi padre me había prohibido ser amigo de Antonio porque su papá robaba ganado… sólo por eso, aunque yo nunca lo vi ni siquiera con una vaca chica. Siempre me buscaba, y mientras mi padre hablaba con Aníbal, Antonio hacía ruidos en el patio y yo le hacía señas al gordito para que fuese al patio a ocultarse con Antonio, luego yo hacía una seña y salían. Casi en la penumbra, porque en la galería sólo había un candil, hablábamos de muchas cosas y nos contábamos muchas cosas y secreteábamos muchas cosas.
Antonio −antes de que les contara lo del viejo− nos lo dijo:
−Hoy llegué hasta Loma Alta (un pueblo lejos del nuestro) y no me gustó −él se colgaba al paso del tren y se metía en cualquier vagón.
Luego les conté lo del viejo, y Antonio nos asustó de verdad.
−Vamos a la casa de ese vampiro −me arrepentí de haber abierto la bocota−. Entramos a la casa por detrás y lo espiamos por las ventanas. Así vemos cómo se convierte en murciélago y sale por la chimenea a buscar gente para chuparle la sangre.
−Mañana −dije para ganar tiempo y luego inventar algo para no ir.
−No. Hoy mismo. Cuando todos se duerman.
Aníbal fue el último en llegar –pero llegó−. Anduvimos dando tropezones por el patio de la vieja casa pegados a las paredes externas. Pocas ventanas estaban iluminadas y eso dificultaba caminar. Antonio era el líder, detrás de él íbamos en silencio, pesadamente ¡entonces ocurrió! Por todas partes comenzaron a saltar unos ruidos de ultratumba “bar-den, bar-den, bar-den, bar-den” y temblaban las ramas y tallos.
−Son ranas −susurró Antonio.
−Nos ha descubierto, vámonos −pedí suplicante.
−Son ranas, sólo ranas −musitó Aníbal convenciéndose.
Tratábamos de distinguir algo allá adentro a través de una ventana, sin mayor descubrimiento que un piano, un marco con foto o pintura o espejo y un sillón. Tres acciones se produjeron casi al mismo tiempo: El sonido de una puerta que se abrió, una luz que fue a estrellarse a la ventana y nosotros que nos acurrucamos. Sentí que el corazón me salía por la boca. Tras un rato allí acuclillados, Antonio fue irguiéndose muy pegado a la pared hasta que vi que su frente había pasado el vano de la ventana. Sin dejar de vernos hacía señas para que miráramos nosotros también. Poco a poco fuimos llevando nuestros ojos a la ventana (recuerdo que me raspé la nariz y fui el último en tomar posición).
El viejo estaba sentado en el sillón, con los pies estirados, balanceaba su cabeza y echaba humo por la boca. Comencé a temblar.
−Está fumando −dijo Antonio−, mi papá también fuma.
Yo estaba en otro mundo porque mis amigos bajaron sus cabezas rápidamente y yo me quedé atornillado viendo cómo giraba la suya el anciano hacia la ventana y fue entonces cuando reaccioné y bajé la mía pero juro que me vio; estoy seguro que no sólo me vio sino que me reconoció. No lo pensamos más, con o sin luz, salimos disparados y no paramos hasta estar en la calle sanos y salvos aunque Aníbal respirara muy feo, como atragantándose.
Al día siguiente −que era domingo− escuché que mi padre hablaba con alguien −como siempre casi gritando− en la puerta de casa. Me asomé y allí estaba el viejo. Otra vez comencé a temblar −quizás iba a quejarse de mí−. Mi padre acercó la oreja al anciano y vi cómo este abría la boca y dos largos colmillos iban directo al cuello de mi padre ¡corrí espantado a esconderme al jardín!
El corazón se metió en mi cabeza y lo escuchaba fuertemente mientras a la distancia veía que mi padre tomaba nota en su cuaderno de recetas y despedía al viejo.

Julio Díaz-Escamilla

Așteptarea

*
Minutele cad peste umerii mei
ca săgeți de zahăr

Ceasornicul urcă pe pat
în ceașca de cafea
și peste lucrurile intacte

Adun frunzele în grămadă

și înapoiez vântului împunsătura suspinelor
în timp ce seara devastează cu paginile

Hotărâsem să te urmăresc în tăcere
să șoptesc cântecul celor care lipsesc
și să le aflu frigul în fața porților
când se închid dinaintea ochilor mei


Poem de Marina Centeno, traducere în română de Andrei Langa


*****

LA ESPERA

Los minutos caen sobre mis hombros
como dardos de azúcar

El reloj se traslada hacia la cama
al café
y sobre las cosas intactas

Reúno la hojarasca

y devuelvo al viento la estocada de suspiros
mientras la tarde arrasa con las páginas

Decidí perseguirte en el silencio
tararear la canción de los ausentes
y buscarle el frío a las puertas
cuando se cierran frente a mis ojos


Marina Centeno